De ce nu merge domnul Bolojan ca prim-ministru?

Doamna Elena Lasconi, președintă a USR și candidată (din partea acestei formațiuni) la președinția România, anunță – într-un interviu – că, dacă ar fi aleasă în funcția supremă în stat, l-ar numi ca prim-ministru pe domnul Ilie Bolojan. Doamna Lasconi face această afirmație cu toate precauțiile neceasare: firește că există oameni capabili și-n USR, însă dânsa are o admirație deosebită față de calitățile de administrator ale domnului Bolojan. Acum, doamna Lasconi își joacă foarte bine cărțile.

Spre deosebire de ceilalți competitori pentru Cotroceni, care au un nume cunoscut (cum și l-au făcut cunoscut e o altă poveste), dânsa – care, până acum, n-a aparținut zonei mediatice a partidului din care face parte – trebuie să obțină maximum de vizibilitate în contextul alegerilor la care s-a angajat. Și, evident, asocierea cu numele domnului Bolojan e menită a-i lărgi audiența și a face să se vorbească de dânsa. În plus, e un semn de (binevenită) modestie în politica noastră: doamna Lasconi nu pretinde a câștiga toate alegerile și a investi toate pozițiile publice. Eventual, pe un val de simpatie poate accede la Cotroceni. Dar, dânsa e conștientă că partidul pe care-l conduce nu are cum câștiga generalele, astfel că – prin nominalizarea domnului Bolojan – propune refacerea unei ”coaliții de dreapta”. Aceasta ar fi menită să tenteze acea parte a liberalilor care s-au săturat de ”alianța” cu PSD-ul.

Ironia sorții e că domnul Bolojan e, într-un anume fel, cel mai la stânga politician al momentului

E puțin stranie ideea aceasta cu ”refacerea dreptei”, deoarece – la ora actuală – toate partidele din România sunt (cel puțin la nivelul revendicărilor) pentru moderarea reformelor (”stabilitate”), naționalism (mai mult sau mai puțin reactiv) și moralizarea religioasă a vieții publice (ultimele două circumscrise termenului de ”tradiționalism”).

În momentul în care modelul european a devenit real – România devenind o periferie a industriei continentale, fondurile europene urmând un calendar precis și oficialii români făcând parte din forurile de decizie ale Consiliului și ale Comisiei – el s-a banalizat și și-a pierdut caracterul dezirabil pe care-l avea înaintea aderării și imediat după ea. Acum, oamenii vor mai curând o perioadă de stagnare a reformismului instituțional și administrativ (chiar dacă degetul arată spre cel ideologic – prea puțin vizibil în societatea noastră), pentru a permite decantarea ”acumulării cantitative” pe care-a făcut-o și-o face cu putință statutul european al României. Pur și simplu, a venit momentul ca ierarhiile interne să se consolideze și, pe clivajele lor, să se constituie noile clase sociale. De aceea, tot discursul public românesc este ”de dreapta”, iar stânga tradițională (intervenționistă și adeptă a politicilor sociale) a ajuns să fie asimilată ”revoluției permanente” troțkiste – care nu lasă societatea să se așeze – și, în cheie relgioasă, ”satanismului”.

Ironia sorții e aceea că domnul Bolojan e, într-un anume fel, cel mai la stânga om politic român al momentului. Și, dacă îl admiră și-l emulează la Câmpulung, e și doamna Lasconi.

Și asta dintr-o rațiune simplă: domnul Bolojan e modelul decidentului public keynesian din România. Dânsul urmează, la literă, politica economică preconizată în anii ’30 de John Maynard Keynes: într-o situație de criză (cum e mai mereu la noi), statul trebuie să intervină în economie. Și intervenția lui nu se realizează crescând veniturile cetățenilor (care se duc în consum, adică în buzunare străine), ci demarând – aici – mari proiecte de investiții publice care generează deopotrivă locuri de muncă pentru oameni, contracte pentru firme și beneficii pentru societate.

Corporațiile

Primăria Oradea la început și Consiliul Județean acum sunt cele mai mari corporații și cei mai mari investitori din Bihor. De fiecare dată, domnul Bolojan a condus instituția în fruntea căreia se afla exact ca pe o corporație (și, la acest capitol, e cât se poate de dreapta): în speță ca pe o structură centralizată, compartimentată, orientată integral spre scopurile care-i sunt fixate de la vârf și funcționând pe principiul maximei eficiențe. Am spus-o și cu altă ocazie: e păcat că acest stil de conducere în administrația publică nu a fost analizat (în teze de doctorat și monografii), sistematizat și nu a devenit obiect de studiu în facultățile de specialitate.

Domnul Bolojan lucrează foarte bine din două motive: unul ține de dânsul – își fixează cu grijă obiectivele, de așa manieră încât pe de-o parte să atragă maximum de fonduri în proiectele pe care le deschide, pe de alta, din realizarea lor, să obțină în viitor un efect de multiplicare (de pildă, lucrează mult la infrastructura mare și la condițiile parcurilor industriale, dat fiind că după implantarea unor firme serioase în ele va obține un surplus de venituri locale, care – cuplate cu alte fonduri europene – multiplică dezvoltarea).

Celălat ține de echipă – domnul Bolojan lucrează cu oameni care se încadrează, asemeni pieselor de puzzle, în viziunea funcțională a instituției pe care o are dânsul (și care e una dinamică, ce se reorganizează mereu). Criteriul după care sunt aleși acești oameni e performanța domenială și autoritatea lor în aria de competență. Dacă omul e bun pe felia lui, înseamnă că e capabil să coordoneze ceea ce i se fixează de către Președintele Consiliului Județean. Nu conteză că a mai fost la alte partide politice, că părerile lui sunt altele decât ale Domnului Bolojan sau că nu are păreri. Dacă acceptă faptul de-a intra în structura instituției la locul care-i e asignat și-și face treaba care i-a fost dată, beneficiază deopotrivă de renumele și de avantajele acesteia.

Domnul Bolojan nu e un penelist ca cei de la București

Se cuvine spus, în acest punct, câte ceva despre relația domnului Bolojan cu Partidul Național Liberal. Se știe, dânsul a avut și are mereu funcții în coducerea partidului (la un moment dat a fost chiar prim-vicepreședinte – adică al doilea om din formațiunea politică). Pe de altă parte, având în vedere tristul destin al PNL-ului din ultimii ani, a fost evident faptul că domnul Bolojan nu s-a implicat în luptele pentru putere de la centru și nu a jucat într-o tabără sau alta (a demisionat destul de repede din funcția amintită). Asta pe de-o parte i-a consolidat credibilitatea publică de administrator eficient, care se ține departe de derivele politicului, pe de alta l-a izolat în partidul căruia-i aparține.

Domnul Bolojan nu e un penelist ca cei de la București; dânsul – împreună cu alți câțiva funcționari înalți, membri ai partidului (Emil Boc e cel mai cunoscut) – are un statut aparte: e o instituție autonomă, asociată Partidului Național Liberal. Relația dintre Partid și Domnul Bolojan e una simbiotică: fiecare profită de pe urma celuilalt. Partidul în mod evident, căci Oradea / Bihorul e un exemplu și un model de dezvoltare care, speră liderii de la București, cu ocazia fiecărei vizite la Primărie și la Consiliul Județean, se răsfrânge și asupra lor. Iată ce-nseamnă a fi liberal! Iată ce se poate face sub conducerea noastră! În plus, neavând ambiții la centru, domnul Bolojan e un partener care nu întunecă, ci doar luminează imaginea actualului / viitorului președinte al partidului.

Pe de altă parte, nici domnul Bolojan nu e omul care să se mulțumească cu câteva complimente de circumstanță. Își negociază apariția alături de liderii partidului, tăcerea (pe care aceștia o pot interpreta ca susținere) și – mai ales – voturile locale pe care le aduce în urna comună a partidului (și care se traduc în funcții, inclusiv la centru). Ne amintim brațul de fier pe care l-a avut cu Guvernul la finele lui 2019 pentru a-și impune prefectul de Bihor. Sau faptul că-n aproape fiecare guvern există un ministru – la Fonduri Europene, la Finanțe – care are o legătură directă și personală cu domnul Bolojan. E drept că nu cere nimic la vârful partidului, dar se asigură că are toate garanțiile pentru a-și duce la capăt proiectele din teritoriu. Deși nu cred că i-au plăcut vreodată ”marile coaliții” PNL – PSD eventual UDMR, a înțeles să speculeze inteligent ”consensul” de la București pentru a forța mâna organizațiilor de partid rivale din Bihor în direcția strategiilor dânsului. Domnul Bolojan nu face politică mare, dar știe să o folosească, pe cea care există – așa cum e ea – în interesul proiectelor dânsului.

Domnul Bolojan știe foarte bine că, pentru a conduce, are nevoie de un vehicul – și acest vehicul e structura teritorială a partidului. Și, de asemenea, e nevoie ca – într-un fel sau altul  – partidul să fie la guvernare, adică să aibă capacitatea de-a dispensa fonduri și de-a oferi funcții. Fără acestea, un partid nu e altceva decât un forum de discuții. Faptul că există o organizație în fiecăre cătun și (cel puțin) un ales local care poate fi cointeresat prin fidelizare (cu funcții, cu ascensiunea la județ etc.) înseamnă că ceea ce se hotărăște la Oradea ajunge în teritoriu, beneficiază de suportul adminitrativ local și se poate integra într-o arhitectură coerentă care vizează întreg județul. Invers, reușita de ansamblu e menită a-i convinge pe localnici că aderarea la partid le oferă și mai multe oportunități.

