Gâlceavă pe Nil. Cum au ajuns Egiptul, Etiopia și Sudanul în prag de război
Un conflict major, implicând trei țări cu o populație însumată de peste 260 milioane de oameni – ceva mai mult de jumătate din populația Uniunii Europene – fermentează în nord-estul Africii, sub radarul presei internaționale. Mărul discordiei este un baraj hidroenergetic denumit pompos Grand Ethiopian Renaissance Dam, sau GERD, localizat pe Nilul Albastru, la 15 km de frontiera dintre Sudan și Etiopia. Nilul Albastru izvorăște în platourile înalte ale Etiopiei, pornind din lacul Tana, și parcurge 1450 km până se întâlnește, la sud de Khartoum, cu Nilul Alb și formează astfel Nilul, cel mai lung curs de apă din lume. În anotimpul ploios, apele Nilului Albastru contribuie în proporție de 85% la volumul de apă total al Nilului.
Construcția GERD a demarat în 2011, când primul ministru de atunci al Etiopiei, Meles Zenawi, a pus prima piatră a fundației, la 2 aprilie. Ideea construirii acestui baraj este mai veche, locația sa fiind identificată prima oară de către US Bureau of Reclamation, în cursul unei prospectări topografice care s-a desfășurat între anii 1956-1964. După lovitura de stat din 1974, proiectul a fost abandonat, urmând să fie reluat în 2009. Designul barajului a fost realizat în 2010 de către James Kelston, iar contractul de construcție a fost semnat de către guvernul etiopian cu firma italiană Salini Impregilo, mai nou WeBuild, prin achiziție directă, fără licitație. Proiectat să producă 6,245 GW energie electrică pentru un cost estimativ de 4,8 miliarde de dolari, barajul este cel mai mare proiect hidroenergetic din Africa și este în întregime finanțat de guvernul și poporul etiopian, prin cumpărare de titluri de stat destinate proiectului. Spre comparație, România produce în mod real, nu pe hârtie, cca. 9-9,5 GW. Construcția este într-adevăr uriașă, formată, de fapt, din două baraje: unul din rocă, așa-numitul saddle-dam (baraj de suport), de 5,2 km lungime și 50 m înălțime, peste care se suprapune barajul principal, din beton compactat, cu o lungime de 1,78 km și 155 m înălțime. La maxim, barajul va forma un lac de acumulare cu un volum de 74 km cubi și o suprafață de 1874 km pătrați, urcând în amonte aproximativ 255 km.
Uriașe sunt și complicațiile internaționale generate de acest proiect. Problema este, în esență, una simplă: apa are tendința de a curge de la deal la vale, ceea ce dă un avantaj celor așezați spre izvoare și creează o vulnerabilitate pentru cei ce locuiesc în aval. Dat fiind aportul Nilului Albastru la volumul de apă al Nilului, controlul debitului său are un impact semnificativ asupra țărilor aflate în aval, Sudan și, mai cu seamă, Egipt. De aici complicațiile.
Guvernul acestei țări este cel mai vocal critic al proiectului etiopian, pe când cel sudanez încearcă să se mențină într-un echilibru instabil în ecuație datorită potențialelor beneficii pe care barajul le-ar aduce țării. Pentru Egipt însă, care consideră Nilul ca parte a identității sale naționale și care a beneficiat nestânjenit de apa fluviului timp de milenii, barajul este văzut ca o provocare majoră la adresa economiei și securității naționale, ba chiar a supraviețuirii fizice ca popor. Depinzând în proporție de 90% de Nil pentru nevoile sale cotidiene – apă curentă, agricultură, transport și turism – Egiptul percepe proiectul etiopian ca pe o amenințare mortală, de unde și poziția intransigentă în negocieri.
De cealaltă parte, etiopienii consideră construcția și utilizarea barajului ca pe o chestiune de suveranitate națională, o investiție cu potențial de racordare a peste 65 de milioane de cetățeni la curent electric și de dezvoltare economică accelerată, la care se adaugă beneficiile rezultate din exportul de energie electrică. În plus, Etiopia, o țară care în ultimii douăzeci de ani a început să-și facă simțită prezența prolitică și militară în regiune, vede proiectul ca o restabilire a echității cu privire la utilizarea apelor Nilului după decadele în care a fost lăsată la o parte și considerată irelevantă de către statele din aval și fostul lor stăpân colonial, Marea Britanie.
