45 de ani de la primul 10 din istoria gimnasticii. Nadia Comăneci, între memorie și istorie

„Nadia a fost cel mai mare boom din istoria gimnasticii. Şi nu atât prin faptul ca a făcut de râs computerul de la Montreal, care nu prevăzuse decarii ei de glorie, cât pentru alura ei de prinţesă. Cu Nadia se încheie «epoca prinţesei»”, scria Ioan Chirilă în deschiderea cărții sale despre Nadia Comăneci[1]. Cu fiecare an ce trece de la prima notă de 10 obținută de ea la Jocurile Olimpice (s-au făcut 45), avem tendința să elogiem tot mai mult performanțele Nadiei și să lăsăm în plan secund sacrificiile ei, presiunea la care a fost supusă și mecanismul de securitate care a înconjurat-o.

Momentul de uimire generat de afișarea notei de către tabela „Swiss timing” a rămas în istorie, iar acel 10 de la paralele a fost urmat de alte șase performanțe similare. Despre valoarea Nadiei și locul său în gimnastică s-a scris destul de mult, din perspective multiple, astfel că mi-am propus să amintesc câteva dintre aceste lucrări pentru a vedea cum contribuie fiecare la conturarea imaginii Nadiei Comăneci.

Chiar înainte de a merge în Canada, la Jocurile Olimpice, la Bacău apărea volumul „Nadia Comăneci și echipa de aur”. Sub semnătura lui Dumitru Dimitriu, cartea a fost publicată după evoluția spectaculoasă a gimnastelor din România la Campionatele Europene de la Skien (Norvegia) din 1975[2]. De acolo, Nadia Comăneci s-a întors cu patru medalii de aur și una de argint, iar Alina Goreac cu două medalii de bronz. Lucrarea amintită lasă să se înțeleagă că rezultatele se datorează unui cumul de factori, precum dezvoltarea „orașului petrochimiștilor de pe Trotuș”, ambițiile politicienilor locali, priceperea antrenorilor și munca sportivelor. Punctul forte al cărții este însă numărul mare de ilustrații, care o înfățișează pe Nadia în tot felul de ipostaze, dar nu le neglijează nici pe colegele sale, antrenori sau oficialitățile locale.

Așadar, Nadia confirmase deja la 13 ani că este un fenomen al gimnasticii, cucerind „33 de titluri RSR și 37 de titluri și medalii la concursurile internaționale”[3]. În acest context, ea atrăsese deja atenția pe plan extern (fusese votată sportiva anului 1975) și era printre favoritele la medalii la Jocurile Olimpice. Însă rezultatele au depășit orice așteptări și au recalibrat gimnastica la cel mai înalt nivel.

Reușita Nadiei de la Montreal este un moment de cotitură, privit prin filtrul conceptual al lui Jaime Schulz[4]. Din acel moment, istoria gimnasticii s-a împărțit în două epoci, pre și post Nadia. O astfel de delimitare poate fi identificată în cartea scrisă de Dvora Meyers, „De la Nadia până azi”[5]. Autoarea este o bună cunoscătoare a gimnasticii și explică impactul Nadiei asupra acestui sport, prin faptul că a schimbat tiparul gimnastei de succes. Věra Čáslavská, Liudmila Turișceva și Olga Korbut, cu figurile lor aproape mature, au fost înlocuite de conduita lejeră a Nadiei, o gimnastă de doar 14 ani, a cărei expresie serioasă transmitea o concentrare permanentă.

Imaginea sa rezervată a rămas întipărită în mentalul colectiv. De altfel, după succesul de la Montreal, numeroși artiști, mai mult sau mai puțin talentați, fani ai gimnastei, au creionat-o spre a scoate în evidență figura sobră a sportivei. Scriitoare franceză Lola Lafon a întărit această impresie prin romanul intitulat sugestiv „La Petite Communiste qui ne souriait jamais” (Micuța comunistă care nu zâmbea niciodată), apărut în 2014 și vândut în peste 100 000 de exemplare[6].

Nadia Comăneci prin ochii artistului spaniol Roi Pardo

Înfățișarea sobră păstrată în memoria colectivă contrastează cu imaginile livrate de cărțile apărute imediat după succesul gimnastei în Canada. Spre exemplu, coperta cărții „Nadia” a lui Ioan Chirilă, publicată în 1977, ne impune o figură zâmbitoare a sportivei. La fel de radioasă este prezentată și pe coperta cărții lui Cliff Temple, care a publicat în același an o lucrare despre noua senzație a gimnasticii mondiale[7]. Publicul a văzut însă dincolo de zâmbetul forțat de la finalul exercițiilor.

De aceea găsesc foarte sugestivă mina aleasă de istoricul Stejărel Olaru pentru coperta volumului „Nadia și Securitatea”[8]. Expresia gimnastei mă trimite cu gândul la Gioconda lui Leonardo Da Vinci. Chipul enigmatic al Nadiei îndeamnă cititorul să afle ce se găsește în spatele său, adică în paginile cărții.

