Concubinaj. Și preacurvie. Și poliamorie. Că toate sunt dependență

Concubinajul nu merge nici la Biserică, nici la Primărie. Așa că cei înfricoșați de viitor este bine să treacă pe la notariat. Partenerii de viață au fost și sunt dependenți de gura lumii.

Stau într-o mahala tradițională și bisericoasă? Concubinajul este preacurvie. Locuiesc într-o mahala indiferentă / deschisă la cap? Concubinajul este digerat și se emit chiar legi în ajutor. Dar gura lumii și comunitatea nu-s destul. Pentru că un concubinaj depinde doar de parteneri. Ei sunt Isușii pe cruce, se-ntreabă cât durează dragostea, cât trăiește partenerul? Oare nu așa se-ntreabă și cei „luați cu acte”? Citește aici câteva istorii, uite și muzici despre această libertate a partenerilor atât de dependentă.

Concubinaj, concubini

Doi oameni, de sexe diferite sau de același sex, sunt de acord să înfrunte viața, neprevăzutul împreună. Adică, fără să-și legalizeze relația. În „Intimitate (ed Trei, 2021), cercetările de acolo arată că aceste relații sunt în creștere. Și motivația vine din varii zone.

Cel mai sigur este că se simt în siguranță într-o relație imprevizibilă. Căsătoria în Biserică sau la Primărie îți dă o recunoaștere socială a relației și o „umbrelă” în caz de calamitate: se desparte sau moare celălalt, bătrânețea vine cu diverse calamități. Este bine, nu, să ai un acoperiș deasupra capului sau măcar ceva bani. Siguranță venită ori de la cel plecat, ori de la Stat (ai pensie de urmaș, nu?).

Tinerețe, Independență, Internet: „Am cartofi și n-am ulei și fac foamea lângă ei”

Interesant este că generațiile tinere (X, Y, Z – care nu mai sunt nici ele tinere) nu mai depind de Biserică, Primărie, Stat. Sunt comunități care coabitează fără acte, în care fiecare partener are venitul propriu, în care fiecare are acces la informații și își poate administra viitorul. Instituțiile clasice (Biserica, Primăria) sunt dizolvate. Accesul la lumile virtuale dă Putere și Independență.

Dependență există însă și aici. Așa cum există și în cuplurile „cu acte”. Dependența de aceste Instituții (asigurări de viață, siguranța investițiilor, afacerilor, etc.), dar și de psihicul și mișcările tale și ale Celuilalt. Dar asta se-ntâmplă oricui, cu acte sau nu.

Cu toții depindem de legăturile de fiecare zi, de ritualurile pe care le stabilim și ne dau siguranța zilei de mâine, de previzibilitatea cafelei de dimineață, de telefonul „de verificare și bine” de la prânz, de paharul de vin împreună de seară.

Sunt multe astfel de ritualuri împreună care se stabilesc cu timpul și nu depind de „acte”. Nici Biserica, nici Primăria nu pot intra în casa ta, în patul tău, oricât și-ar dori. O dată ce ești împreună cu cineva și ușa de la casă se închide împreună stabilim cine e „pisi”, cine spală vasele, cine vrea amor în timp ce celălalt fotbal.

Viețile noastre le trăim sub semnul unui ritual, și chiar dacă nu mai este sfânt, îl păstrăm sfânt. Shopping poate, mese împreună poate, amor poate, susținere în momente grele poate, apreciere poate, și multe altele pe care, poate, le simte și face fiecare. Fiecare, fără Primărie sau Biserică, își face iubirea, cafeaua, vacanța, munca, relația. Fiecare cuplu, cu acte sau nu, trece prin ritualuri, chiar și ăsta, cântat de Taraful de Caliu „am cartofi și n-am ulei și fac foamea lângă ei”:

Concubinaj și Poliamorie. Maroon 5 Girls Like You

Cum lumea s-a schimbat, și-a inventat ajutoare, legi, a avansat așa încât să se simtă în siguranță. Astfel, avem astăzi comunități care te pot înjura pentru preacurvie, dar pot fi și indiferente sau deschise concubinajului. Și ce-ți pasă? Căutarea pe net îți asigură bule care să te accepte cum ești. Deci, nu numai Biserica și Primăria, furnizoare de acte sunt ignorate, dar și principile morale impuse de aceste instituții. Concubinajul, astăzi, poate ascunde chiar „multiplă-trădare”, ți-e bine cu un partener și iubești și „pe la alte case”. Termenul exact este „poliamorie”.