Poate fi domnul Bolojan un bun prim-ministru? Mulți de dacă

Acesta e motivul pentru care – oricare ar fi fost rezervele dânsului față de o anumită conducere sau alta a partidului, ori față de derivele lui contextuale, domnul Bolojan nu s-a gândit nici un moment să părăsească PNL-ul. Doar două partide pot face politică (adică câștiga alegeri la bază, în teritoriu) și administrație în România de azi: PSD și PNL. Restul sunt ca niște capete fără corp: pot obține voturi, pot da spectacole mediatice, însă le lipsește acea structură de adâncime care adună și stabilizează oamenii.

Poate fi domnul Bolojan un bun prim-ministru? Din păcate, răspunsul nu e unul simplu: ”da”, ci presupune atâția ”dacă”, încât e mai curând improbabil. Pentru a lucra la capacitatea maximă a dânsului, domnul Bolojan are nevoie – în primul rând – de preluarea întregii puteri de decizie, de libertatea numirii oamelor în funcții (și a tuturor restructurărilor necesare) și de libera gestiune a fondurilor pe care le are la dispoziție. La felul în care va arăta politica noastră după alegeri (la fel ca azi), nici unul din aceste lucruri nu-i va fi accesibil. Inevitabil, se va afla într-un guvern de coaliție, în care orice hotărâre va trebui ”discutată” cu ”partenerii”.

În plus, va avea deasupra un șef al statului – cum se visează doamna Lasconi – căruia va trebui să-i dea seama. Și, probabil, doamna Lasconi (sau cine-o mai fi) nu-și dorește să ajungă președinte ca să doarmă fără griji cinci ani de zile. Așa că va trebui să țină cont și de inițiativele prezidențiale. În fine, ca prim-ministru ar fi și șef al partidului, unde ar fi necesare alte energii, căci s-ar duce multe războaie. Nimeni nu-și imaginează că doamnele Turcan și Gorghiu sunt în pragul pensiei, or dânsele nu s-ar da la o parte, cuminți, ca să-i facă bulevard lui Bolojan.

Poate fi o țară condusă ca o corporație?

Funcția de șef al executivului presupune – cel puțin așa cum o arată perspectiva – mai înainte de toate un abil negociator, în măsură să joace între tabere și să creeze majorități fluctuante, capabile să-i țină în șah adversarii, în funcție de geometria variabilă a coalizării lor. Or, cu toată tristețea, domnul Bolojan nu pentru asta e chemat. Dânsul ar ști precis ce să facă atunci când are toată capacitatea de decizie în mână, însă s-ar epuiza ușor în bătălii punctuale ale căror mize sunt greu de cumulat. Chiar faptul că, la ora actuală, e (relativ) izolat în PNL arată că abilitățile de negociator ale dânsului – capabil să edifice alianțe de durată și să constituie un pol în partid – nu sunt partea sa cea mai tare.

În Partidul Liberal domnul Bolojan e o legendă, dar nu un pol care să fi coalizat o rezistență la derivele formațiunii politice din ultimii ani. Dacă chiar ar veni la București, domnul Bolojan n-ar putea-o face decât cu o parte din oamenii de încredere de la Oradea. Asta ar însemna că, pe de-o parte ,slăbește structura de transmisie de aici, pe de alta își coalizează pe cap funcționărimea centrală care li s-ar opune – prin toate mijloacele – bihorenilor. Mai mult sau mai puțin, lipsit de cele două atuuri majore ale dânsului: comanda centralizată și echipa acționând ca o curea de transmisie, domnul Bolojan ar fi captivul unui mare mecanism care s-ar debarasa rapid de dânsul. Și, jucându-și prestigiul pe cartea mare a țării, ar fi în situația de a pierde tot.

Pe de altă parte, poate fi o țară condusă ca o corporație? Poate limita maximă a acestui gen de conducere e județul. Căci, într-o anumită măsură, la noi acesta nu e altceva decât un hiterland al municipiului reședință de județ. Iar ”proiecția teritorială” nu e mai mult decât o deschidere în cercuri concentrice a zonei metropolitane în care ceea în municipiu e concentrat, în județ e dispersat și trebuie conectat și coordonat. Țara e altceva, căci sunt 41 de județe, fiecare cu specificul și cu problemele ei. Am avea nevoie, mai întâi, de 41 de Bolojani care să le le aducă în orbita dezvoltării. Ideea că un singur om ar putea face așa ceva, de la centru, e o pură utopie. În fapt, e visul unui ”Ceaușescu cel bun”, care concentrează întreaga putere (umană, materială și de decizie), care trece peste capul ”boierilor celor răi” (politicienii) și produce voluntarist un salt al modernizării (într-o societate care exaltă ”stabilitatea”). Cred că e zadarnic să-l proiectăm asupra domnului Bolojan și să-i cerem dânsului ceea ce nu ne poate da.  – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro