Dilemele existențiale ale seducătorului domn Nae Ionescu
„Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu” este titlul biografiei recent apărute sub semnătura Tatianei Niculescu, tocmai în anul în care s-au împlinit 130 de ani de la nașterea și 80 de ani de la moartea lui Nae Ionescu (16.06.1890 – 15.03.1940). Nu doar momentul, ci și titlu este cum nu se poate mai potrivit, mai ales dacă, urmând definiția propusă de Gabriel Liiceanu, înțelegem prin seducător pe cineva care „vine să ne se-ducă, să ne ia de mână, să ne scoată de pe drumul mare al vieții și să ne ducă de o parte, de acea parte în care ni se dă șansa să ne regăsim cu viața noastră trăită ca destin, ceea ce înseamnă: trăită pe cont propriu”( 1 ). Nae Ionescu nu își propunea doar să-i seducă pe alții, ci era în primul rând un auto-seducător, care se punea pe sine în diferite ipostaze dificile pentru a-și explora potențialul, pentru a vedea ce poate să facă. Aceasta numea el filosofia trăită. Dintre cele două ordini ontologice, ființa și devenirea, el a ales ființa, considerând că omul nu se schimbă, ci este tot ceea ce poate fi și tot ceea ce nu poate să nu fie( 2 ), posibilități care sunt înscrise în ființa sa. Nimic nu-și poate depăși esența( 3 ) sau folosind cuvintele lui Nae Ionescu: „dacă pun grâu în pământ, n-o să iasă varză!( 4 )” Iar operația sa de seducție avea ca obiect cercetarea celor ascunse în adâncul ființei.
Lista personalităților culturale seduse sau inspirate de Nae Ionescu este impresionantă: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, Mihai Șora, Mihail Sebastian, Alexandru Dragomir, Jeni și Arșavir Acterian, Alice Voinescu, Cella Delavrancea, George Racoveanu, Dumitru Cristian Amzăr, Vasile Băncilă, Octavian Onicescu, Grigore Moisil, și probabil mulți alții pe care însă vitregia istoriei i-a împiedicat să-și valorifice potențialul.
Cât privește personalitatea lui Nae Ionescu, el se autocaracteriza drept o fire care „se luptă cu sine în multe privințe”( 5 ), discipolul său Vasile Băncilă constata că era complex și complicat( 6 ), iar Tatiana Niculescu îi pune diagnosticul – modern – de disonanță cognitivă( 7 ). Mie mi se pare mai potrivit acela de spirit dilematic: trăindu-și crezul filosofic, Nae Ionescu se poziționa pe sine în diverse dileme existențiale, unele ontologice, altele epistemice, pentru a vedea ce este în stare. În biografia lui pot fi identificate cel puțin trei dileme majore: i) dilema științifică, ii) dilema erotică și iii) dilema politică.
i) Dilema științifică.
Nae Ionescu deosebea între filosofia trăită, pe care o considera adevărată și absolut originală, și cea științifică, pe care o considera literă moartă, falsă sau – cu propriile cuvinte – o escrocherie.
Despre filosofia trăită spunea că „o idee – oriunde s-ar fi născut ea – devine a mea dacă sunt în stare să o asimilez în așa măsură încât să rodească în mine”( )( 8 ). Ca profesor prefera „cursul viu, personal, în care vorbitorul luptă cu ideea, îi pipăie contururile și încearcă sub ochii ascultătorilor să o definească – față de cursul expozitiv, chiar dacă cel din urmă ar fi de o impresionantă desăvârșire formală”( 9 ).
Pe de altă parte, știa și cum trebuie redactată o lucrare științifică, dovadă fiind teza de doctorat cu titlul „Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik” și articolul „Comentarii la un caz de intranziență a conceptelor matematice( 10 )”, publicat în Gazeta matematică și răsplătit cu premiul „Vasile Conta” în 1921-1922( 11 ), ambele având note de subsol, cu trimiteri la autor, operă și pagină, lucrări a căror originalitate nu a fost niciodată contestată. De altfel, spunea că explicația „aparatului de citate care întovărășește anumite studii” este aceea a corectitudinii cercetătorului, care „simte că ideea nu e a lui”( 12 ).
Încă din vremea studiilor doctorale din Germania se întreba dacă oare „operația de scriere nu este una de autofalsificare?”( 13 ) Scriind filozofie, în loc să o trăiești, înseamnă să o transformi „într-o meserie oarecare”( 14 ). Iar după ce asistase în Germania la un curs al lui Husserl, îi scria dezamăgit soției sale: „Husserl nu mai face parale; îl cunosc până în fundul sufletului; e multă farsă; și asta mă dezgustă; eu am rămas încă un om cinstit; dar până când? Până când voi scrie prima carte de filozofie”( 15 ), „când voi scrie prima carte de filozofie, atunci o să fiu și eu dobitoc sau escroc, ca toți marii filosofi”( 16 ).
Nae Ionescu s-a văzut astfel pus într-o dilemă, care – ca orice dilemă autentică – avea două ieșiri proaste: fie se apuca să scrie cărți respectând dogma științifică, dar devenind un escroc față de propria ființă, fie alegea să trăiască filosofia rămânând original și autentic față de sine însuși, cu riscul de a se expune acuzațiilor că „asimila” ideile altora. Altfel spus, avea de ales între ființă și știință (dogmă), și intuitiv a optat pentru ființă. De altfel, intuiția a fost o eternă obsesie a lui, teza sa de doctorat, amintită mai sus, tindea să dovedească imposibilitatea unei matematici pur formale, lipsite de elementul intuitiv. Cred că i-ar fi plăcut mult filmul The Man who knew Infinity, cu Jeremy Irons într-unul din rolurile principale, în care este ecranizată viața matematicianului indian Srinivasa Ramanujan, invitat cu o bursă de studii la Cambridge unde va fi luat în derâdere de profesorii britanici pentru credința sa în capacitățile intuitive în domeniul matematicii.
Opțiunea sa a fost asumată public, iar celor care nefăcând distincția între cele două filosofii și îl acuzau de escrocherie intelectuală, le răspundea prin tot felul de teze pe marginea proprietății intelectuale, mai mult sau mai puțin sofistice, și care pot fi conchise într-o frază care spune mai mult decât pare: „nici nu mai știu care sunt ideile mele și care nu sunt ideile mele”( 17 ).
Spre sfârșitul vieții, mai precis după ce a fost eliberat din cea de-a treia arestare, simțindu-se cu sănătatea ruinată, Nae Ionescu a reevaluat ieșirea din dilemă, iar discipolii săi l-au văzut lucrând în ultimele sale zile la un manual de logică, pe care din păcate nu a apucat să-l termine, iar ciorna s-a pierdut și ea probabil pentru totdeauna( 18 ). Din nefericire, discipolii săi au început să publice post mortem prelegerile sale așa cum au fost notate în timpul cursurilor de către studenți și dezbătute apoi de către membrii comitetului de redactare a operei lui Nae Ionescu, fără nici un „aparat de citate”, iar în lipsa omului care trăia filosofia, litera moartă a sfârșit prin a-l expune istoriei ca pe un simplu escroc plagiator. Sau altfel spus: drumul spre iad este pavat cu bune intenții.
Din dilema științifică, Nae Ionescu iese ca un ins care era original la modul în care își trăia ideile filosofice și își ținea prelegerile universitare, dar și ca o persoană care strecura în prelegerile sale și idei ale altora, fără a indica de fiecare dată autorul.
ii) Dilema erotică.
