The Social Dilemma, Netflix. Documentarul care ne arată că apocalipsa vine, dar mai durează (sau cum suntem manipulați de rețelele sociale)

În epoca în care oamenii se plâng de conținut fast food, unii se așteaptă ca un documentar să le explice, în mai puțin de jumătate de oră, tot ce-i de știut despre internet, rețele sociale, Facebook, Google și lumea digitală. Iar documentarul The Social Dilemma eșuează totuși sub povara acestei sarcini. Dar tot rămâi cu câteva idei.

Sigur, încă trăim în lumea pandemiei, Facebook vuiește de conspirații și grupuri cu oameni care știu adevărul adevărat, dar este și săptămâna în care The Social Dilemma promite că vine cu răspunsuri despre lumea asta magică a rețelelor sociale și cum ne manipulează ele.

Până la urmă, esența internetului e că toți greșim, dar mai ales ceilalți. Și odată ce construiești lumea, sau o redecorezi, în spiritul acestei credințe, toți au dreptate, dar le poți spune cum, de fapt, n-au dreptate și habar n-au cum funcționează lumea. În completarea acestei credințe e și ce ziceam la început cu oameni care se plâng că social media ne servește pe tavă ce să credem și ce să apreciem și simt că au nevoie de un documentar de o oră jumate să le explice niște procese de persuasiune dezvoltate în 15 ani de social media și un secol de studiat psihologia umană. Eventual, același documentar să fie, la final, un catalizator al revoluției bunului simt.

Cum a ajuns The Social Dilemma să fie în top 10 pe Netflix?

Cel puțin jumătate din producție e documentar în care sunt intervievați diverși experți din domeniile lor. Cealaltă jumătate e compusă dintr-o dramatizare cel puțin puerilă, ca un film de categorie D lansat direct pe VHS și trimis la coșul de gunoi. Dramatizarea a făcut-o mult mai bine filmul The Hater.

Trecerea între declarațiile celor intervievați și dramatizare e făcută cu pian, instrumentul muzical folosit în primul an de facultate regie și film făcută online cu un curs care a costat cinci dolari. “Voce gravă, pian” le spun oamenilor când încerc să le explic o idee de video și grav, dar și amuzant. “Voce gravă, pian” scoate banalul din banal și-l transformă într-un banal cult, eventual pus pe Beethoven, Bach sau chiar Rahmaninov. Ceva greu.

Eventual, și vioară, dacă e cazul de ceva mai ludic. Asta e de imputat din start documentarului pe care Netflix îl are acum pe platformă: vrea să se ia în serios, dar pică-n clișee cam cum pică o cofetăreasă direct în păcat și bagă degetul la frișcă.

Altfel, scopul e unul destul de precis, chiar dacă insuficient prezentat: cât de mult ne influențează rețelele sociale, ca Facebook, și produsele digitale, ca YouTube, Gmail, WhatsApp? Concluzia e previzibilă: extraordinar de mult.

În unele regiuni ale planetei influența e atât de mare, încât s-a ajuns la crime și execuții publice. Și încă o dată vedem că cea mai periculoasă creație de pe Pământ încă e omul.

Dealeri de vise, consumatori și magie

Într-o moment de maximă inspirație, Arthur C. Clarke a spus următoarele cuvinte: “Orice tehnologie suficient de avansată ajunge să fie confundată cu magia”. Fraza e, de fapt, a treia lege a ce credea el că vor fi pilonii viitorului. Același citat este inclus în documentar ca să justifice unele dintre declarațiile celor intervievați când compară ei înșiși tehnologia cu magia.

Clarke a stabilit cele trei legi între anii ‘60 și ‘70 (eseul “Pericolele profeției: eșecul imaginației” care și cuprinde primele două legi a fost publicat în volumul “Profiluri ale viitorului” în 1962, dar a actualizat volumul în 1973 și-a inclus-o pe-a treia). La acea vreme computerul personal încă era un vis îndepărtat și abia începea să fie construit de entuziaști.

Dar Clarke a spus-o atât de frumos, încât a devenit un crez. În 1999 a mai venit cu o lege: “Pentru fiecare expert există un expert egal și de sens contrar” și o să las asta aici ca să meditezi asupra ei în aceste vremuri când experții sunt la fiecare colț de Facebook.

În realitatea, tehnologia încă nu-i magie, că o putem explica și o putem înțelege. Sigur, dacă avem răbdare. Și asta ar putea fi problema mai mare, subliniată trecător și în The Social Dilemma, că oamenii nu mai au răbdare să se informeze corect, să aibă spirit critic sau să nu aștepte pe tavă tot conținutul care le-ar fi necesar.

