Andreea Mereuță, voluntara care aduce speranţă în viaţa copiilor instituţionalizaţi

​Andreea Mereuţă este psiholog, consilier vocational și, de peste 5 ani, voluntar Ajungem MARI pentru copiii din sistemul de protecție. A înțeles că adulții pe care aceștia îi întâlnesc au un rol esențial în educația și dezvoltarea lor. Copiii sunt mai motivați să devină mai buni, dacă au în jur oameni care îi inspiră.

Este convinsă că mediul în care trăim şi modul în care evoluăm sunt strâns legate de implicarea noastră în societate. Voluntariatul nu înseamnă doar ajutor oferit copiilor instituţionalizaţi, ci și beneficii personale. Deviza ei este: „ajutându-i pe alţii mă ajut pe mine.”

Înainte să aflați povestea Andreei, avem o veste bună: dacă vreți să simţi şi voi bucuria de a face bine, aflați că Ajungem MARI a început o nouă campanie de recrutare de voluntari pentru copiii şi tinerii instituţionalizaţi din București și 24 de județe din țară. Orice modul de voluntariat dedicat copiilor şi tinerilor aflaţi în sistemul de protecţie – centre de plasament, centre de zi, centre în regim de urgenţă, apartamente de tip familial – durează 8 luni, din 15 noiembrie 2023 până în 30 iunie 2024.

Oricine își dorește să se alăture poate aplica în programul de voluntariat până pe 1 octombrie pe https://www.ajungemmari.ro/devino-voluntar/.

Când ai simţit că vrei să te implici în acţiuni de voluntariat şi de ce?

Îmi amintesc că era într-o sâmbătă, imediat după ce am terminat nişte rapoarte. Mi-am zis că este nevoie să fac ceva cu adevărat semnificativ, ceva care să rămână în sufletul şi mintea cuiva. Raportările rămân prăfuite pe undeva şi nimeni nu-şi va aminti peste ani că eu am dat din timpul personal ca să le fac perfecte. Citatul care spune că “oamenii nu îşi vor aminti ce ai spus sau ai făcut, ci îşi vor aminti cum i-ai făcut să se simtă” poate fi o definiţie foarte bună a voluntariatului.

Cum ai ales Ajungem MARI?

Am căutat pe Google voluntariat şi am găsit un interviu al Iarinei, cea care a pornit acest proiect. Pur şi simplu am rezonat cu vocea ei şi am spus că îmi doresc să-i fiu alături. Am completat formularul de înscriere şi aşa a început povestea. La scurt timp după ce am început voluntariatul, m-am înscris la Facultatea de Psihologie astfel încât profesia mea să fie de impact în vieţile celor care vin la şedinţele mele.

Încă mă amuz când mă gândesc la prima întâlnire cu copiii. Am fost repartizată la un apartament cu adolescenţi de 15-17 ani, un singur băiat avea 12 ani. În timp ce urcam scările îmi imaginam că nu voi fi luată în seamă având în vedere că am 1,60 şi o figură copilăroasă. Eram pregătită pentru bulliyng, însă mare mi-a fost surpriza să văd că ei m-au perceput de-a lor, colega mai mare în care pot avea încredere şi care îi înţelege. Prima întâlnire de fost de cunoaştere, scopul era să construim relaţia şi să aflu cum îi pot ajuta mai bine.

Ce faci acum pentru aceşti copii?

Am învăţat să plec de acasă cu planul A – teme şi planul B – jocuri. Nu ştiu cum se simt copiii când ajung la ei şi de aceea am în minte două activităţi. Dacă sunt bine din punct de vedere emotional, facem teme. Dacă nu, scot din geantă un joc educativ. Dacă ne mai rămâne timp, facem şi teme. Este important să fie înţeleşi, să protejez relaţia cu empatie şi să petrecem timp de calitate împreună.

A fost nevoie să înţeleg însă nişte lucruri ca să ajung în acest punct. După prima lună de voluntariat am mers la psihologul asociaţiei, tristă că eu nu sunt un voluntar bun, că eu nu am rezultate cu adolescentul cu care lucram. Atunci am înţeles că făceam o mare greşeală comparându-mă pe mine cu alţi voluntari, iar pe adolescent îl comparam cu mine la vârsta lui, eu având o copilărie normală. Preocupările mele erau legate de rezultatele şcolare, puneam accent pe obiectiv şi nu pe fiinţa firavă din faţa mea. Imediat ce am schimbat focusul de pe rezultat pe relaţie s-a schimbat şi atitudinea lui faţă de şcoală.