De unde se dă startul?
Că veni vorba de aceasta din urmă. Una din piedicile majore în soluționarea disputei legate de baraj provine din moștenirea otrăvită lăsată de colonialismul britanic, așijderi altor colțuri ale lumii care au făcut parte din imperiu. Mă gândesc aici la Palestina, Nigeria, India-Pakistan-Bangladesh și lista poate continua. În 1929, guvernul britanic, pe atunci vorbind și în numele coloniilor sale Uganda, Kenya, Tanganika – azi Tanzania – și Sudan, a semnat un tratat cu guvernul egiptean prin care conferea acestuia din urmă dreptul de veto asupra oricărui proiect în amonte care ar fi putut afecta debitul Nilului.
Ulterior, acest tratat a fost reluat în 1959 de către Egipt și Sudan, după ce ele și-au obținut independența. În noul format, tratatul oferea Egiptului 55.5 miliarde metri cubi din apa Nilui anual (75%) iar Sudanului 18.5 miliarde (25%) și reitera dreptul de veto al Egiptului asupra proiectelor de dezvoltate în amonte. Celelalte state riverane Nilului nu au fost nici consultate, nici incluse în tratat, ca și cum ele nu ar fi existat.
Acest tratat din 1959 stă azi la baza poziției oficiale a Egiptului în disputa cu Etiopia cu privire la GERD și este actul invocat de negociatorii egipteni atunci când afirmă că proiectul etiopian constituie o încălcare a normelor internaționale în vigoare. Mai grav este că poporul egiptean chiar se crede îndreptățit pe deplin să considere Nilul ca monopol propriu, pe baza dreptului istoric conferit de îndelungata utilizare a apelor fluviului încă din Antichitate, un drept pe care tratatul din 1959 doar îl confirmă, nu îl stabilește. O astfel de viziune nerealistă, intenabilă, forțează guvernul autoritar al Egiputlui la o poziție extremă în negocierile trilaterale. Este evident că această poziție nu este acceptată de etiopieni.
Aceștia, alături de celelalte țări riverane, au dorit o așezare pe baze echitabile a folosirii Nilului, eforturile lor ducând la dezvoltarea, în perioada 1997-2010, a unui Acord-Cadru de Cooperare, în original Cooperative Framework Agreement sau CFA. Deși parte a negocierilor multilaterale care au dus la semnarea acestui acord de către toate cele 9 națiuni riverane (Uganda, Republica Democrată Congo, Kenya, Tanzania, Rwanda și Burundi, pe lângă Egipt, Etiopia și Sudan), Egiptul și Sudanul au refuzat să-l ratifice, invocând opoziția lor față de unul dintre articolele acordului. Acesta spune că țările riverane se obligă să nu afecteze semnificativ securitatea apelor niciunui alt stat semnatar. Egiptul și Sudanul au dorit să impună un text semnificativ diferit: să nu afecteze negativ securitatea apelor, folosirea și drepturile existente ale niciunui stat semnatar. Adică o transpunere a prevederilor tratatului din 1959 în CFA și o blocare efectivă a oricărui proiect în amonte de către Egipt și Sudan. Astfel, Egiptul și Sudanul, care se declaraseră unilateral ca singuri utilizatori ai apelor Nilului, doreau acum o confirmare a statu-quo-ului de către toate celelalte state riverane. Pasărea mălai visează, iar lipsa de realism a guvernelor egiptean și sudanez a fost focul de start pentru proiectul GERD.
De ce e mai înțelept să înoți în sensul curentului, nu împotriva lui
Disputa dintre cei trei a fost obiectul mai multor runde de negocieri trilaterale urmate de eforturi de mediere depuse de Statele Unite și, mai recetn, Uniunea Africană. Atât Egiptul cât și Etiopia sunt aliați ai Americii și sunt considerate de Washington ca state-cheie în regiunile lor pentru promovarea intereselor americane. Deși, în mare, pozițiile inițiale ale Egiptului și Etiopiei nu s-au schimbat radical, zece ani de negocieri în diferite formate au dus la soluționarea a 90% dintre chestiunile pendinte. Deși retorica oficială, determinată și de considerente de politică internă, la care voi reveni puțin mai târziu, a rămas în registrul competitiv, devenind pe alocuri de-a dreptul belicoasă, ambele țări au trebuit să ia în evidență nevoile fundamentale și temerile justificate ale celeilalte părți. Egiptul a trebuit să recunoască dreptul suveran al Etiopiei de-a exploata potențialul Nilului Albastru pentru propria dezvolare, iar Etiopia a fost nevoită să ia în considerare interesul legitim al Egiptului de a avea un cuvânt de spus în ceea ce privește modul de operare al barajului de la Guda, dată fiind dependența sa vitală de apa Nilului.