The Social Dilemma are și câteva adevăruri, cum ar fi că tehnologia se dezvoltă exponențial și iată-ne în fața unei schimbări sociale cum alta n-a mai fost. Dar, în esență, toate schimbările sunt noi și toate vin la pachet cu probleme și necesitatea de-a fi corectate ulterior.

Cu acest fundament stabilit, documentarul încearcă să explice ce-i un centru de date, acolo unde trăiește produsul digital: o sală imensă, cât toate uzinele României din comunism, pline cu computere super performante care n-au decât un scop — să alimenteze algoritmul, să-l hrănească cu date și să-l lase să-și facă plăcerea cu gândurile tale.

Noul zeu: Algoritmul

Algoritmul devine, dintr-o dată, personaj cheie în documentar. Ce le face minților noastre? Chiar n-avem nicio forță în fața algoritmului. Este Algoritmul un zeu pe care nu-l știam? ALGORITMUL e singurul care ne poate organiza viața? Uneori poate să fie așa ceva, dar nu-i zeu și nici nu-i un mister. E o creație a omului cu un scop precis (oricare ar fi acela) și e actualizat constant.

În cazul Facebook, Google, Instagram și nu numai acest algoritm are scopul de-a servi utilizatorilor conținutul care le place, care le atrage atenția, asezonat cu reclame. Jaron Lanier, care s-a remarcat cu o carte în care spune că ar trebui să renunți la Facebook, compară în documentar Facebook cu Wikipedia. Ar trebui ca ce vezi pe Wikipedia să se schimbe în funcție de preferințele tale, așa cum e cazul pe rețelele sociale? Raționamentul lui nu stă-n picioare, dar sună bine.

Wikipedia are rolul unei biblioteci de unde-ți iei informații care pot fi confirmate din surse terțe, în timp ce Facebook e un produs de divertisment în care informarea e un câștig secundar, dar pentru care nimeni nu trage cu adevărat. Similar, și Google funcționează la fel prin localizarea rezultatelor și prin sugestiile de autocompletare.

Până la urmă, cei care nu înțeleg prea multe despre internet pot rămâne cu atât: companiile mari din tehnologie, cu produse digitale, nu fac decât să încerce să-ți ofere ceea ce bănuiesc ele (adică algoritmul) că ai vrea să vezi.

În acest context, cel mai vocal e Tristan Harris, fost angajat Google și actualmente cofondator Center of Humane Society și speaker la diverse conferințe despre toxicitatea produselor digitale. El s-a remarcat în mai 2019, când a explicat de ce Google n-are nevoie să te spioneze ca să știe ce vrei. “[Companiile ca Facebook, Google] nu trebuie să-ți asculte conversațiile, pentru că deja au colectat click-urile, like-urile pe care le-ai apăsat vreodată, așa că fac aceste păpuși voodoo care se poartă tot mai mult ca tine”, a detaliat el.

Prin “păpuși voodoo” el se referea la niște avataruri digitale construite pe baza profilului tău. “Tot ce trebuie să facă e să simuleze o conversație pe care păpușa voodoo ar avea-o și deja știu conversația pe care tocmai ai avut-o fără să îți asculte microfonul”, a mai spus el.

Sigur, explicația cu siguranță e minimalistă și avea doar rolul de-a explica publicului ce se întâmplă. Dar asta duce la un alt adevăr: rețelele sociale și produsele digitale actuale, prin profilarea pe care ne-o fac, ne arată cât suntem de banali și cât de ușor e să fim incluși într-un grup (mai mare sau mai mic) în funcție de anumite preferințe ale noastre.

De această profilare se ocupă și-o bună parte din documentar. YouTube are recomandări și dacă te apuci să te ghidezi după ele poți ajunge lejer în cele mai ciudate conspirații. Sau poți ajunge să înveți ceva nou. Facebook, la fel, îți recomandă diverse lucruri care ți-ar putea plăcea.

Mark Zuckerberg a fost întrebat într-un interviu recent ce-ar alege: afișare cronologică în News Feed sau afișare dictată de un algoritm. Și a ales algoritmul (previzibil, nu?) cu un raționament care stă în picioare: dacă cineva din lista ta de cunoștințe are o veste bună de împărtășit, nu e mai bine ca algoritmul să-ți afișeze acel status, de altfel popular, decât să-l pierzi într-un flux cronologic?

Și acesta e un semnal că nu e totul alb și negru, ci în nuanțe de gri, chiar dacă asta ne face tuturor mai dificilă sarcina de-a înțelege lumea actuală.

Produsele digitale nu oferă adevărul și nici n-au cum, că nici oamenii nu cad de acord asupra lui, mai ales când e mai complicat. The Social Dilemma nu ratează ocazia să bage o bucată din Truman Show, un film cu la fel de multe nuanțe prevestitoare ca Matrix. Dar ambele sunt, în esență, produse de divertisment care aleg distopia.

Ce arată însă ambele filme, dar și documentarul, e că rețelele sociale sunt nocive într-un sens: gruparea oamenilor în bule, atât prin recomandări, cât și prin tendința noastră naturală de-a sta cu cei care nu ne incomodează prea tare prin opiniile lor. Și acesta e adevăratul pericol de luat în serios și de administrat la nivel de societate, pentru că poate duce la scindări sociale grave, cum și vedem în ultimii ani.

Rămâne și o mare dilemă: ce furnizează algoritmul? Aici e prezentat cazul unui sportiv care a spus public că Pământul e plat, apoi s-a scuzat și-a invocat algoritmul YouTube care l-a dus în zona aia. Dar dacă a fost atât de ușor să-l convingă algoritmul, și videourile recomandate, de un fals, nu cumva e ceva în neregulă cu educația lui? Ceea ce duce la o observație a mea: e posibil ca Sfântul Algoritm să arate cât de toxici suntem, ca oameni și ca ființe care au convingeri puternice.

Totodată, ca în cazul sportivului, dăm vina pe algoritm și scăpăm de responsabilități. O altă nuanță a realității e însă că un generator de bule nu-i doar Facebook sau YouTube, ci și platforme terțe, mai mici, pe care oamenii se adună mai ușor, că nu-i incomodează criticii.

Și dacă vezi, și dacă nu vezi The Social Dilemma, lumea încă e în haos

Cathy O’Neil, data scientist, a venit cu poate cel mai frumos citat din tot documentarul: “Le permitem specialiștilor să vorbească ca și cum ar fi o problemă pe care doar ei o pot rezolva”. Și, da, nu doar ei o pot rezolva, ci societatea per total, mai ales prin cei care fac legi și stabilesc cadrele legale în care ceva se poate întâmpla.

Doar că, așa cum am văzut la audierile Congresului cu diverși șefi ai companiilor americane, cei care ar trebui să tragă linii nu înțeleg exact ce ar trebui să reglementeze. Ce vedem însă acum e că avem o problemă cu toții: tehnologia și-a arătat puterea de-a scoate cei mai rău din societate.

După circa o oră și 10 minute, documentarul ajunge la un subiect sensibil și complex: războiul informațional. Sunt prezentate alegerile din Brazilia, iar victoria lui Jair Bolsonaro e pusă pe seama utilizării WhatsApp. Apoi e problema din Myanmar, abordată și de John Oliver într-un episod din 2018. Și alte câteva cazuri în care platformele digitale au fost folosite de oameni politici care au avut un anumit scop.

Dacă mutăm vina acestor evenimente pe rețele sociale și aplicații de mesagerie (unde e WhatsApp), dintr-o dată riscăm să pierdem din vedere un fapt: nu companiile care au dezvoltat și întrețin aceste platforme sunt direct vinovate, ci cei care le folosesc în scopurile lor meschine. Sigur, companiile ar trebui să țină frâiele mai strânse, ceea ce li se poate imputa, dar nu pot fi transformate în singurul țap ispășitor.

Alta e situația în cazul alegerilor din țări democratice, cum s-a văzut în Statele Unite ale Americii în 2016 și în Marea Britanie cu votul pentru Brexit. Acolo platformele sociale sunt folosite ca mijloc de destabilizare și persuasiune. Miza, după cum explică Tim Kennedy într-o discuție cu Joe Rogan, nu e să iasă un candidat sau altul (deși, dacă se întâmplă asta, cu atât mai bine), ci scopul final e ca cetățenii să-și piardă încrederea în mecanismele democratice. Pe scurt: haos.

În acest caz, Facebook, YouTube, Twitter n-au făcut cu adevărat vreun efort masiv de-a diminua așa ceva. Sau poate, în 2016, nici nu se așteptau. Sau poate banii din reclame erau prea buni si încă sunt. Voi merge pe ultima idee, întărită și de Justin Rosenstein, fost inginer la Google și Facebook, acum creatorul Asana, o platformă de muncă remote:

“Suntem mai valoroși dacă ne uităm la ecrane decât dacă ne trăim viața”. Asta ridică alte întrebări: cât valorăm ca oameni și, de asemenea, am vrea să aflăm? Dacă ne-am dona organele și am salvat cel puțin doi oameni sau cinci oameni, am fi mai valoroși morți? E o discuție filosofică și etică al cărei final nu are cum să fie unul clar. Și nici n-am putea judeca exact valoarea unui om, așa că pentru produsele digitale suntem valoarea ochilor noștri care se uită la ecrane.

