A devenit ipocrizia un viciu la modă?
Dom Juan a zis-o. „Ipocrizia este un viciu la modă și toate viciile la modă sunt considerate virtuți.” (Molière, Dom Juan, 1665) Are dreptate?
Ipocrizia își înfinge dinții tot mai adînc în spațiul public. Devine un pasaj licit spre un loc de muncă mai bun, o carieră politică de succes, relații sociale înzecite. Este chiar un semn de blegeală dacă nu afișăm din cînd în cînd masca ipocriziei. A acționa mereu conform propriilor convingeri, certitudini morale, a avea mereu în fața ochilor linia de demarcație dintre bine și rău poate da impresia că sinele se complace în staticitate, în inerție, în lenevie. Putem fi chiar acuzați de dogmatism, de fanatism pentru egoul propriu. Dăm dovadă de lipsă de flexibilitate. Suntem etichetați ca monotoni, anoști. Ipocritul, în schimb, e un actor. Cu cît mai diversificate sunt măștile pe care le poartă, cu atît mai competent e în meseria sa. În teatrul antic grecesc, actorii, care întotdeauna erau bărbați, își schimbau măștile în funcție de rolurile pe care le interpretau, de expresiile pe care doreau să le transmită. În spatele unui zîmbet exagerat se putea ascunde o față tristă, ori, dimpotrivă, o mască cu o expresie docilă putea fi purtată de un ins feroce. Important era efectul exterior, aparența, iluzoriul, ceea ce se transmitea celor din jur. Nu era nevoie ca spectatorul să fie un fel de mistagog care să pătrundă în adîncurile nevăzute ale realității, să străbată mascarea, prefacătoria. Era de ajuns să se bucure de spectacol, de ceea ce i se oferea. În greaca veche, actorul era numit hypokrites. Un ipocrit.
Ipocritul nu doar că poartă o mască, ci, așa cum zice George Orwell, și fața îi crește, se transfigurează, pentru a se putea adapta măștii. Dublul standard devine inerent firii sale. Decepția, atît de dragă lui Machiavelli, e credoul ipocritului, primum movens-ul, impulsul primar. Prefigurează o nebuloasă de adevăruri, realități ale căror contururi, înfățișări devin mai clare în funcție de spectacolul oferit. Virtuțile se confundă cu viciile, răul cu binele. Busola morală nu lipsește, doar că e adaptată propriei reprezentații teatrale. Facilitează navigarea sinelui în propria vanitate și inconsistență.
Verbiajul fariseic ia deseori forma lecțiilor de morală. Inculcarea sentimentului de vinovăție, arătatul cu degetul, e îndeobște preferat. Ipocritul e mult mai indulgent față de propriul comportament (imoral) decît de al celuilalt. Mea culpa se volatilizează, tua culpa se înrădăcinează. Sinele fățarnic nu poate fi decît curajos, un propagator al adevărului, responsabil, apărător al dreptății. Sinele celuilalt captează doar lașitatea, minciunile, imprudența, injustiția. Probitatea ipocritului e depravarea celuilalt. Mereu cu privirea în sus, spre valorile înalte, deoarece niciodată nu se coboară sub nivelul propriu în public, ipocritul pășește pe scenă, ahtiat după admirație și aplauze. În schimb, noi, simpli spectatori, ne delectăm privirile și timpul cu jocul lui, manipulările emoționale, realitățile distorsionate. O infuzie conștientă de gaslighting. Gîndurile, acțiunile ne sînt presărate cu șovăieli, vulnerabilitatea sinelui fiind tot mai vizibilă. O cădere în fraiereală. Și chiar și în momentele de luciditate intelectuală, cînd spiritul critic ne reiese la suprafață și aserțiunile lui sunt supuse unei analize riguroase, levantinul nu se dezbară de năravul insultelor, ocărilor, acuzîndu-ne de răutate, insolență, lipsă de compătimire, intransigență morală. Se simte ofensat, vexat în credibilitatea lui. El devine victima, noi, acuzatorul.Citeste continuarea pe Contributors.ro