Dacă pentru cei doi, starea de fapt poate fi văzută în alb și negru, pentru Sudan orizontul pare mai degrabă cenușiu, fiind supus la presiuni de către fiecare parte pentru a i se alătura. Deși beneficiile pentru sine sunt evidente, Sudanul s-a aliniat în mai multe rânduri poziției egiptene, atât pentru a nu-i antagoniza pe vecinii mai puternici din nord, cât și datorită propriilor îngrijorări legate de proiect, în special teama că o deversare necoordonată a apelor din lacul de acumulare al GERD, provocată de ploi abundente în platourile înalte, ar putea inunda barajul de la Roseires situat la aproximativ 100 km în aval de GERD.
În favoare unui acord se aliniază mai multe elemente. În primul rând, așa cum și egiptenii o recunosc, cu jumătate de gură, barajul de la Guda ar regulariza debitul Nilului și ar micșora semnificativ depunerile de sedimente în aval. Corect coordonate, activitățile de la barajul etiopian ar îmbunătăți randamentul atât al barajelor din Sudan, Roseires, deja amintit, și Marawi, destinate producerii de enegie electrică, plus Sinnar, destinat irigațiilor, cât și al marelui baraj de la Assuan din Egipt.
În al doilea rând, GERD ar asigura o mai bună conservare a apelor Nilului, dat fiind că gradul de evaporare a apei din lacul său de acumulare este mult mai redus decât cel de la Assuan. Experții calculează că lacul de acumulare etiopian ar pierde prin evapoarare circa 1.8 km cubi de apă anual, față de cei 7-10 km cubi pierduți la Assuan, pierdere care reprezintă undeva între 12.6 și 18% din volumul total de apă alocat Egiptului prin tratatul din 1959, datorită temperaturilor mult mai mari din deșert decât cele din zona mai înaltă și muntoasă a Etiopiei.
În al treilea rând, dincolo de unele ieșiri în decor ale unor miniștri mai belicoși, egiptenii sunt conștienți de mijloacele militare limitate de care dispun pentru a opri efectiv proiectul etiopian – nu în ultimul rând datorită faptului că cele două state nu au frontieră comună, iar Etiopia nu are ieșire la mare. O incursiune militară egipteană ar implica obligatoriu acceptul fie al Sudanului, fie al Eritreei, o perspectivă deloc încurajatoare. Desigur că egiptenii, așa cum au fost deja acuzați de guvernul etiopian, mai au la îndemână și mijloace mai puțin convenționale, precum sabotajul sau încurajarea și sprijinirea mișcărilor de opoziție din Etiopia, care abundă și sunt suficient de periculoase pentru stabilitatea guvernului etiopian. Ambele variante sunt costisitoare, fără o garanței de succes și relativ ușor de detectat. În plus, ultima cale, cea a stimulării mișcărilor de opoziție din Etiopia poate fi facil reciprocată de guvernul de Addis Ababa, dată fiind nemulțumirea generalizată din Egipt față de guvernarea autoritară a lui Abdel Fatah el-Sisi, dictatorul militar al țării după lovitura de stat din 2013.
În fine, un ultim element care concentrează mințile negociatorilor și factorilor decizionale este termenul limită, impus indirect de etiopieni, pentru ajungerea la un acord. Guvernul de la Addis Ababa a anunțat, cu ceva vreme în urmă, că intenționează să înceapă umplerea lacului de acumulare odată cu debutul sezonului ploios, adică la jumătatea lui iulie, cu sau fără acord cu Egiptul și Sudanul.