Coperta cărții Nadia și Securitatea

„Nadia și Securitatea” este cea mai recentă apariție despre campioana de la Montreal. Lucrul cu documentele Securității este delicat, dar Stejărel Olaru a reușit să îmbine cu pricepere rapoartele secrete cu alte surse prețioase, mai mult sau mai puțin cunoscute. Rezultatul este valoros, deoarece autorul reconstituie un puzzle fascinant, în care se folosește de informații care vin din mai multe direcții: de la gimnastă (autobiografia sportivei)[9], din partea staffului tehnic (cum sunt memoriile lui Bela Karolyi[10]), de la diverși oficiali ai federației de specialitate și nu doar din documentele redactate de oamenii Securității.

Cartea se deschide și se închide cu fuga Nadiei Comăneci din România ceaușistă, în 1989. În prima parte a lucrării este descris „Marele Dans”, așa cum Stejărel Olaru denumește concursul de gimnastică de la Jocurile Olimpice, preluând o sintagmă lansată de antrenorul Bela Karolyi. Odată făcută această introducere, prin cele două momente de cotitură din viața Nadiei Comăneci, istoricul aduce pe scena narațiunii Securitatea.

Aflăm cine și ce „turna” la Securitate, care erau numele de cod ale apropiaților gimnastei, totul pentru a institui un control strict asupra celei care devenise un bun al poporului. Descoperim cu amuzament cazul unor tineri care puseseră la cale, în 1977, un plan de a o răpi pe Nadia pentru răscumpărare. De la pagină la pagină ni se dezvăluie tot mai limpede caracterul abuziv al antrenorului Bela Karolyi[11] și relația tensionată cu gimnasta.

Așadar, istoricul caută să recompună atmosfera de la antrenamente, relațiile dintre sportive și antrenori, folosind documentele oficiale dublate de mărturiile celor care au trăit acele vremuri, regăsite în interviuri și memorii publicate după 1989. Încordarea și neîncrederea sunt stările care caracterizează cel mai bine derularea evenimentelor. Autorul surprinde intrigile existente în gimnastica românească, dar mai ales conturarea sferelor de influență la nivel internațional. Observăm cum în culisele concursurilor sportive se fac și se desfac alianțe, ceea ce îngrijorează autoritățile de la București.

Lucrarea urmărește provocările cu care se confruntă Nadia, cauzate de mediul de lucru apăsător, cu restricții alimentare crunte, abuzuri verbale și fizice sau știri negative apărute în presa internațională. Într-un astfel de context este publicată în 1981, la Londra, cartea „Nadia. My own story”, sub semnătura lui Graham Buxton Smither, un jurnalist englez, căruia i s-a permis să stea de vorbă cu gimnasta. Același personaj revine în centrul atenției din postura de consultant pentru filmul Nadia, regizat de Jim McGinn. Pelicula a fost prezentată în 1984 la Festivalul de la Cannes, dar a fost filmată în Iugoslavia și nu a fost bine primită la București.

Statul român a încercat să controleze întreaga producție video care o privea pe Nadia, dar nu a fost suficient de eficient, observă și Mihaela Andra Wood[12]. Aceasta din urmă a documentat o teză de doctorat care radiografiază într-o manieră echilibrată gimnastica românească în perioada comunistă, iar momentului Montreal 1976 îi alocă un capitol special. Wood arată că documentarul „Nadia. From Romania with love”, o producție româno-americană, difuzată în 1976 de către CBS, nu a avut succes la public din cauza lipsei de substanță a materialului și a caracterului propagandistic evident.

Alături de teza de doctorat a Mihaelei Andra Wood și de cartea lui Stejărel Olaru ar mai trebui luată în considerare o lucrare cu caracter istoric care abordează subiectul Nadia Comăneci în context socio-politic. Cercetătorul Valentin Vasile a publicat în 2020 volumul „Printre sportivi. Acțiunile Securității în problema «Sport»”, în care oferă o imagine de ansamblu lămuritoare, foarte bine documentată, a întregului peisaj sportiv românesc în raport cu poliția secretă[13]. Cea supranumită „zeița de la Montreal” a avut parte de o atenție specială din partea Securității, după cum explică și Valentin Vasile, care cataloghează ca agasantă prezența ofițerilor de securitate în preajma marilor sportivi.

Coperta cărții „Printre sportivi. Acțiunile Securității în problema «Sport»”

Consider că lucrarea lui Valentin Vasile se completează excelent cu cea a lui Stejărel Olaru. Prima oferă cadrul general, a doua vine cu studiul de caz aprofundat, iar istoriografia sportivă românească avea nevoie de aceste demersuri pentru a înțelege problema relației sportiv-Securitate. Cele două cărți nu diminuează cu nimic valoarea unor lucrări precum „Nadia” a lui Ioan Chirilă, care a fost reperul, vreme de decenii, pentru a o înțelege pe gimnastă și povestea ei. Până la urmă, comparația lui Chirilă, care a asemănat-o pe Nadia cu o prințesă poate fi extrapolată. Știm din basme că prințesele sunt captive în castelul lor și au nevoie de un prinț să le salveze. Din cărțile lui Stejărel Olaru și Valentin Vasile înțelegem că Securitatea a construit un castel cu ziduri groase în jurul Nadiei Comăneci, cu paznici vizibili și invizibili, cu scopul de a controla viața prințesei. Din fericire, aceasta s-a eliberat, și-a găsit prințul și s-a împăcat cu trecutul tulbure, trăindu-și gloria cu mulțumire.citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro