Părinte și/sau prieten al copilului? Psiholog: „Parentingul eficient nu înseamnă să fii strict sau permisiv. E un echilibru între disciplină și afecțiune”

A fi părinte este unul dintre cele mai grele joburi din lume. E dificil să navighezi mereu între așteptările pe care le ai de la copilul tău, consecințe și responsabilități. În acest demers al creșterii unui viitor adult complet, unii părinți pot fi prea îngăduitori, în timp ce alții, prea autoritari. Analiza stilurilor de educație parentală a arătat că nici regulile rigide, dar nici stilul prea permisiv nu reprezintă calea spre succes.

Specialiștii au stabilit că există patru tipuri de parenting: autoritar despotic, autoritar competent, permisiv și neimplicat.

Stilul autoritar despotic: regulile se execută, nu se discută

Părinții care adoptă stilul autoritar despotic tind să aibă un mod de comunicare unidirecțională, în care părintele stabilește regula, iar copilul o respectă cu strictețe. Fără negociere și fără explicații. Părinții de acest tip se așteaptă ca regulile lor să nu fie puse la îndoială și să fie respectate fără abateri, iar eventualele greșelile atrag după ele pedepse. Stricți și inflexibili, părinții autoritari au de cele mai multe ori așteptări foarte mari de la copiii lor.

Potrivit psychcentral.com, copiii crescuți într-un astfel de stil autoritar se cunosc de departe. Ei sunt cei cu purtare exemplară atunci când se află într-o încăpere, pentru că știu că, altminteri, riscă sancțiuni. Totodată, ei își pot însuși cel mai bine instrucțiuni precise pentru atingerea unui obiectiv. Sunt cei mai buni executanți, dar nu vor fi niciodată creatori și nici nu vor avea prea mare încredere în ei, atrage atenția psihologul Keren Rosner.

Totuși, nici stilul foarte permisiv nu este de dorit. ”Părinții trebuie să găsească un echilibru între disciplină și libertate. Pentru  evita capcanele parentingului prea strict, părinții ar trebui să fie empatici și să-și asculte copiii. Ascultare activă. Aceste două elemente sunt esențiale pentru a înțelege și perspectiva copilului. Pentru că, de foarte multe ori, părintele are impresia că știe ce este cel mai bine pentru copilul lui, fără ca să-l consulte”, punctează psihologul.

Copilul, adaugă Keren Rosner, trebuie să fie încurajat să-și exprime gândurile și sentimentele, fără teama de a fi judecat: ”Părintele autoritar strict nu cere părerea copilului, pentru că are impresia că doar ce spune el este important și copilul nu știe, pentru că este mic. Sunt și părinți care ignoră pur și simplu sau iau în derâdere ce spune copilul. În aceste condiții, copilul se descurajează.”

Limite impuse, dar explicate

Copilul are nevoie de explicații, mai spune specialistul. Aceasta este o formă de a-l proteja. ”Iar părerea copilului trebuie cerută de când el începe să înțeleagă. Chiar și la 1 an poți să-i pui în față posibilitatea de a alege – un obiect, o haină, o mâncare. Sigur că părintele este cel care va decide ce este sănătos pentru cel mic, dar îi dă senzația că și el are libertatea de a alege. Iar el învață să se comporte așa”, explică psihologul.

În afară de empatie și de ascultare, părintele trebuie să pună reguli limite clare, explicate pe înțelesul lui: ”Trebuie să i se explice de ce sunt puse acele limite și ce se află dincolo de ele. Care sunt riscurile nerespectării lor. Un exemplu banal: de ce trebuie să aștepte la semafor și nu să alerge când traversează strada. Sau de ce nu are voie să mănânce trei înghețate una după alta. Sunt lucruri simple, dar copiii au nevoie de explicații. Iar copilul care primește explicații, la rândul lui, va explica altor copii sau adulților care au tendința să facă lucrurile greșit. Copilul înțelege și interiorizează acea limită. Dar una este să-i interzici și copilul să înțeleagă că așa vrea părintele și altceva este să-i explici ca el să înțeleagă de ce trebuie să facă lucrul respectiv.”

Iar regulile, mai spune Keren Rosner, trebuie și ele ajustate pe măsură ce copilul crește și devine mai responsabil: ”Unele sunt limitele la trei ani, la șase ani sau la 14 ani. Flexibilitatea arată că părintele are încredere în copil și în abilitățile lui de a lua decizii corecte. Pentru că dacă a fost învățat să ia decizii, va lua deciziile corecte. Și atunci va deveni un adult care nu va sta să se gândească două săptămâni dacă să-și ia o bluză sau o pereche de pantaloni, va ști exact ce vrea să facă în viață, nu va lăsa pe alții să aleagă la ce liceu se duce și așa mai departe. Părintele trebuie să ofere opțiuni atunci când îi dă șansa de a alege. Și acest lucru va construi un adolescent și un adult care are încredere în sine.”