Ce facem de aici înainte?

În ultima săptămână am tot văzut oameni care comentau The Social Dilemma, în general oameni care mai știu cum se învârte internetul. Ei au rămas cu impresia că știau tot ce spune documentarul și, implicit, e degeaba. Recunosc că nici mie nu mi-a deschis mintea, că știam, dar tot m-am uitat, pentru că fiecare astfel de demers are un rol: să ne facă să nu uităm.

Poți afla acum că Facebook face mizerii și îți exploatează tot istoricul de navigare pe web, dar cât o să ții minte asta? Două ore, o zi, o lună, un an? O să uiți la un moment dat, că viața merge înainte. Cel puțin de această sarcină The Social Dilemma se achită: ne readuce aminte că trebuie să fim cu ochii pe acești giganți digitali, să-i presăm să fie mai serioși în abordare și să prioritizeze și altceva în afara banilor.

Încă e loc de optimism. Ba chiar Lanier o zice excelent: “Criticii sunt adevărații optimiști”, deoarece ei cred că pot schimba lucrurile. Harris încheie, de asemenea, într-o notă ciudat de optimistă: “Noi le-am construit [instrumentele digitale] și avem responsabilitatea să le schimbăm”. Rosenstein pune alt punct pe i: modelul de business e greșit. Orice schimbare va afecta modelul de business, de unde și reticența giganților de-a schimba ceva fără presiuni externe.

Dacă tot suntem la model de business, ține cont că cei care apar în documentar sunt oameni care au ieșit din banal. Sau cel puțin au ieșit dintr-un circuit în care nu ieșeau în evidență. Foști angajați Facebook, Pinterest, Google, Twitter și nu numai. Dintr-o dată sunt vocali, au altă agendă, sunt mai vizibili și au senzația că joacă un rol de salvator. Ca foști programatori, ingineri, analiști sau psihologi “înregimentați” în Big Tech erau sau nu cunoscuți. Acum, ca evangheliști ai abuzului, sunt cineva. Dar, cum ziceam mai sus, din demersul lor poate ieși și ceva bun.

În fine, documentarul ratează grațios când mimează grija față de copii. Când vezi un film, un serial sau orice alt produs de informare și divertisment că-și face griji pentru generația viitoare, să știi că patinează pe un clișeu. N-am nici 30 de ani deja m-am simțit dat la o parte, ca și cum următorii 30 de ani ai mei sunt nimic pe lângă ce impact poate avea mediul digital pentru copii.

Poate ar trebui să schimbăm optica și aici: dacă nu tehnologia strică generația viitoare, ci părinții care nu-s pregătiți să fie părinți, dar se încred în tehnologie și rețele sociale că o să facă asta în locul lor? Altă discuție mai amplă care iese din sfera The Social Dilemma și e mai mult parenting dilemma.

La final, The Social Dilemma lasă și lecții: oprește notificările, ieși de pe Facebook dacă poți, critică orice comportament deviant au astfel de companii, oprește notificările, mai oprește-le o dată și cam asta e. Și mai lasă telefonul din mână. Mai poți ține cont de un lucru: Facebook, Google, YouTube nu fac educație. Școala face, iar asta peste tot. O face prost? Foarte probabil. Dar și societatea face o educație deficitară.

Ia exemplul medicilor în România, mai ales în contextul pandemiei. Dacă o parte mai mică sau mai mare din popor îi știe calici după bani, șpăgari, cum ar mai putea avea încredere în ei? De ce ar avea încredere într-o situație de criză? Medicul a devenit, dintr-o dată, mai credibil prin natura specializării și trecutul ar trebui uitat? Nu chiar. Șpaga luată de medici de-a lungul a peste 20 de ani, și posibil încă perpetuată în anumite spitale, i-a făcut pe oameni, cel puțin în România, să creadă că sunt calici după bani.

Dacă vine o pandemie și pe la urechile românilor trece vestea că medicii primesc un bonus la salariu, uite cum ai un început de conspirație. Putem să urlăm la Facebook, Google, YouTube, Twitter sau Instagram oricât vrem, chiar să le arătăm pumnul sau degetul mijlociu, dar pentru unele daune din societate vinovații mai sunt și în alte locuri.

The Social Dilemma lasă și multe dileme în urmă și chiar dacă crezi că știi despre ce ar fi vorba tot îți recomand să-l vezi măcar să ții aprinsă ideea că dincolo de discursul frumos al lui Mark Zuckerberg, despre comunități și conectarea tuturor oamenilor, în spate sunt și alte interese care încă nu se supun unor legi.

Articolul face parte din seria de educație despre tehnologie numită „Superputerile tehnologiei”, derulată de Hotnews.ro.