Lumea intră în haos. Cum vom mai putea crea ordine? Adevăratele provocări după alegerea lui Trump
Lumea întreagă a devenit o masă de poker, înconjurată de jucători cu revolverele la vedere. Istoria poate evolua după mai multe scenarii, pe mai multe căi. Europa se poate mobiliza, poate câștiga atuuri în confruntarea cu inamicii săi, sau poate fi „unită” mâine prin forță de o ofensivă devastatoare ruso – nord-coreeană, la care America să asiste cu mâinile în sân. Ce s-ar schimba, în fond, se întreabă publicistul Contributors.ro Cristian Felea.
În „Nexus”, Yuval Noah Harari insistă să demonstreze că nevoia de informație în societate nu este destinată nici ajungerii la adevăr, cum cred optimiștii, nici pentru obținerea și stăpânirea puterii, cum sunt convinși realiștii, ci pentru a menține ordinea în societate.
De ce ar fi validă ideea că societatea ar fi predispusă spre dezordine?
De ce ar fi nevoie să fie menținută ordinea? Pentru că, asemeni oricărui sistem natural, în timp și societatea este menită să-și crească gradul de dezordine. Și atunci, factorul politic, statul ca atare, cheltuiește (tot mai multă) energie, într-un fel sau altul, pentru a menține ordinea socială. Pentru a reuși în ceea ce-și propune, se străduiește să aibă acces la informație: dacă este un stat autoritar sau dictatorial, o centralizează, dacă este un stat democratic, preferă varianta distribuită a gestionării informației între puterile tradiționale: administrativă, judecătorească și legislativă, plus presa liberă.
Dar de ce ar fi validă ideea că societatea ar fi în mod natural predispusă spre dezordine? Aici răspunsul vine din… termodinamică. Mai exact, din primele două principii ale termodinamicii. Stephen Hawking a demonstrat că legile termodinamicii sunt valide chiar și pentru a descrie comportamentul găurilor negre, arătând astfel încă o dată că legile fizicii se aplică oriunde în natură. Primul principiu al termodinamicii spune că – și citez interpretarea lui Hawking (eseul „Ce se află în interiorul unei găuri negre?” – din „răspunsuri scurte la marile întrebări”): „… o mică schimbare în entropia unui sistem este însoțită de o schimbare proporțională în energia sistemului”. Al doilea principiu al termodinamicii postulează că „… entropia poate doar să crească cu timpul”.
Cum societatea umană, la nivel național și global, se supune în fond acelorași legi naturale ca orice alt sistem din univers, în timp tinde să-și crească starea de dezordine (entropia). Pentru a combate efectele entropiei, statele sunt nevoite să cheltuiască tot mai multă energie, pentru că orice modificare a entropiei are o relație directă cu energia sistemului.
Dacă scopul este menținerea ordinii – și nu poate fi altul – atunci pe măsură ce dezordinea amenință societatea umană (națiunile sau global, pentru că lumea este acum interconectată) trebuie să sporească și consumul de energie cu care alimentăm aceste sisteme: hrană, apă curată, energie electrică, petrol, gaze. Cu alte cuvinte, climă stabilă sau măcar predictibilă, cu (inevitabile) perturbări gestionabile și, desigur, noi și dezirabile idealuri politice, pentru că omul este „un animal politic”, o știm de la Aristotel.
Ce lideri ar fi potriviți să ne scoată la liman?
Pentru a fi eficienți, trebuie să închidem atent buclele de feedback. Adică trebuie colectată permanent informație de valoare, care să fie interpretată cu acuratețe și pe baza evaluărilor corecte să se ia prompt deciziile necesare. Ajunși aici, nu știm care dintre modelele autoritarist sau democratic al gestionării informației ar fi cel mai potrivit pentru a o scoate la capăt și nici dacă inteligența artificială (AI) ne-ar fi de vreun folos ori dimpotrivă.
Putem, totuși, paria fără nicio teamă că, dacă nu vom proceda cum trebuie, dezordinea sporește (natural!) și se va ajunge în faza în care reglarea sistemului se face violent: războaie, degradarea climatică globală severă și negestionabilă datorită încălzirii planetei, perturbarea gravă a disponibilității resurselor pentru comunitățile umane: apă, hrană, căldură, medicamente, bunuri necesare traiului și așa mai departe.