Uite cum e Maroon 5 în videoclipul Girls Like You

Și iată Poliamoria explicată mai bine aici într-un articol Perspektiva. Vorbim de altfel de morală, în care fiecare partener, prin sinceritate sau bună înțelegere, construiește alte relații având ca epicentru un partener stabil.

Poliamoria este când ai câte relații de iubire vrei și cei pe care-i iubești o știu și își arată acceptul. Am citit asta acum câteva luni despre fiica de 18 ani a actorilor Will Smith și Jada Pinket – Smith. Willow Smith își dorește să se iubească și cu o femeie și cu un bărbat. Separat, în același timp, n-are importanță. Ce dacă? Asta-nseamnă abolirea moralei, cum o știm. Asta – nseamnă, teoretic, spulberarea oricăror scene de gelozie. Asta-nseamnă, zero limite de spațiu. Poți s-o faci oriunde, dacă te apucă amocul. Este ca și cum sexul tău umblă prin vecini, prin lume, dar te întorci acasă, unde te așteaptă un partener care face la fel, sau te înțelege. Poliamoria e ritual, nu este practica unor deviați. Este fenomen vizibil, de ce nu, încurajat și de practicile lumii virtuale.

Am dat un exemplu. Cert este că diversitatea de astăzi dată de „căutarea pe net” ascunde un infinit de situații greu de cuprins. Raportarea se face la cuvântul și ideile, experiențele individuale nu la datul instituțiilor: școala, familia, biserica, primăria.

Iată, un ritual tot mai frecvent: concubinajul digital, de ce nu, în care poți să trăiești la distanță cu un singur partener fără să-l vezi pe termen îndelungat. Sau, de ce nu, concubinajul în comunitățile japoneze implică chiar un partener digitalizat, non-uman. E un soi de programare, nu? Celălalt e doar o imagine pe Skype sau pe orice fel de site de dating. Celălalt poate fi un robot ca Alexa.

Sigur, putem privi mereu spre acte. Când unul dintre parteneri n-are serviciu, ce faci? Cum se ajută? Păi, cum se ajută și singur. Aici concubinajul e de folos poate pentru că ai mâna întinsă a Celuilalt, pănă când se intră iar pe linia de plutire. Să privim la condițiile de împrumut sau angajare. Banca îți dă împrumut și singur fiind. Angajarea se face chiar mai bine „fără obligații de familie”. Ai obligații, nu ai obligații? Unde scrie că ai obligații, poți ascunde concubinajul fără probleme.

Concubinajul poate trece pe la Notariat, cu timpul, nu? Să-i las bunurile bunului meu protector, dar la fel de bine, în cazul unor venituri egale, partenerii n-au nevoie de comuniunea actelor. Au venituri în care doar comuniunea sufletelor este suficientă (situații puse spre discuție Georgianei și lui Matei, de șase ani împreună, angajați în IT).

Gura lumii: mereu slobodă. Dar și concubinii au bule și sunt nomazi

Digitalizarea a dizolvat orice tip de instituție. Dumnezeu? Primărie? Notariat? La serviciu (mai ales dacă lucrezi de acasă) ești singur, cine știe unde cu cine stai? De ce ar fi nevoie de acte? De ce ar fi nevoie, în general, de vreo instituție care să-i accepte pe concubini? Au nevoie de „gura lumii: ai nevoie să ieși în oraș, eventual, să mai schimbi decorul virtual. Și aici lucrurile sunt nomade.

Concubinilor le este destul comunitatea din care fac parte, pe care și-au selectat-o, după căutare și bună înțelegere. Adică, și-au ales „gura lumii” care le convine. Multiple opțiuni, infinite posibilități de comuniune, pe internet. Nu mă place cutare? Ce-mi pasă, găsesc pe altcineva să mă poarte pe aripile empatiei. Chiar și acest joc de-a căutarea empatiei este un ritual, care îți dă siguranță. Am pierdut un prieten, caut alții.

