La război ca la război… Sau nu? Despre ordine în haos

Există o poveste adânc încetățenită cum că războaiele (care sunt inevitabile) se împart în „războaie drepte” (de apărare) și „războaie nedrepte” (de cucerire). Eu însumi am învățat la școală că românii au purtat întotdeauna războaie din prima categorie, în timp ce toți ceilalți ne-au vrut răul. Sunt convins că fiecare națiune are aceeași abordare, pentru că așa s-au construit națiunile în veacul al XIX-lea, „secolul națiunilor”. De exemplu, ignorând total „războiul de iarnă” din 1939 contra Finlandei (un atac menit să asigure siguranța frontierelor URSS!) sau anexarea unei mari părți din Polonia în toamna aceluiași an (a fost doar o punere în operă a unui tratat internațional!), istoriografia sovietică (așa cum a ajuns la noi) s-a concentrat pe „Marele Război Patriotic” sau „Marele Război de Apărare a Țării” din 1941-1945. Ce dacă în acel război au fost cucerite teritorii cât jumătate din Europa? El a fost un „război drept”, pur defensiv. Iar inamicul era invariabil format din „naziști”, adică din „naționaliști”, cei care pretindeau că există națiuni… Români, ucrainieni, polonezi; cu toții pretindeau să fie recunoscuți ca națiuni, opunându-se astfel „visului de aur al omenirii”: pacea mondială adusă de comunismul internaționalist. Se uită de multe ori de unde a venit termenul (astăzi peiorativ) de „nazism”: la origini, el desemna gruparea politică de extremă dreapta din Germania anilor ’30 care propovăduia idealul naționalismului german în lupta sa cu internaționalismul comunist. Atunci când Putin acuză nazismul din Ucraina el nu are în vedere o formă de antisemitism, ci simpla dorință a Ucrainei de a fi independentă (de Rusia). Este precum soțul divorțat care se agață de fostul soț atunci când acesta încearcă să-și refacă viața…

Exact așa este și acum: sunt unii care se opun „păcii rusești”. Observăm astfel cum ministrul apărării din Federația Rusă vorbește despre ministrul american de război. Mesajul este același: Rusia se apără împotriva agresorului american (chiar dacă acesta este perfid și nu se angajează direct în luptă); Rusia poartă un „război drept”. Să ne amintim că în prima parte a secolului XX ministerul cu pricina se chema în mod tradițional ministerul care se ocupa cu războiul, cam prin toate statele. Războiul era unul dintre instrumentele politicii internaționale; nu era dorit, dar nici nu era evitat. Abia ororile celor două războaie mondiale i-au făcut pe decidenți să încerce să evite un al treilea război și să creeze armătura de acorduri și tratate care să oprească din fașă o asemenea conflagrație. În acest nou cadru, conflictul armat devine o metodă „profesionistă” de rezolvare a unei dispute prin implicarea unor armate. Civilii se dorește a fi protejați de efectele războiului (măcar de cele directe).

Orice depășire a limitelor conflictului armat care atinge obiective civile reprezintă o încălcare a „regulilor războiului”. Bombardarea Varșoviei din 1939 și cea din 1944, bombardarea Londrei din 1940-1944, bombardarea Dresdei din 1944 sau cea a Tokyo-ului din 1945 sunt scoase din regulile războiului „corect”. Nu numai Hitler, dar și Sir Arthur „Bomber” Harris sau Curtis LeMay sunt contraziși. „Totul este permis în dragoste și în război” nu mai este un dicton la modă, cel puțin în ceea ce privește războiul. Ideea dezvoltării armelor de precizie a fost cauzată tocmai de această dorință de a evita la maxim victimele civile. Războiul ar trebui purtat doar de către războinici.