Nae Ionescu s-a căsătorit cu Elena Margareta Ionescu, născută Fotino, pe data de 25 noimembrie/8 decembrie 1915 și nu a divorțat niciodată. În același timp a avut numeroase legături extraconjugale cu Ștefania Zottoviceanu, Maruca Cantacuzino, Lucia Popovici-Lupa și Cella Delavrancea, cu toate că în privința celei din urmă relația pare a fi fost doar platonică. Dincolo de aceste legături notorii, în epocă s-a mai vorbit și despre altele fugitive, fiind imposibil de aflat acum dacă au fost sau nu reale: cu Elena (Ileana) Baston (o cocotă bucureșteană, presupusă spioană a germanilor), Igena Floru sau Eliza Onicescu.
În anul 1928, Mircea Vulcănescu publică un articol sub titlul „Însemnări în marginea crizei morale”, în care face o analiză a conceptului de criză sub diferitele aspecte ale acestuia: economică, socială, familială, medicală, morală, politică, etc. În privința crizei morale, cu aplecare asupra raporturilor dintre soți și dintre cele două sexe în general, el amintește de „chestiunea căsătoriei libere sau a indisolubilității mariajului”( 19 ). Exact aceasta era dilema erotică a lui Nae Ionescu: pe de o parte știa că dogma creștină predică imposibilitatea divorțului, iar pe de altă parte filosofia sa îl împingea spre trăirea deplină a sentimentului erotic. „Disciplină chiar în destrăbălare, de care nu trebuie să fugi, ci mai degrabă pe care trebuie să o cauți, ca un fel de încercare a stăpânirii de tine”( 20 ), îl sfătuia într-o scrisoare pe Vasile Băncilă. Avea deci din nou de ales între știință (dogmă) și ființă. A optat să-și asume păcatul, respectând însă indisolubilitatea căsătoriei. La fel ca și în cazul dilemei științifice, Nae Ionescu își asuma în mod public opțiunea și o teoretiza în scrierile și prelegerile sale. Și aici găsea tot felul de argumente, teologice de această dată. Studenților le spunea că nu păcatul trupesc este cel originar, ci păcatul împotriva spiritului( 21 ), și că dimpotrivă păcatul trupesc te ferește de a-l săvârși pe cel împotriva Sfântului Duh. În plus, el identificase două elemente care i-ar putea obține iertarea, și anume conștiința păcatului și disponibilitatea de a-l mărturisi. Și îl mărturisea inclusiv față de copiii lui, așa cum rezultă din replica pe care Radu i-o dă mamei sale în cursul unei discuții: „tu crezi că dacă unul păcătuiește, trebuie să păcătuiască și celălalt?( 22 )”
Și la nivel istoric, Nae Ionescu își găsise un model în persoana lui Goethe, pe care îl prezenta în prelegerile sale universitare ca pe un om lipsit de scrupule, care a avut relații cu un întreg șir de femei, pe care le abandona apoi „ca și cum ar fi băut o ceașcă de cafea cu lapte. De ce? Era o personalitate prea puternică. Pe el nu-l interesa că acest mers înainte victorios al persoanei lui putea să creeze victime în dreapta și în stânga; el se îmbogățea sufletește cu orice preț, fără nici un scrupul. Oamenii mari n-au niciodată scrupul, scrupul avem numai noi; omul mare trece înainte în chip natural( 23 )”.
Din păcate pentru Nae Ionescu, el s-a dovedit a nu fi așa de tare. Prăbușirea s-a produs în fatidica zi de 5 iulie 1933, când Nae Ionescu – proaspăt îndrăgostit de mai tânăra Lucia Popovici-Lupa – a părăsit-o pe Maria Cantacuzino, provocându-i acesteia o tentativă de suicid, urmată apoi de o lungă depresie. Tatiana Niculescu amintește mărturisirea pe care Nae Ionescu avea să i-o facă mai târziu lui Mihail Sebastian cu prive la această zi: „Mă, eu sunt un om terminat, căzut, ratat. Viața mea se frânge în două: până la 5 iulie 1933 și de la 5 iulie 1933. Până-n ziua aia eram un om tare. De atunci nu mai sunt nimic.( 24 )” Din nou, Nae Ionescu a trebuit să constate că opțiunea sa a fost greșită: pe de o parte s-a confruntat cu caracterul ambivalent al puterii sale de seducție – asupra căruia avertiza de principiu și Gabriel Liiceanu( 25 ) – care putea să ducă pe cineva și pe un drum rău, iar pe de altă parte constata că nu îi erau indiferente victimele alegerilor sale.
Ca efect al recunoașterii opțiunii greșite, Nae Ionescu nu își va mai părăsi noua iubită, Lucia Popovici-Lupa plecând, după șase ani de relație, din proprie inițiativă din casa de la Băneasa, în timp ce Nae Ionescu se afla în cel de-al treilea și ultim arest al vieții sale.
iii) Dilema politică
Ideea lui Nae Ionescu despre statul ideal era una totalitară și se sprijinea pe doi stâlpi: de o parte un monarh, care să fie mai curând domn exponent al poporului decât un rege deasupra și din afara poporului, și de cealaltă parte poporul reprezentat printr-o mișcare tinerească, națională, ortodoxă. În această privință, Nae Ionescu nu avea nici o dilemă (cu toate că ar fi trebuit să aibă): era antidemocratic și totalitar convins.
La acel moment (1929) România era condusă de Regență și nici o mișcare națională a tinerilor nu era cristalizată. Și atunci, Nae Ionescu a trecut la treabă. A militat pentru restaurarea lui Carol al II-lea și a început să susțină asociațiile de tineret. Mai întâi au fost „Voinicii”, asociație înființată de țărăniști cu scopul de a prelua din îndatoririle jandarmeriei, fiind un fel de gardieni locali. Apoi au venit la rând asociațiile studențești și în fine mișcarea legionară. Între timp, Carol al II-lea revenise pe tron și cu sprijinul publicistic al lui Nae Ionescu, iar mișcarea legionară căpătase și ea un statut național și ortodox, astfel că primul punct al planului era îndeplinit. Urma acum apropierea dintre Rege și mișcarea legionară. Acest punct s-a dovedit imposibil de realizat din cel puțin două motive: pe de o parte Regele nu dorea să renunțe la relația cu Elena Lupescu, iar pe de altă parte mișcarea legionară nu era de acord să-l recunoască pe Rege ca fiind conducătorul ei de facto. Și atunci una din părți trebuia schimbată. Din nou Nae Ionescu se vede pus într-o dilemă: să-l susțină pe Rege sau să-i susțină pe legionari. Și iarăși ambele variante sunt proaste, nici Regele cu ideile sale fixe, dar nici mișcarea legionară cu predispoziție ei spre violență nu se încadrează în exigențele sale. Nae Ionescu va face o alegere (din nou nu una fericită) și (la fel ca și în cazul celorlalte dileme) nu se sfiește să o spună public, și anume într-o conferință din februarie 1935: „nu poți să ai dreptate contra societății căreia îi aparții”( 26 ). Prin urmare Regele trebuia să plece, problema era cum. Răspunsul îl găsim în Jurnalul lui Arșavir Acterian, care relatează un episod care mi se pare esențial în înțelegerea relației dintre Nae Ionescu și mișcarea legionară, episod care în mod suprinzător nu apare nici în biografia realizată de Dora Mezdrea, nici în cea a Tatianei Niculescu. Și anume, fostul Mitropolit al Bucovinei Tit Simedrea i-a relatat lui Arșavir Acterian următorul dialog pe care l-a avut cu Nae Ionescu. Întrebându-l ce gânduri are cu regele, Nae Ionescu i-a răspuns:
„– Să-l izgonesc.
– Dar cum ai să faci?
– Eu l-am adus, eu îl voi alunga.
– Bine, dar cum? N-ai partid, nici armată. Pe ce te bazezi?