Să nu uităm, însă, durata nomadă a acestor relații, „empatii”, „marje de siguranță”. Este un semnal de alarmă tras în „Secolul singurătății” (ed. Humanitas, 2021), privind prealibera migrație de oameni, fapte și sentimente, dar și privind însingurarea, îmbulinarea, atomizarea individului. Suntem singuri, conform statisticilor citate de autoarea Noreena Hertz, adică instabili psihic, atât de instabili încât părem că trăim amnezici de la un grup la altul, regăsindu-ne, chiar în cazul acceptării, în același punct de inflexiune: singuri și depresivi (cazul povestit de Alexandru și Sebastian, de 3 ani împreună, implicați în proiecte europene).

Nu cumva și depresia împreună contează? Unește, de ce nu? Ne putem întreba astăzi Biserica, Primăria ne asigură confort psihic mai mult? Unde-i Dumnezeu când se-ntâmplă răul la doi pași de noi? Unde-i Primăria când se-ntâmplă ca unul dintre parteneri să fie agresor? Instituțiile tradiționale sunt dizolvate. Așa că ai de ce să te încrezi în ele? Aceste „banalități” funcționează în decizia de a nu face acte de recunoaștere.

Concubinii acceptați pentru că astăzi nu mai sunt bariere de rasă, religie sau gen

Oricât ar părea de ciudat, un alt motiv pentru acceptarea concubinajului, astăzi, nu este dat doar de efectul rețelelor de socializare și migrația din bulă-n bulă, din cuib în cuib, până la acceptare, ci și de faptul că alianțele se stabilesc între cei din rase și religii diferite sau sexe de același fel. Recunosc aici mereu îmi amintesc de Vali Vijelie – Sa iubesti doua femei. Da, Vali spune de nevastă și amantă.

Acest mixaj creează un dialog multicultural și o mai mare toleranță în privința concubinilor (analiza Pew Research Center, 2017, citat în „Intimitate”, ed.trei, 2021).

Generațiile noi privesc cu alți ochi ceea ce altădată era interzis sau condamnat. „Sunt ca noi și de ce nu, ne punem în locul lor, poate și noi vom fi la fel.” – spun doi intervievați, Mircea și Cristian, din Generația Z, lucrând în industria ospitalității). Pe scurt, poți alege pe oricine (bărbat, femeie, bisexual, transsexual) de ce să te legi cu acte de cineva anume? Dacă găsești pe cineva mai bun? Un rom/romă, un asiatic, etc. Asigurat material, „a căuta” este o motivație mai puternică decât stabilitatea partenerilor.

Concubinajul cu o femeie cu studii superioare

In sfârșit, nu în ultimul rând, concubinajul în 2022 are și un motiv statistic.

Profesorul de antropologie Radu Umbreș aduce în discuție, pe Iscoada.ro, un motiv simplu: femeile cu studii superioare sunt cu mult mai multe decât bărbații. Putem merge mai departe cu gândul că și aici vrei să găsești ceva mai bine, nu? Femeile așteaptă un bărbat „mai dotat” pe lume.

„Putem privi relațiile dintre bărbați și femei în căutarea unui partener ca o piață (reducționist, sigur, dar așa funcționează știința – prin reducerea la modele ce pot fi analizate). Există ofertă, există cerere, iar tranzacțiile (adică parteneriatele) se întâmplă când fiecare parte este mulțumită cu ceea ce primește în schimbul a ceea ce oferă. Ratele diferite de educație superioară în rândul celor două genuri duc, așadar, la un dezechilibru pe piața matrimonială. Întrucât educația este și un predictor al veniturilor (în special la bărbați), apare o penurie de bărbați disponibili cu educație superioară și cu venituri ridicate, și un surplus de femei singure cu educație ridicată. Piața parteneriatelor din SUA prezintă astfel o discrepanță structurală între așteptările femeilor și ceea ce pot oferi bărbații, iar o situație similară se găsește și în Japonia. Dependența de droguri și șomajul structural, ce lovește în special populația masculină, adaugă la nenumăratele probleme care scad numărul de parteneri dezirabili.”