După toată această evaluare, ne putem concentra pe întrebarea zilelor noastre: asistăm cumva în acești ani la o criză a statelor în fața unei degradări entropice, pe care în loc să o gestionăm colaborativ, am ales să o folosim ca pretext global de răfuială, declanșând o competiție oarbă ce nu va avea în final niciun câștigător? Și dacă da, ce ar fi de făcut?
Ce lideri sau ce model anume de leadership ar fi potrivit să ne scoată la liman, să smulgă din noi și din natură în mod eficient, colectiv înțeles și asumat, acele rezerve de disponibilitate, creativitate și altruism de care avem nevoie să punem în aplicare un nou model global de ordine?
Sunt personaje precum Vladimir Putin, Xi Jinping, Viktor Orbán, Donald Trump, Recep Tayyip Erdogan, Benjamin Netanyahu, ayatollahul Ali Khamenei din această categorie sau ne înșelăm? Ne putem baza pe oameni de afaceri ca Elon Musk să ajute omenirea sau ei sunt întocmai ca personajul „Peter Isherwell” din distopicul film artistic „Don’t look up!”?.
Mi-e teamă că toate acestea sunt întrebări de care nu putem scăpa.
Revanșa
Alegerile pentru Casa Albă au trecut și știm acum învingătorul: Donald Trump pentru al doilea mandat. Nu i-a „furat” nimeni victoria, cum ne avertizau fanaticii săi susținători în timpul campaniei electorale, așadar revanșa a fost luată. Pentru că întreaga competiție pentru Casa Albă a fost marcată de ideea de revanșă pentru înfrângerea total neașteptată de la alegerile din 2020, despre care Donald Trump însuși, atunci președinte în funcție, a afirmat că au fost „furate de democrați” și le-a cerut susținătorilor săi, în ianuarie 2021, să ia cu asalt Capitoliul și să-i împiedice pe aleși să voteze pentru învestirea lui Joe Biden.
Toate acestea sunt acum istorie, nici măcar una fără precedent: să nu uităm de „Watergate”, de toată acea rețea pusă la punct de oamenii unui alt președinte republican controversat, Richard Nixon, omul care pretindea, de asemenea, că este reprezentantul poporului și luptă împotriva „elitelor” și a „sistemului”, întruchipate de democrați. Așa că i-a spionat, i-a discreditat cum și pe unde a putut și nu a ezitat să-și încurajeze colaboratorii apropiați din echipă să recurgă pentru asta inclusiv la oameni din serviciile secrete ale Americii. Deci, s-au întâmplat și lucruri mai rele altădată, democrația a fost poate chiar mai greu încercată de Richard Nixon decât a îndrăznit – deocamdată – Donald Trump.
Revin. Revanșa s-a produs, America este acum mulțumită, liniștită, iar cei care nu sunt mulțumiți și încă protestează în stradă sunt expediați ca insignifianți, elitiști, minorități progresiste nereprezentative și așa mai departe.
„Încasatorii de serviciu”
Cu echipa Trump – Vance, America se va întoarce la ceea ce contează, coloana vertebrală a națiunii: muncitorii și fermierii. În numele lor, taxele pentru cei avuți, ba chiar putred de bogați, se vor reduce, se va renunța la multe programe sociale promovate de administrația democrată, iar imigranții fără acte și evreii sunt la dispoziție pentru a încasa vina pentru tot ce, la o adică, nu va merge bine.
Tot încasatori de serviciu vor fi și Ucraina, dacă nu va fi de acord să fie împărțită după o discuție a tandemului Trump – Musk cu Putin, Narâșkin, Patrușev & Co.; dar și Uniunea Europeană va fi un încasator pe cinste pentru Donald Trump, pentru că întruchipează tot ce Trump detestă: dezbate mult, adică, trece orice decizie prin tot felul de filtre și respinge cu oroare tranzacționalismul primitiv.
Când negociezi cu europenii ca președinte al Americii, stai la o masă cu vreo treizeci de lideri, unii atât de insignifianți încât ar merita să fie trimiși după cafea, apă și fursecuri, nu să participe la „jocurile băieților mari”.
Dar dacă ar fi cu adevărat unită, așa, ca un stat federal, ca Statele Unite, Europa ar da bătăi mari de cap Americii „Great Again”, deci este preferabil pentru o Casă Albă în care la Biroul Oval se află Donald Trump ca personaje de genul Orbán și Fico să-și facă de cap și să „bage mereu bățul prin gard” la Bruxelles. O viziune deloc îndepărtată de cea a „bunului prieten Vladimir” de la Moscova.
Una peste alta, dorința de revanșă l-a readus pe Donald Trump acolo unde-și dorea încă din 2020, doar că revanșa nu are elemente comune în niciun fel cu înțelepciunea și nici cu buna guvernare. În schimb, revanșa este un simptom evident al creșterii entropiei, al „temperaturii” din societate.
După nefericitul episod Richard Nixon și mandatele mai puțin convingătoare ale președinților Ford și Carter (nu lipsiți de merite, totuși), a venit la Casa Albă Ronald Reagan, omul care a grăbit sfârșitul Uniunii Sovietice pentru că a știut exact cine este inamicul și nu a fost dispus la absolut niciun compromis în competiția cu acesta. Iar pe aliații Statelor Unite i-a ținut aproape și s-a bazat pe colaborarea cu ei. Nu mult după ce a predat mandatul a ajuns să-și vadă încununate eforturile politice și sacrificiul personal.
Acum, însă, mai multe elemente ale realității cotidiene fac diferența: a revenit la Casa Albă exact autorul moral al dezastrului din 6 ianuarie 2021 și niciun semn nu lasă să se întrevadă altceva decât o continuă „creștere a temperaturii”. Sau, cum ar fi spus-o Hawking, exista cu siguranță o rezolvare la criza din ianuarie 2021, dar cum nimic nu s-a rezolvat între timp, creatorul acelei crize a ajuns din nou în fruntea bucatelor.
Oportunitățile ratate de Biden
Ajuns în acest punct al analizei, îmi doresc să fiu foarte bine înțeles: administrația democrată a președintelui Joe Biden a contribuit la rândul său la „ridicarea temperaturii” în societatea americană, la fel cum nu a găsit soluțiile îndrăznețe care s-ar fi impus pentru a combate efectele haosului creat în Occident urma atacării Ucrainei de către Federația Rusă și, mai ales, la mișcările clare de coordonare dintre Rusia, China, Iran și Coreea de Nord.
În toamna anului 2022 și în primăvara anului 2023, Ucraina a arătat că luptătorii săi foarte determinați au capacitatea de a pune în mare dificultate atât armata rusă, cât și trupele de mercenari și deținuți aduși pe front de contractorul Wagner. Singurul lucru pe care Kievul îl solicita atunci era să fie cât mai bine susținut cu tehnică militară modernă (tancuri și alte tipuri de blindate, artilerie, avioane și apărare antiaeriană) și muniții pentru a-i arunca pe ruși dincolo de frontieră.
Occidentul, cu Washingtonul în frunte, a răspuns mai mult decât precaut la aceste solicitări și a și motivat de ce: pentru a nu supăra Kremlinul, care ar fi putut interpreta totul ca o escaladare și ar fi răspuns atacând Ucraina sau chiar teritoriul NATO cu arme nucleare tactice. În 2024, când trupele Kievului au intrat în oblastul Kursk, pe teritoriul Federației Ruse, am avut proba că Moscova nu este chiar atât de decisă să escaladeze cum lăsa retorica lui Putin să se înțeleagă.
Leadership-ul ezitant al administrației Biden în privința Ucrainei a fost repetat și în relația cu Ierusalimul, după 7 octombrie 2023, deși Washingtonul a deplasat rapid forțe semnificative în Orientul Mijlociu, ca să nu existe îndoieli că-și va sprijini militar aliatul. Totuși, în paralel, diplomația americană a descurajat cât de mult a putut guvernul de la Ierusalim să răspundă Iranului și forțelor sale proxy în forță, cum s-ar fi cuvenit, în speranța că Partidul Democrat nu va pierde sprijinul votanților săi care simpatizează cu cauza palestiniană și sunt victimele eficientei propagande pro-Hamas și pro-Hezbollah.