– Voi utiliza pe legionari.
– Dar legionarii nu te recunosc pe tine ca pe șeful lor. Ei îl au pe Codreanu.
– Codreanu va face ce vreau eu. Voi ști eu cum să-l manevrez.”( 27 )
Iată așadar că Nae Ionescu nu a fost sedus de Codreanu, cum s-a încercat explicarea relației lor, nici nu era un simpatizant al mișcării legionare, ci pur și simplu s-a folosit de aceștia pentru atingerea scopului său, pentru înfăptuirea unui stat ideal. Manevra lui a reușit, dar Nae Ionescu nu mai era în viață atunci când Regele Carol al II-lea părăsea România culcat pe podea vagonului în trenul care trecea granița sub tirul armelor legionarilor.
Concluzia Tatianei Niculescu, anume că visul politic al lui Nae Ionescu s-ar fi împlinit prin instaurarea regimului comunist (partid unic și politica de mase), nu este însă corectă, întrucât acelui regim i-au lipsit două din condițiile care erau esențiale la Nae Ionescu: monarhia și ortodoxia. În schimb, este adevărat că statul ideal al lui Nae Ionescu era unul utopic, care avea aceeași problemă ca și celelalte state imaginate de filosofi: presupune o lume ideală, cu oameni ideali. Adică ceva ce nu există.
Legenda Nae Ionescu
Tabloul pe care îl avem astăzi despre Nae Ionescu arată ca un portret pictat de Picasso: o imagine distorsionată prin contribuțiile contradictorii ale mai multor pictori, rezultatul depășind și ascunzând în același timp conturul real al persoanei. „E singurul om care mi-a dat în viață sentimentul legendarului”( 28 ), mărturisea Constantin Noica, semn că imaginea supradimensionată a lui Nae Ionescu circula încă din timpul vieții acestuia. Legenda lui Nae Ionescu s-a format din amestecul de mărturii, date reale, amintiri, povești, confunzii, bârfe, zvonuri, exagerări și minciuni sfruntate, care s-au adunat de-a lungul veacului. Cum înțelegerea fenomenului Nae Ionescu nu este posibilă fără accesul la legenda acestuia, Tatiana Niculescu ne introduce în atmosfera epocii, trecând în revistă unele dintre zvonurile puse în circulație de adversarii de idei ai lui Nae.
Interesant este că Nae Ionescu alimenta el însuși unele zvonuri. De exemplu, povestea primirii autoturismului Mercedes Benz de la Adolf Hitler sau de la IG Farben pornise de la el însuși( 29 ), cu toate că îl cumpărase cu credit bancar( 30 ), iar celor care-l acuzau că nu ar fi avut titlul de doctor, nu a catadixit niciodată să le răspundă, cu toate că diploma se afla la secretariatul facultății( 31 ).
Un adversar întru metafizică a lui Nae Ionescu a fost Nichifor Crainic, descris de Mircea Vulcănescu ca fiind un invidios mediocru( 32 ). Acesta își amintește – potrivit Tatianei Niculescu – că pe la sfârșitul anului 1929, începutul anului 1930, „se zvonea în redacțiile de presă că guvernul ar fi încercat să tempereze propaganda în favoarea lui Carol oferindu-i un milion și jumătate de lei, dar după ce încasase banii și după o scurtă acalmie gazetărească, Nae ar fi cerut dublarea prețului”( 33 ). Ca mai toate legendele, și aceasta are un sâmbure de adevăr, și anume în realitate au fost cinci milioane de lei – după cum recunoaște Nae Ionescu însuși – dar banii au fost refuzați( 34 ), fapt dovedit de constanța articolelor pro-restaurație și antiguvernamentale (peste 20 în total) începând cu 23 august 1929 și până la revenirea lui Carol al II-lea (6 iunie 1930).
Tot pe Nichifor Crainic îl citează Tatiana Niculescu în spatele zvonului impersonal conform căruia „s-a spus că noul statut al familiei (cel de proprietari ai unei case în Parcul Filipescu, n.n.) s-ar fi datorat deturnării de către Nae Ionescu a unor fonduri ale Centralei Cărții în interes personal, sau că ar fi furat pur și simplu de la Aristide Blank o jumătate de milion de lei. Sub amenințarea unei reclamații la Parchet, Blank l-ar fi obligat să semneze un document prin care recunoștea furtul”( 35 ). De fapt, așa cum afirmă și Tatiana Niculescu( 36 ), casa a fost cumpărată printr-un credit ipotecar, aspect confirmat și de cercetările asidue în arhive ale Dorei Mezdrea( 37 ). Și această legendă pornește așadar de la un adevăr, ajungând la opusul acestuia: documentul dubios nu este altceva decât contractul de credit ipotecar – amintit și de Tatiana Niculescu – pe care Nae Ionescu l-a încheiat, în perioada în care era administrator-delegat la Centrala Cărții, cu societatea Construcția nouă – parte a grupului bancar Blank – pentru a-și cumpăra casa din Parcul Filipescu. Legătura dintre Centrala Cărții și societatea Construcția nouă este aceea că la ambele banca lui Aristide Blank era acționară. Din cauza stării financiare proaste, Nae Ionescu avea să piardă casa în 1929 în favoarea unei societăți de asigurare (tot din grupul băncii Blank), nereușind să achite ratele bancare.
Un alt „zvoner” asiduu este Petre Pandrea. Inițial, el a fost un apropiat al lui Nae Ionescu, beneficiind și de ajutorul acestuia, iar după un timp s-a înscris la țărăniști, pentru ca apoi să devină marxist, evoluție care îl va determina pe Mihail Sebastian să-l descrie drept „terorist, secătură și lichea”( 38 ). Considerând probabil că întâlnirile reale dintre Nae Ionescu și Corneliu Zelea Codreanu – asumate și recunoscute de altfel de Nae Ionescu( 39 ) – au fost prea puține, Pandrea a mai imaginat și el una, în care cei doi se plimbă idilic, la asfințit, cu ambarcațiunea „Tata Noe” pe mare, la Balcic( 40 ). În realitate yachtul se numea „Dor de Mare” și era proprietatea lui Malaxa( 41 ), prieten cu Nae Ionescu. Tata Noe era doar apelativul pe care-l folosea Carol al II-lea când i se adresa lui Nae Ionescu. Dar asemenea confunzii creează și îmbogățesc legenda.
În schimb, pentru o altă presupusă întâlnire dintre Corneliu Zelea Codreanu și Nae Ionescu care ar fi avut loc în seara zilei de 20 decembrie 1937, Tatiana Niculescu nu precizează sursa, astfel încât nu putem ști cine a fost zvonerul( 42 ). Autoarea biografiei descrie cum cei doi s-au întâlnit cu Virgil Ionescu în casa acestuia din București, pentru a afla și discuta rezultatele alegerilor din ziua respectivă. Acest Virgil Ionescu a fost un comandant legionar, devenit deputat de Constanța chiar în urma alegerilor din 1937, și care a emigrat apoi în Argentina. Cercetând jurnalul acestuia, publicat la Buenos Aires (și disponibil în mediul online( 43 )) aflăm că „a doua zi după alegeri am părăsit Constanța. De astădată (sic!) cu bilet de călătorie gratuită, cum se elibera noilor deputați de către Președintele Tribunalului și Biroului Electoral județean”( 44 ). Așadar în ziua în care se afirmă că ar fi avut loc întâlnirea, Virgil Ionescu nu se afla în București, ci la Constanța. Apoi, legat de rezultatul alegerilor, trebuie spus faptul că în anul 1937 acestea nu erau difuzate ca acum seara la televizor, ci se transmiteau abia a doua zi, așa cum povestește în memoriile sale chiar „gazda” presupusei întălniri: „sediul din strada Gutemberg devenise un stup. Fețe vesele, pline de viață, intrau și ieșeau la orice oră din zi și până târziu în noapte. … Toți eram în așteptarea rezultatului oficial și definitiv, cu totalizările pe țară și repartiția mandatelor… Începuse să circule zvonul că guvernul nu avea cele 40% impuse de lege, necesare obținerii unei majorități legislative și prin urmare va cădea. Căpitanul era îngrijorat”( 45 ). Avem prin urmare cel puțin două elemente care contrazic posibilitatea unei asemenea întâlniri: pe de o parte gazda presupusei întâlniri nici nu era în București în acea zi, iar pe de altă parte, nici obiectul întâlnirii – așteptarea rezultatelor din ziua respectivă – nu este posibil, deoarece abia în a doua zi acestea urmau a fi comunicate public, iar în acea zi Codreanu se afla la sediul partidului legionarilor. Fără Nae Ionescu.
Mai trebuie amintit și Constantin Beldie, pe care Tatiana Niculescu îl citează cu tot felul de caracterizări nu tocmai măgulitoare la adresa lui Nae Ionescu. După ce au fost prieteni o bună perioadă de timp, cei doi se despărțiseră, iar Beldie îl tot provoca la diverse polemici, la care Nae Ionescu nu răspundea. Petre Țuțea avea să califice definitiv relația celor doi astfel:„nu era de nasul lui Beldie să stea în conflict cu Nae Ionescu. C. Beldie față de Nae Ionescu era o … beldie”( 46 ).
În fine, cum orice legendă care se respectă implică și o comoară, Nae Ionescu a fost și el îmbogățit cu onorarii de la I.G. Farben al cărei reprezentant ar fi fost în tot Balcaniul, inclusiv în Turcia, apoi cu milioane pe care le-ar fi dăruit mișcării legionare( 47 ) și, în cele din urmă, cu 22 de milioane de lei găsite de poliție în seiful său personal în urma unei percheziții( 48 ). Apoi era împroprietărit cu o vilă la Balcic – care de fapt aparținea familiei Popovici-Lupa( 49 ), și cu casa de la Băneasa presupus a fi fost construită cu banii lui Malaxa – de fapt casa aparținea Societății Cimotehnice la care Nae Ionescu era asociat, iar banii erau primiți de la Malaxa în schimbul unei suprafețe de teren, dezmembrate din cel pe care se va construi casa( 50 ). Cât privește I.G.Farben, Dora Mezdrea a răscolit arhivele și nu a găsit nici un document care să ateste vreo relație cu acaestă firmă( 51 ). Adevărul prozaic este că la moartea lui Nae Ionescu extrasul bancar nu arăta decât datorii în cuantum de aproape 400.000 lei, achitați de familie după moartea filosofului( 52 ).
Și în privința funcțiilor care i s-au propus lui Nae Ionescu, nu mai putem ști unde se termină realtiatea și unde începe legenda. În afara celor două mandate de deputat – unul din partea grupării formate în jurului lui Nicolae Iorga, iar celălalt din partea țărăniștilor – mai sunt în discuție cele de cenzor al Institutului de Film( 53 ), Ministru al Cultelor și Artelor( 54 ), șef al Siguranței( 55 ) și deputat din partea partidului legionarilor Totul pentru Țară( 56 ). Toate refuzate de Nae Ionescu, potrivit propriilor afirmații.
Ca să adăugăm încă ceva la misterul legendei lui Nae Ionescu, rămâne să amintim scrisoarea pe care i-a trimis-o din armată soției sale în anul 1915, în care îi spune că „Sunt de 25 de ani. Nădăjduiesc că jumătate din viață am trăit-o; și nu am făcut nimic …( 57 )”. Nae Ionescu a murit la 15 martie 1940, cu puțin înante de a împlini 50 de ani.
INTERVIURILE HotNews.ro