Concubinii sunt fără Dumnezeu. Păi, uite-l pe diaconul Creangă, Ion Creangă

Lumea mahalalele românești s-a trezit cu adevărat cu mult mai atee, spre 1900. Rar e gestul lui Creangă de după 1870. După ce-și termină căsnicia, își ia o țiitoare: „Mi-am luat în casă și o țățacă tine­rică […], pe Ecaterina Vartic, ca să aibă grijă de băiat și de mine, că, de când m-a lăsat diavolița, nu-s nici bărbat însurat, nici vădoi, ci cum e mai bine: și una și alta. Lumea, cum e lumea, că numai moartea îi astupă gura, zice multe, dar cine stă s-o asculte? Zice că Tinca-i prea tinerică pentru un drac bătrân ca mine. Zice că mi-am făcut-o țiitoare, dacă nu mi-am putut-o face nevastă. Vorbească lumea până ce i-o ajunge gura la urechi! Eu n-am dreptul la viață și trebuie să-mi pun unghia-n gât, ca pițigoiul? Costache, băiatul meu, n-are dreptul la îngrijire și la mâncare? […] Tinca n-are năcăfale, nu-i rea de gură, nu cârnește din nas și-i bucu­roasă că are unde-și pleca fruntea și pe deasupra este robace și supusă și mi-i cre­dincioasă. Nu râvnește la cio­lan de vlădică și se mulțu­meș­te cu ce-i dau eu.” (Scrisoarea lui Creangă către Eminescu).

Era greu suportat urechilor până-n 1900, unul ca Zavaidoc urlând în gura mare: „Dragostea e ca o râie”.

Ce să mai spunem de concubinajul „celebru” dintre Cristian Vasile și Zaraza. Avea nevoie de Bucureștiul interbelic ca un cântăreț de bodegă să stea împreună cu o fată de moravuri ușoare:

Dar cine ne-a eliberat de Dumnezeu? Jean Jacques Rousseau care a trăit în concubinaj

În Occident și SUA, concubinajul era de ceva timp văzut cu îngăduință. Lumea s-a mai dezmeticit din canoanele și canonelile ei tradiționale odată și cu Rousseau (1712-1778). Lumea și-a arătat independența față de Biserică și gura lumii, de mahalalele înfricoșate. Puterea, bărbat sau femeie, e în mine. Dumnezeu sunt eu, zice occidentalul secolului 19 la Paris, la Londra, la Berlin, la Amsterdam, la New York, de ce nu.

Atenție, concubinaj înseamnă dans în doi, dans în care fiecare partener e Dumnezeu, ierarhia între parteneri o stabilesc tot ritualurile vieții. E un dans fără protecția Bisericii, care punea bărbatul înaintea femeii.

Concubinajul a trecut bine prin acele vremuri și cu un Stat cu mult mai scuturat de Sfânta lui Treime Dumnezeiască, dar și aruncându-se cu ifose și confort în canapeaua unei noi instituții, care preia din ritualurile bisericii: psihanaliza. Păi, unde-ți spui necazurile, frustrările, dacă nu la psihanalist? Unde, prin cuvânt, poți să-ți ameliorezi răul făcut celor din jur? Concubinii, neacceptați nu-i așa de Biserică, puteau găsi rezolvări la psihanalist.

Uite-l pe Rousseau, omul epocii lui. Rousseau scrie „Contractul social”, un fel de Biblie a lumii moderne și atee, în care trăim de secole. Cum spuneam Dumnezeu nu e Dumnezeu, dumnezeu este Omul, în ecuația influentului Rousseau. Omul se naște liber, nu cu voia vreunui Domn, doar că societatea îl strică (societatea prost croită). Adică îi dă modele defecte pe care și el le reproduce și amplifică. De aceea este nevoie de un Contract Social, pentru a trasa, a aplica modelul unei bune guvernări. O înțelegere între oameni, nu între zei, pentru un bun trai pe pământ. Dacă observăm simplu că nu mai avem un contract cu Dumnezeu, cu Biserica ci cu Omul.

Paul Johnson în „Intelectualii” (Ed. Humanitas, 2006) ne arată omul din spatele filosofului.

Therese Levasseur a devenit amanta celui care a spus că ne-am născut liberi, societatea ne înlănțuie, în 1745. Și a rămas cu el 33 de ani, până la moarte. Nu i-a lăsat nimic moștenire femeii, în afară de vorbe rele. Rousseau a spus că „nu a simţit niciodată nici cea mai mică licărire de dragoste pentru ea … nevoile senzuale pe care mi le satisfăceam cu ea erau pur sexuale şi nu aveam nimic de-a face cu ea ca individ”. Dintr-un anumit punct de vedere a dispreţuit-o pe Therese, considerând-o o servitoare comună, analfabetă, şi s-a dispreţuit pe sine pentru a se fi unit cu ea. Copiii făcuți împreună? Rousseau nu le-a dat nici nume, abandonându-i „în numele onoarei”. Johnson sublinia că natura ne face liberi și omul Rousseau poate fi tiran și rău, în ritualul concubinajului său. Rousseau era avansat ca idei progresiste, dar se supunea obsesiilor sociale ale epocii. În privința copiilor, care puteau fi o speranță de viitor, un sprijin la bătrânețe, o moștenire, de ce nu, pentru Therese. Rousseau s-a eliberat doar pe sine, pe femeie a ținut-o lângă sine ca pe un polonic. Servitoarea e servitoare, copiii sunt nelegitimi și pot fi aruncați la coș.