Toate aceste ezitări înseamnă că marile oportunități de a gestiona eficient focarele de dezordine și haos au fost ratate de administrația Biden. Totul a culminat cu impasul creat de problemele de sănătate ale președintelui octogenar, care nu mai părea fizic capabil să-i țină din nou, victorios, piept lui Donald Trump. Restul este istorie, o istorie în care, contrafactual multe ar fi trebuit să fie altfel: GOP ar fi trebuit să ia serios în calcul o candidatură onestă și de calitate, cum a fost cea a lui Nikki Halley, iar Democrații ar fi trebuit să o arunce pe Kamala Harris în luptă încă din prima parte a anului 2023. Competiția pentru Casa Albă ar fi fost la modul ideal, cred eu, cea dusă între Nikki Halley și Kamala Harris. Nu a fost să fie.
Nimeni nu știe ce va face Trump
Nimeni nu știe însă ce va face Donald Trump în timpul celui de-al doilea mandat, nici măcar republicanii. Dacă democrații sunt năuciți de modul în care au pierdut în alegerile din acest an cam tot ce se putea pierde, republicanii serioși asistă la șarada formării echipei pentru Casa Albă, unde J.D. Vance este un fel de observator din rândul al doilea, Ivanka Trump și Jarde Kushner sunt într-o expectativă la care nu se aștepta nimeni, iar Donald Trump se sfătuiește cu… Elon Musk.
Prin urmare, partidul a ajuns în faza în care consumă cerneala ziarelor sau spațiul on-line al acestora pentru a-i sugera viitorului președinte ce anume să includă în programul său politic, fără a avea certitudinea că acesta va lua în seamă câtuși de puțin aceste sugestii. Să luăm de exemplu articolul lui Douglas Murray din New York Post – „10 things Trump do to clean up Biden’s messes abroad”, care oscilează între „to do list” și o colecție de teme „wishful thinking”, dar atinge probleme importante și vine cu sugestii interesante.
Mă îndoiesc că viitoarea administrație Trump, creată acum după chipul și asemănarea câștigătorului competiției electorale tocmai cu scopul de a-l „elibera” de „constrângerile sistemului” – se pare chiar că Donald Trump a cerut să se sară peste vetting-ul obligatoriu al FBI pentru membrii viitoarei sale echipe – va avea rigoarea de a urmări cu cerbicie un plan de acțiuni, așa cum s-a întâmplat, spre exemplu, în administrația Reagan.
Nu mă opresc la sugestiile jurnalistului Douglas Murray, prefer să spicuiesc mai degrabă din viziunea unui republican ceva mai influent în partid – dar care nu cred că face parte din tabăra populistă, a trumpiștilor din GOP -, anume congresmenul de Ohio Mike Turner, încă președinte al Comitetului Ales Permanent al Camerei Reprezentanților pentru Informații (Intelligence), oferită în cadrul unui dialog cu Frederick Kempe, CEO-ul Atlantic Council.
Viitoarea administrație de la Casa Albă trebuie să ia atitudine, insistă Mike Turner, să preia inițiativa, să dea dovadă de leadership puternic, aliații vor trebui stimulați și încurajați, iar adversarii, care dau dovadă că se coordonează, trebuie să se convingă că Statele Unite și aliații lor sunt deciși să acționeze, că nu este altă soluție decât să de-escaladeze, având în față o alianță occidentală foarte hotărâtă.
„Cea mai urgentă” amenințare
China este cu siguranță purtătoarea celei mai serioase amenințări la adresa Statelor Unite, dar cea mai urgentă amenințare este materializată prin ceea ce se poate numi o „Axă Răului” constituită din cooperarea Rusiei cu Coreea de Nord și Iran, care împreună este cu adevărat amenințătoare pentru Statele Unite și aliați. Ori, principala chestiune pe care viitoarea administrație trebuie neapărat să o soluționeze este că la acest moment Statele Unite aproape că nu mai reușesc să se coordoneze cu aliații săi.
„De exemplu, în conflictul Iranului cu Israelul vedem Iranul atacând direct Israelul, dar nu vedem Israelul atacând fabricile de muniție sau echipamente militare pe care le furnizează Rusiei pentru a fi utilizate pe frontul din Ucraina. În schimb, Iran, Coreea de Nord și Rusia nu au deloc probleme în a se coordona pentru scopurile lor. Dacă deasupra tuturor mai pui și China și sprijinul pe care îl acordă Axei Răului, înțelegi că avem acum o amenințare extrem de periculoasă, cum rareori trăim în o sută de ani. Nu suntem în fața unor provocări, a unor conflicte militare izolate ici și colo, ci în fața unui conflict global serios, căruia trebuie să-i facem față.