Copiii instituţionalizaţi au nevoie de oameni care să îi accepte, să le ofere un spaţiu de siguranţă în care să-şi manifeste liber emoţiile şi când s-a stabilit o relaţie bazată pe încredere se lasă şi ei ghidaţi.

În acelaşi timp, am învăţat de la ei să mă bucur de lucruri mici, să râd cu gura până la urechi, să apreciez oamenii care au adus o contribuţie în viaţa mea (ei tot timpul întreabă de voluntarii care s-au remarcat în viaţa lor) şi să mă joc.

Ai observat să fi împrumutat ceva din atitudinea ta, din felul în care te comporţi?

Copiii sunt calmi în prezenţa mea pentru că eu sunt calmă. Mă respectă pentru că eu îi respect. Tare greu găsesc scuze când nu îşi fac tema aşa cum am stabilit la şedinţa anterioară, încheiată cu “promisiunea este promisiune.” Eu mă ţin de cuvânt şi acelaşi lucru le cer şi lor. Să fie oameni de cuvânt îi va ajuta foarte mult în interacţiunile viitoare.

Eşti voluntar de 5 ani. Cum reuşeşti să gestionezi timpul, dar şi emoţiile care vin la pachet?

Ziua are 24 de ore pentru toată lumea, important este cum ne stabilim priorităţile. Eu sunt organizată, trec activităţile prin matricea timpului şi folosesc agenda. Duminică seara îmi completez agenda şi ştiu foarte clar ce am de făcut în săptămâna care urmează. Foarte rar mă abat de la planificare.

Contează însă foarte mult faptul că voluntariatul se află în top 5 valori personale. În cadrul programelor Ajungem MARI m-am conectat cu oameni la fel ca mine, dornici să ajute şi să facă o diferenţă în comunitatea în care trăiesc.

Sunt foarte multe activităţi în care pot să mă implic, de la ajutor oferit copiilor la teme, ateliere de creaţie, vizite la muzeu, vândut produse la târguri şi galerie la maraton până la recrutat voluntari. Fiecare activitate în care mă implic mă scoate din zona de confort şi pot să formulez un răspuns complex la întrebarea: “Ce am învăţat azi?”.

În ceea ce priveşte emoţiile, mie îmi place să ajut şi nu prea sunt atentă, pe moment, la ce simt. Când primesc un telefon de la o voluntară că un copil îşi doreşte să mă audă sau primesc un mesaj cu: “Ce mai faci?”, “Mulţumesc!”, atunci inima nu mai are loc în piept. Nu pot să descriu sentimentele, numai voluntarii pot înţelege acest lucru.

Am să îţi povestesc însă un moment care m-a emoţionat foarte mult, când un copil mi-a spus că mă iubeşte chiar înainte să începem şedinţa de logopedie. Am ştiut că aşa a simţit el să-şi arate sincer recunoştinţa pentru efortul meu de a-l învăţa să vorbească corect. Nu cred că el a primit un “te iubesc” de la cineva. A ştiut totuşi să îl spună.

Ai avut vreun moment în care să spui că te opreşti?

A fost, da. Şi încă mă emoţionează această amintire. Îmi amintesc cum într-o vineri am petrecut câteva ore ca să înţeleg, să rezolv exerciţii la matematică pentru ca a doua zi să fiu pregătită să le explic copilului. Când am ajuns la apartament mă primeşte referenta şi îmi spune că Alex nu este acasă, a plecat şi nu ştie când se va întoarce. Nu era prima dată când aveam o întâlnire programată şi el nu era acasă. Mi-m luat rămas bun de la referentă şi în timp ce coboram scările mă gândeam: „Ce nerecunoscător! Să vină cineva să îl mediteze gratuit şi să nu aprecieze. Gata, renunţ! Eu nu am timp de pierdut în felul acesta.”

În faţa blocului l-am întâlnit pe Alex, singur, aşezat pe o bordură. Era foarte trist. M-am aşezat lângă el şi nu am apucat să spun un cuvânt când el, cu ochii în lacrimi, îmi spune: „Ştiţi, azi aşteptam să mă sune mama. Mi-a tot promis că mă sună şi uită mereu. De data aceasta sunt îngrijorat fiindcă o ştiu bolnavă”. Am stat în tăcere şi l-am ascultat, apoi mă întreabă: „Când mai veniţi să mă ajutaţi la teme?” Puteam să răspund: „Nu mai vin”? Bineînţeles că nu. Am stabilit o nouă întâlnire şi am înţeles că simpla mea prezenţă l-a ajutat mai mult decât tema la matematică.

Parteneriat media