De aici și frenezia diplomatică din ultimele două luni, fiecare dintre cele două părți urmând o dublă strategie – pe de o parte, continuarea negocierilor, de data aceasta sub auspiciile Uniunii Africane, pe de cealaltă parte, ofensiva diplomatică pe toate fronturile pentru câștigarea de suport internațional. Egiptul, conștient fiind de vulnerabilitatea poziției sale – inechitatea vădită a tratelor din 1929 și 1959 pe care se bazează argumentele sale, impotența militară efectivă și dependența sa disproporționată de apele Nilului – a fost cel mai activ, obținând suportul Ligii Arabe în iunie și tot atunci aducând disputa în fața Consiliului de Securitate a ONU. Acesta din urmă și-a declinat implicarea, îndemnând părțile să soluționeze disputa prin negocieri.
Înecați la mal?
Ultima rundă de negocieri care a eșuat în 15 iulie 2020, deși experții și observatorii arată că distanța dintre pozițiile celor trei păți s-a micșorat semnificativ. Trei chestiuni au rămas pendinte, și ele par a bloca orice acord între cei trei: timpul de umplere a lacului de acumulare din spatele GERD, gestionarea GERD pe timp de secetă prelungită și mecanismul de soluționare a disputelor viitoare dintre cele trei părți.
În mod normal, un baraj hidroenergetic nu oprește apa să curgă, ci doar o folosește pentru rotirea turbinelor, ceea ce nu ar trebui să creeze neajunsuri țărilor din aval. Doar că lacul de acumulare trebuie umplut până la un anumit nivel pentru ca turbinele să funcționeze, iar pentru aceasta porțile barajului trebuie închise pe durata umplerii. Nu complet, râul nu seacă, dar volumul de apă ce ajunge în aval este clar afectat. De aici și divergențele dintre părți.
Timpul de umplere face diferența dintre un Egipt care plutește și un Egipt care se uscă și moare. Estimările duratei de umplere sunt legate de două aspecte: cât de sus vor să aducă etiopienii apele lacului și cât de repede vor s-o facă. În funcție de cele două variabile, estimările merg între 3 și 5 ani, realizându-se în mai multe etape, reducând nivelul debitului Nilului în Egipt cu până la 36%. Totul depinde de nivelul ploilor. Dacă ploile sunt abundente, Egiptul nu va suferi aproape nicio scădere a debitului în cursul primei etape de umplere, care ar începe luna aceasta. Problema majoră apare dacă se instalează seceta și ea face legătura cu cea de-a doua chestiune asupra căreia părțile nu au reușit să găsească o soluție mutual convenabilă.
Gestionarea GERD pe timp de secetă este cheia de boltă a întregii operațiuni de soluționare a disputei. Toată lumea este de acord că, dacă ploile sunt suficiente, GERD nu va cauza probleme insurmontabile în aval. De exemplu, unele studii arată că, pe perioda de umplere a lacului GERD, scăderea debitului Nilului în Egipt ar putea afecta în fel și chip două milioane de fermieri și ar scădea cu 25-40% producția de energie electrică de la Assuan. Doar că volumul de energie electrică produs la Assuan reprezintă doar aproximativ 12% din totalul producției naționale egiptene, deci scăderea per total s-ar situa undeva în zona unui 3-5%, ceea ce nu este tragic. În ce îi privește pe fermieri, ei ar putea reunuța la cultivarea plantelor care sunt mari consumatoare de apă (gen orez) și trece la altele mai puțin însetate, cu beneficii pe termen lung în cursa de adaptare la schimbările climatice.
Problema apare dacă ploile întârzie să-și facă apariția sau nu o mai fac deloc. Etiopienii vor fi obligați să oprească apa la GERD pentru a-l menține funcțional, ceea ce ar duce la golierea treptată a lacului de la Assuan. Odată golit, acesta ar avea nevoie de până la 21 de ani pentru a fi reumplut și doar 6-8 ani dacă GERD nu ar exista. De aici propunerea egiptenilor ca, în condiții de secetă pe timpul umplerii lacului de acumulare, GERD să funcționeze doar la 85% din potențialul de producție, timpul de umplere să fie prelungit iar restul apei să fie lăsată să ajungă în Egipt pentrtu a compensa pierderile datorate secetei. Deși, inițial, etiopienii s-au arătat dispuși la o astfel de concesie, ei au refuzat să se angajeze la eliberarea unui volum fix de apă, indiferent de condițiile din teren, arătând justificat că golirea lacul sub limita la care măcar o parte din turbine, cele mai de jos, sunt operaționale ar face barajul completamente inutil și ar fi echivalent cu distrugerea lui. Există mai multe variante de operare a GERD, elaborate de experți și luate în considerare de factorii decizionali, dar până în acest moment o soluție de echilibru încă nu a fost găsită.