După ce Iranul a atacat direct Israelul, administrația a cerut Ierusalimului să ofere un răspuns limitat, să nu escaladeze, să nu provoace. Doar că inamicii noștri nu gândesc la fel. Ei nu se gândesc la acțiuni limitate, ei nu își fac probleme, escaladează. Așadar, trebuie ca și răspunsul nostru să fie pe măsură. Similar în Ucraina: de ce să nu le oferim tot sprijinul de care au nevoie? Sunt soldați excepționali, determinați să obțină victoria și ar trebui să îi susținem cu tot ce au nevoie ca să își atingă scopul. Revenind la Iran, există o oportunitate acum, când Israelul a început să demanteleze structura de proxy ai Iranului, ca Iranul să nu mai poată să se ascundă în spatele acestora și să fie confruntat direct. Iar în confruntare directă, Iranul trebuie determinat prin orice mijloace să nu ajungă să aibă arma nucleară”, spune Mike Turner.
Despre desfășurarea de forțe ale Coreei de Nord pe frontul din Ucraina, actuala administrație, observă congresmenul Mike Turner, nu a spus nimic concret, s-au transformat doar într-un fel de reporteri care oferă știri despre prezența acestor trupe în sprijinul Rusiei, dar nu și declarații politice despre ce are de gând Casa Albă să facă pentru a descuraja acest tip de escaladare, dacă este sau nu o linie roșie pentru Statele Unite și pentru NATO în general.
„Nu este în interesul nimănui să avem trupe nord-coreene combatante, de pe continentul asiatic (un precedent) adică, în luptă în Europa. Statele Unite și Aliații trebuie să înceapă discuțiile și să decidă dacă aceste trupe nu devin ținte legitime pentru măsurile de contracarare inițiate de NATO”, afirmă Turner.
Cadillac-ul din garaj
În fine, Statele Unite trebuie să-și modernizeze arsenalul nuclear și să nu piardă inițiativa în spațiu, avertizează Mike Turner:
„Am un Cadillac din anii ‘50, o mașină grozavă, pe care o țin în garaj. Teoretic am o mașină, în realitate dețin o mașină de epocă, care nu are nici dotările mașinilor noi și nici nu se poate compara cu performanțele tehnologice ale mașinilor noi. Ei bine, la fel este și cu armele nucleare: teoretic bifăm că avem în silozuri un număr de arme nucleare, dar ele sunt vechi și nu știm cu adevărat dacă ne putem baza pe ele, trebuie să le modernizăm pentru a fi siguri. În ultimii ani China și Rusia au făcut asta. Și în timp ce ei construiesc arme nucleare moderne, se uită la noi, văd că noi nu facem nimic și trag concluzia că ar avea o șansă împotriva noastră într-un conflict. Nu este vorba că avem nevoie de mai multe arme nucleare sau să ținem pasul, ci că trebuie să fim cu un pas înainte. Ori noi suntem mult în urmă.
Rusia și China au vectori hypersonici purtători de arme nucleare, noi nu; mai rău, noi nu avem deloc rachete hypersonice, nici măcar ca armament non-nuclear. Rusia construiește arme anti-satelit. Să ne imaginăm dacă JFK citea această informație, așa cum s-a întâmplat în criza din Cuba. Ar fi stat cu mâinile în sân și nu ar fi făcut nimic? Dacă un satelit rusesc anti-satelit va ajunge în spațiu, intrăm într-o nouă eră a amenințărilor, pentru că noi nu avem această tehnologie și nici nu am gândit o tehnologie pentru a o contracara. Toate acestea sunt grele neîmpliniri ale ultimelor administrații, este clar acest lucru”.
„Din haos, Doamne, am apărut și ne-am întoarce-n haos”
„Lumea de acum nu e o lume bună”, scrie Dan Stanca.
„Cel puțin de asta nu ne îndoim. Și nu e bună, fiindcă nu are idealuri. Lecuirea de idealurile propuse de sistemele totalitare a însemnat lecuirea de orice fel de ideal. A însemnat distrugerea ideii de viitor, fără de care e greu să trăiești. Oricât de îmbuibat ai fi, viața de pe o zi pe alta îți dă tot senzația înfometării. Ne e foame de un ideal adevărat, care să strângă în jurul lui mii și mii de oameni.”
INTERVIURILE HotNews.ro