Într-unul din filmele sale emblematice, Profesionistul (1981), Jean-Paul Belmondo (acest Chuck Norris galic) ilustrează extrem de plastic ideea de conflict limitat la militari. Scena celebră a filmului ilustrează un duel gen western derulat în plin centru al Parisului. Melodia care formează fundalul sonor al scenei, Chi Mai, (dintr-o coloană sonoră semnată de Ennio Morricone) este atât de ilustrativă încât a fost utilizată drept fond sonor la înmormântarea de acum câțiva ani a actorului titular. Dar nu critică de film vreau eu să fac aici, ci să comentez o ilustrare plastică a limitelor conflictului armat. Personajul interpretat de Belmondo este, la momentul scenei, un fugar urmărit de către toate „instituțiile de forță” ale Franței. La bază, însă, el însuși este un „profesionist”, adică un agent special al acestor servicii. Principalul său Nemesis este un polițist sadic care folosește orice truc pentru a-și atinge obiectivele. Atunci când polițistul crede că l-a încolțit și merge să îl lichideze în apartamentul prietenei sale, „spionul” îi întinde o capcană și îi „pică în spate”. Profesionistul ar fi putut foarte ușor să-l împuște „pe la spate” pe polițist, dar alege să îi dea o șansă de a lupta „cinstit”, într-un duel (o aristeia modernă). În mijlocul „acțiunii” se intercalează și un „civil”, ajuns pe acolo din întâmplare, iar cei doi „soldați” pur și simplu îl ignoră. Lupta este pentru profesioniști, nu trebuie să se extindă la civili…

Iată că ideea unor reguli într-un context combativ nu este lipsită de sens. Este însă vorba (doar) despre reguli morale? Într-adevăr, în filmele western (de la celebra trilogie a lui Sergio Leone până la mai recentul Mai iute ca moartea sau la reinterpretarea lui Tarantino din Django), eroul (fie el și duplicitar precum personajele interpretate de Clint Eastwood sau Russel Crowe) respectă un anumit cod al onoarei. Până și „colecția” de „ciudați” din Cei șapte magnifici ilustrează existența acestui cod. Se consideră însă că luptătorul care își autoimpune niște limite va fi în dezavantaj în fața unui adversar care consideră că totul îi este permis. În definitiv, lipsa regulilor permite o paletă mult mai largă de acțiuni. Și totuși…

În 2 martie 2022, în Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, 141 din cele 193 de state membre au votat pentru o „retragere necondiționată” imediată a trupelor rusești din Ucraina. Cele 5 state care au votat împotrivă au fost Belarus, Coreea de Nord, Eritreea, Siria și, bineînțeles, Rusia. Practic, la o analiză atentă, toate aceste state se află într-un fel sau altul într-o zonă de „conflict de interese”. Au mai fost 35 de abțineri (care pot semnifica o încercare de neimplicare sau o recunoaștere a unei situații de conflict de interese). Totuși, pare că există o majoritate covârșitoare a recunoașterii faptului că războiul pornit de Rusia este unul „nedrept”. Pe ce baze s-a ajuns la o asemenea decizie? Prin apelul la un set de reguli, parte a sistemului de drept internațional public. Regulile vin astfel să limiteze conflictul armat până la a-l interzice. Astfel, punctul 2 din Rezoluția ONU face trimitere la articolul 2 alineatul (4) din Carta ONU care stabilește că „Toți Membrii Organizației se vor abține, în relațiile lor internaționale de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite”. Prin raportare la această regulă, Adunarea Generală a declarat că acțiunile Federației Ruse reprezintă o „agresiune” împotriva integrității teritoriale a Ucrainei. În consecință, s-a cerut Federației Ruse nu numai să oprească de îndată „operațiunea specială”, ci și să se retragă de pe întreg teritoriul Ucrainei (adică inclusiv din Crimeea – o chestiune pe care o precizase și în 27 martie 2014 printr-o altă rezoluție).

În 16 martie 2022, Curtea Internațională de Justiție emite o ordonanță prin care solicită „suspendarea” imediată a operațiunilor militare rusești în Ucraina. De data aceasta, situația este privită din perspectiva „civililor” și a efectelor nefaste pe care războiul le produce asupra acestora. Din nou, regulile vin să limiteze acțiunea armată. Această ultimă decizie (deși doar provizorie) este importantă pentru că recunoaște că pe teritoriul Ucrainei există dovezi suficiente cu privire la existența unor acte de genocid, interzise la nivel internațional indiferent de natura conflictului. Altfel spus, războiul nu se poate duce în orice condiții.Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro