Cum am ajuns să am încredere în vaccinurile anti-Covid
Încrederea în vaccinuri, în siguranța traficului, în Facebook sau în puritatea apei potabile nu este o chestiune trivială. Încrederea se strânge greu și se risipește ușor, mai ales când sunt motive de îndoială. În ceea ce privește vaccinurile, mai ales cele anti-coronavirus, nu ducem lipsă de suspiciuni. Mi-am scormonit mintea să-mi dau seama de unde mi se trage încrederea în vaccinuri, care sunt ideile, emoțiile și relațiile din care se compune.
Știu și ce înseamnă să nu ai încredere într-un produs pentru care mainstream-ul experienței este foarte favorabil. Pentru mine, suspiciunea antivaccin (pe care nu o am) seamănă cu suspiciunea față de impactul negativ al social media (pe care o am). În ciuda unei experiențe globale masiv favorabile, cred că social media este, fundamental și pe termen lung, nocivă omenirii. Da, știu, există miliarde de utilizatori care postează gânduri, se grupează în grupuri, promovează idei și afaceri și își extind experiența prin Facebook, Twitter și YouTube. Cred că beneficiile social media sunt gigantice, vizibile cu ochiul liber și accesibile direct. La urma urmei, postez și eu fotografii și mesaje, fără să mă fi trăznit vreo daună personală. Totuși, cred că anumite ingrediente secrete din aceste produse ne distorsionează sistemele de relații, de gândire și de simțire. Cred că social media ne face mai vulnerabili la manipulare și ne fragilizează societățile. M-am uitat la „The Social Dilemma” pe Netflix cu mare entuziasm, iertându-i cu bucurie parțialitatea și dramatizările. Cred că asemănarea dintre opinia mea anti-social media și opinia altora anti-vaccin este vizibilă.
Ca sociolog, am adesea rezerve la adresa unor cercetări biomedicale. Mă supăr mai ales când citesc analize reducționiste, care traduc ordinea socială în ordini biochimice. Simt o indignare sfântă când clasificări sociale precum genul sau generațiile sunt reduse la cromozomi, hormoni sau chestiuni celulare. Îmi dau ochii peste cap de fiecare dată când aud vești despre ceea ce face și drege „creierul” în societate, ca și cum ar exista creiere fără corp și corpuri fără părinți și prieteni. Așadar, nu aș putea spune că glorific știința biomedicală ca sursă infailibilă a adevărului în toate cele. Cred, însă, că se pricepe la ordinea vieții și dezordinile sale.
Astea fiind spuse, motivul pentru care am încredere în vaccinuri este încrederea mea în știință, ca întreprindere colectivă. Știința are o diviziune disciplinară a muncii și o organizare specializată în surprinderea faptelor. Am încredere în puterea cercetării științifice biomedicale de a formula adevăruri ce țin de organisme, virusuri, infecții. În primul rând, ca practicantă a cercetării, am o experiență personală de ani de zile privind libertatea de gândire în universități. Universitățile sunt centre de gândire critică și de investigare atentă și metodică a lumii, apărate de multe dintre presiunile comerciale ce distorsionează deciziile Big Pharma și ale altor corporații. Aceste presiuni puternice există – așa cum există și gravitația. Dar, cu o organizare bună a autonomiei universitare, poate fi construită independența cercetării – așa cum construim și zgârie-nori, și poduri.
Un al doilea pilon în construcția cunoașterii independente este metoda științifică. Mai specific, în cazul științele biomedicale, structura de rezistență e dată de abordarea experimentală, împreună cu practica sintezelor sistematice și a meta-analizelor pe zeci de studii. Un al treilea pilon constă în peer-review-ul atent, exasperant al jurnalelor științifice serioase. Experiența mea imediată a vieții științifice universitare, dar și cea mediată de colegi, în Europa și Statele Unite ale Americii, mă face să-mi încredințez viața cu încredere și optimism practicilor medicale validate de mainstream-ul științific. La fel, o încredințez ascensoarelor sau avioanelor. Cât privește cercetătorii negaționiști, aflați în dissens persistent, care se opun dramatic mainstream-ului, rezistând eroic opresiunii jurnalelor prestigioase și opiniilor majoritare din comunitățile lor disciplinare… cred că e foarte probabil să greșească. Științele sunt astăzi aventuri masive, colaborative, distribuite – nu rezultatul unor Don Quijote sau Robinson Crusoe în luptă cu elementele.
În cazul vaccinurilor, multe suspiciuni se bazează pe alinierea intereselor Big Pharma cu validarea prin cercetări științifice a vaccinurilor. Dar cercetarea științifică poate, foarte bine, să se opună intereselor comerciale organizate, atunci când e cazul. Studiile științifice au denunțat impactul fumatului asupra cancerului încă din anii 1940-1950. Consensul științific a persistat și s-a accentuat, în pofida unor presiuni enorme. Conflictul persistent dintre consensul științific privind schimbarea climatică și interesele industriilor bazate pe petrol este un alt exemplu. Prin urmare, avem dovezi că pilonii independenței cercetării pot rezista presiunilor comerciale.
Nu în ultimul rând, tot din cauza formației sociologice, cred în logica probabilităților. În populații de sute de milioane de oameni vaccinați, probabilități infime devin evenimente reale. Uneori două fapte se succed fără să se cauzeze, deși suntem tentați să credem că-i musai să existe ceva acolo: post hoc, ergo propter hoc. De aici mi se trage faptul că nu mă înspăimânt de enumerările de „decese survenite după vaccinare”. Dimpotrivă, dată fiind cauzalitatea clară, mă sperie decesele survenite după infectare.
INTERVIURILE HotNews.ro