Istorii de pe când gura lumii era dependentă de ce spunea Biserica. Isus nu a trăit în concubinaj, nu?

În „Îndreptarea Legii. Pravila cea Mare”, ajunsă la noi de la 1652, „omul singur” nu are legi. Gura lumii îl vede ca pe un ciudat, un îndrăcit. Cum se zice în proverb: „doar Dracu te mai însoară după 30 de ani”. Și concepția asta o vedem și în povestea scrisă de Ion Creangă în final de secol 19. Povestea lui Stan Pățitul. Cum Pățitul nu se poate căsători, îl căsătorește Dracu’. Chiar așa:

„Şi ce-a făcut el, ce-a dres, că fetei şi lui Ipate au început a le sfârâi inima unul după altul. Boldul Satanei se vede că-i înghimpase. Şi cum se lasă Ipate din joc, Chirică (diavolul) îl trage deoparte şi-l întreabă:

– Ei, stăpâne, cum ţi se pare?

– Cum să mi se pară, măi Chirică? Ia, parcă-mi vine s-o sorb cu ochii, de dragă ce-mi e; dacă n-a mai fi nici asta, apoi nu mă mai însor niciodată, că destul mi-ai tulburat minţile pân-acum.

– Asta-i bună, stăpâne! zise Chirică. Nu-i vorbă, că tot are şi ea o coastă de drac; dar, trăind şi nemurind, i-om scoate-o noi şi pe-aceea.”

Diavolul Chirică îi scoate fata în cale și tot el o să-i scoată răutățile din ea. Singur, omul, cât e el nu poate sta singur pe lume că-i pradă dracului, dar nici în concubinaj, că nu-i al Domnului.

Aici e vorba de Stan Pățitul, bărbat, dar așa stăteau lucrurile și cu vreo Ileană Cosânzeană.

Rousseau când vorbește de buna guvernare de contractul social vede în fapt că aceste acte civile vor alunga imprevizibilul, nu? Zona aceasta de destin pe care n-o putem stăpâni. Viitorul nu știm ce ne dă, atunci stăm sun protecția lui Dumnezeu. Rousseau vedea că oamenii pot să reducă doza asta de necunoscut printr-o înțelegere.

Logic, până la Rousseau, căsătoria în fața lui Dumnezeu era armonie și „miere” pentru Biserică și pentru individ. Omul își lăsa soarta în voia instituțiilor dumnezeiești ca să aibă ele grijă de viața lui, de viitorul lui, de morala și moartea lui, de ce este după moarte.

„Contractul social” a apărut în 1762 și au trecut multe secole ca oamenii să aibă curaj să-l creadă. „Îndreptarea legii” de la 1652 este un act al Domniei pământene plin de legi morale preluate din biblie. Acolo se face referire la orice relații sexuale în afara comuniunii creștine. Așa că „statul împreună” fără acordul Domnului era fărădelege. Vorbim de LGBTQ astăzi? Atunci așa ceva însemna condamnare la moarte. Vorbim și practicăm concubinajul, poliamoria, iubirea cu parteneri virtuali? Așa ceva era în afara legii și imaginației.

Canonul dat „muiarii” „carea să va afla cu doi fraţi” era „să nu se cuminece ani 11”. Sânge amestecat iaste un păcat şi greşeală şi mai rea şi mai cumplită decât curvia (Îndreptarea legii, glava 211). Preacurvia (adulterul) era de asemenea pedepsită („Preacurva şi preacurvariul 2 ani să fie despărţiţi” – Îndreptarea Legii, glava 20), inclusiv intenţia de adulter.