Comparativ, copilul care este mereu controlat de părintele care-i spune ce să facă va fi unul care nu se cunoaște pe sine: ”El nu va ști care sunt propriile lui nevoi, nu va ști ce-i place, nu va ști să ia decizii. Și atunci, libertatea lui va fi foarte limitată. Iar respectul și încrederea în sine vor fi la minimum. Pentru că el nu se va descurca în diverse situații, devreme ce întotdeauna părintele a fost cel care i-a spus ce să facă. Acest copil se va baza întotdeauna pe cineva, pentru că nu va avea încredere în el.”

Un studiu referitor la stilurile de educație parentală și agresivitatea adolescenților arată că acei copii crescuți într-un stil autoritar despotic dezvoltă niveluri de agresivitate mai mare. În acelați timp, ei pot fi timizi, inadaptați social și incapabili să ia propriile decizii. Acești copii nu știu să-și gestioneze furia pentru că nu au fost învățați, au o stimă de sine scăzută și tind să se răzvrătească împotriva autorităților de orice tip, pe măsură ce cresc.

Depresia și anxietatea sunt alte riscuri care impactează copiii crescuți într-un stil autoritar despotic, relevă un alt studiu publicat în Frontiers in Psychology. Cât privește satisfacția în viață, stilul de parenting care oferă cele mai multe beneficii este cel  autoritar competent, ferm, dar care creează încredere, potrivit unui studiu axat pe stilul de parenting și satisfacția în viață.

Există însă și părți relativ pozitive în acest tip de educație autoritar despotică: unii copii devin perfecționiști, au pretenții mari de la ei. ”Vor fi executanți buni. Libertatea de a crea, de a imagina, de a face lucrurile în stilul lui, de a-și aduce contribuția la propria viață va fi mică”, atrage atenția psihologul Keren Rosner.

Permisivitatea excesivă și consecințele ei

În același timp, nici un stil de educație parentală foarte permisiv nu este indicat. Părinții permisivi au un nivel foarte scăzut de așteptări de la copiii lor și rareori instituie reguli și aplică pedepse. Sunt însă grijulii și îi lasă pe copii să-și dea singuri seama de consecințele propriilor fapte. Sunt mai degrabă prieteni decât părinți pentru copiii lor, iar acest lucru, deși sună bine, poate fi uneori problematic.

”Un copil crescut într-un stil foarte permisiv nu va avea limite. Toleranța la frustrare va fi foarte scăzută.  Acest copil va avea interiorizată convingerea că lui i se poate permite orice. Și nu va fi disciplinat, nu va fi coerent într-o activitate, nu va fi perseverent. Relațiile lui vor fi deficitare. Pentru că o persoană care nu este centrată și pe nevoile celuilalt și care nu are limite va fi foarte greu tolerat. Și de aici vine o avalanșă de suferințe. Pentru că lui i s-a permis totul, așa înțelege că trebuie să se întâmple în viață. Iar în momentul în care vor interveni restricțiile, se va adapta foarte greu. Lumea lui interioară va fi zdruncinată când va constata că, în afara familiei, lucrurile se întâmplă diferit. Și apar întrebări: ce se întâmplă cu mine, nu sunt suficient de bun, ceilalți nu mă plac? Sunt foarte multe consecințe relaționale. Plus că rezultatele profesionale vor avea de suferit. El nu va fi obișnuit să fie disciplinat, ori, disciplina este obligatorie în orice vrei să faci serios în viață. Chiar și atunci când ai un hobby, trebuie să fii disciplinat, trebuie să înveți, să dezvolți niște abilități ca să poți să faci un lucru. Iar asta va fi deficitar la copiii care au primit o educație excesiv de permisivă în familie”, atrage atenția specialistul.

Între două extreme, echilibrul este cheia. ”Parentingul eficient nu înseamnă a fi strict sau a fi permisiv. Este un ecchilibru între disciplină și afecțiune. Copilul trebuie să știe că există limite ferme, dar, în același timp, trebuie să fie ascultat, să i se ceară părerea, să fie implicat în deciziile care-l privesc, precum și în deciziile familiei”, conchide Keren Rosner.

Sursă foto: Dreamstime