Ultima chestiune pendinte privește mecanismul de soluționare a viitoarelor dispute legate de operarea GERD. Egiptenii și sudanezii sunt interesați de un mecanism de tip arbitral internațional cu decizie executorie pentru toate părțile, bazată pe dreptul internațional și acordurile în vigoare. De la sine înțeles că partea etiopeană refuză categoric un astfel de aranjament, pe care îl consideră net în dezavantajul său, mai ales că între tratatele în vigoare este înscris și cel din 1959 dintre Egipt și Sudan, amintit mai sus, dar lipsește CFA-ul din 2010, pe care Egiptul și Sudanul nu l-au ratificat, și preferă unul de tip non-executoriu așezat sub auspiciile Uniunii Africane. În plus, egiptenii și sudanezii solicită un acord general între cele trei părți care să stipuleze precis obligațiile părților, adică ale Etiopiei, cu privire la modul de operare al barajului, fapt respins de etiopieni, pentru care dreptul suveran de decizie în privința GERD nu poate fi limitat sub nicio formă.
Din păcate, deși obiectiv vorbind, cele trei chestiuni nu sunt insurmontabile, comportamentul guvernelor egiptean și etiopian pe parcursul disputei a ridicat obstacole în plus. El-Sisi, confruntat cu nemuțumirea generală a cetățenilor față de modul în care conduce autoritar țara din 2013, a găsit în criza Nilului o modalitate de a distrage atenția națiunii de la problemele economice și politice cu care se confruntă. Dar canalizarea mâniei populare spre un inamic extern e o armă cu două tăișuri, așa cum au constat mulți lideri politici de-a lungul timpului. Poziția Egiptului în disputa de pe Nil a fost de la început și vulnerabilă și extremă, ceea ce nu a ajutat deloc mersul negocierilor. Mai mult, odată adoptată o astfel de atitudine în negocieri, concesiile devin mult mai dificil de făcut iar amenințările cresc în volum și agresivitate, făcând un acord mult mai dificil decât dacă abordarea ar fi fost una pragmatică.
De partea etiopiană, guvernul lui Abiy Ahmed, ajuns la putere în urma protestelor violente care au dus la demisia lui Hailemariam Desalegn în 2018, este acum ținta unor proteste la fel de violente venind exact din regiunea de origine a primului ministru, Oromia. De altfel, au existat unele voci care au acuzat Egiptul că ar fi în spatele acelor proteste. Nici unul dintre lideri nu se poate arăta slab în negocierile cu privire la GERD, ceea ce îngreunează semnificativ munca negociatorilor și mediatorilor.
În ce privește Sudanul, acesta se află sub conducerea unui guvern de tranziție după alungarea lui Omar al-Bashir printr-o lovitură de stat dată anul trecut. Guvernul este dominat de militari care nu se arată dornici să lase din mână frâiele puterii, ceea ce menține ridicate tensiunile în țară și împiedică elaborarea unor strategii de lungă durată în ce privește relansarea economiei și reașezarea pe baze noi a politicii externe. Conflictele regionale, în Darfur, în Kordofanul de Sud și în regiunea Nilului Albastru continuă să supureze, o plagă ce nu dă semne de ameliorare nici după plecare lui al-Bashir.
Contratimp
Odată cu debutul sezonului ploios în platourile înalte de unde se naște Nilul Albastru, au apărut primele semne ale umplerii lacului de acumulare. Imagini din satelit prelevate între 27 iunie și 12 iulie arată o creștere constantă a nivelului aperi în spatele barajului, semn că guvernul de la Addis Ababa și-a ținut promisiunea de începe acumularea, cu sau fără un acord cu Egiptul și Sudanul. Acestea două din urmă au criticat vehement decizia etiopienilor, chiar dacă experții nu au putut demonstra cu certitudine că debutul procesului de umplere are alte cauze decât ploile masive din munți, care au făcut ca niveleul apei să crească în mod natural, fără intervenție umană. De altfel, aceasta este și explicația oficială a guvenului de la Addis Ababa.
INTERVIURILE HotNews.ro