„Îndreptarea legii” conferă multiple drepturi bărbatului. Atenție! Nu omului (bărbat/femeie) singur. Bărbatului căsătorit. Femeia era considerată inferioară acestuia în oricare dintre ipostaze, având în vedere „neputinţa şi slăbiciunea firii” şi faptul că „iaste mai proastă decât bărbatul”. Bărbatul avea dreptul de a-şi bate soţia „cu blândeţe, iar nu cu vrăjmăşie”.

Concubinajul poate să apară unind singurătăți, dar și prin ruperi de căsătorie. Greu divorțai, însă. Divorțul apărea la adulter (o dată ai greșit), curvia (în fapt, un adulter repetat), în cazul în care unul dintre soţi comitea furturi sau tâlhării, „vrăjmăşia” bărbatului, „fanteziile” erotice nocturne ale soţului. Dar toate acestea erau greu de dovedit, deci greu te divorțai.

Omul până-n final de secolul 19, România mahalalelor și a ruralului, trăia după canon creștin și după „gura lumii”, care cu greu te lăsa în pace. Unii ar spune ce groaznic, ce toxic. Ritualul acesta însă ajuta. Nu toți suntem Leonardo da Vinci, Picasso, Constantin Brâncuși. Legăturile ritualice cu mahalaua țineau de Urât, te țineau în viață. Te simțeai psihic în siguranță, nu te simțeai abandonat. Biserica, comunitatea era plapuma care avea grijă de tine. Vară, iarnă. A fi în comunitate însemna a trăi. A fi în comunitate înseamnă a fi căsătorit.

Dar concubinaj e de când lumea și pământul. Uite cum era Dumitrașco-vodă. Descrierea e din Ion Neculce, Cronica Țării Moldovei, capitolul 10. Acest Dumitrașco era „om nestătător la voroavi, tălpiz, amăgitor, bătrân și curvar.” Trăia Dumitrașco în Moldova cu o fată de pe Podul Vechiu, Anița, țiitoare, „de o purta în vedeală între toată boierimea, de-o ținè în brați, de-o săruta și o purta cu sălbi de galbeni și cu haine de șahmarand, cu șlic de sobol și cu multe odoară împodobită. Și era tânără și frumoasă și plină de suleiman, ca o fată de rachieriță.” Dumitrașco și Anița lui n-au cu cine vorbi, bineînțeles. Sunt izolați în lumea lor de drăgosteală. N-au unde ieși în lume. Or, Dumitrașco cu banii lui făcea una specială: plătea escortă și anturaj Aniței lui ca să meargă pe la mănăstiri și pe la vii, în plimbări. „Și făcè și pe boieri de-ș triimitè giupânesăle cu dânsa. Și după ce viniè de la primblări, triimitè giupânesilor daruri, canavețe, bilacoase, căce i-au făcut cinstea de-au mărsu cu dânsa în primblare.” Neculce al nostru așa se plânge de un asemenea concubinaj: „Oh! oh! oh! săracă țară a Moldovei, ce nărocire de stăpâni c-aceștia ai avut! Ce sorți de viiață ț-au cădzut!”

Final: Simone de Beauvoir (1908-1986)/ Al doilea sex (1949)

Simone a prins vremurile noastre. Ea a dat Biblia contemporană a relațiilor: „Al doilea sex”.

Când îl întrebi pe Google astăzi care este teoria? Spune așa „Beauvoir a afirmat că femeile sunt la fel de capabile de alegere ca și bărbații. Femeile pot alege să se înalțe, trecând dincolo de „imanența” la care au fost resemnate anterior și ajungând la „transcendență”, o poziție în care își pot asuma responsabilitatea pentru sine și pentru lume. Femeia astăzi, ca și bărbatul în trecut, alege până unde merge cu libertatea sa”.

Trebuie spus că Simone a trăit în concubinaj toată viața. L-a avut alături pe individul Sartre Paul Jean, părintele existențialismului.

Ce spune Sartre despre dragoste? (întreabă Google)

Pentru Sartre, bucuria iubirii este atunci „când ne simțim în siguranță în posesia noastră unii pe alții și găsim sensul vieții noastre în și prin cealaltă persoană. Problema este că aceasta este doar o iluzie”

Și căsătoriții cu acte și concubinii trăiesc în această iluzie. De aceea, unii preferă Primăria, alții Notarul. Și se poate merge la Notar cu fruntea sus. Gura lumii se aude tot mai stins, Curtea Constituțională a României are un cuvânt de spus aici, decretând: Concubinii au același statut ca soții în fața justiției.