Înviere cu Fra Angelico

Aș îndrăzni să vă propun să petreceți o clipă a Învierii din acest an cu mine, în chilia austeră a lui Fra Angelico, un călugăr dominican și pictor din Italia secolului al XV-lea. Pe la 1440, superiorii i-au cerut să picteze cele 44 de chilii ale unei mănăstiri a ordinului: mănăstirea San Marco din Florența. Fra Angelico picta în tehnica numită fresco, adică dizolva culorile în apă de var și le aplica pe zidul cu tencuiala încă udă. A pictat, așadar, pereții chiliilor, cu episoade din viața lui Isus, așa cum sunt ele relatate în Evanghelii. Fiecare dintre picturile murale era destinată unei singure perechi de ochi: cei ai călugărului căruia i se repartiza o chilie sau alta. În liniștea chiliei în care cerceta Scripturile, copia manuscrise vechi, încondeia anluminuri și se ruga, un călugăr anume își va fi petrecut viața contemplând fresca lui Fra Angelico intitulată Noli me tangere. Și după el, alte generații de călugări. Dar, de fiecare dată, unul singur trăia o viață privind la Noli me tangere, la interdicția și la neputința de a-l mai atinge pe Dumnezeu.

Ne aflăm, în chip straniu, acum, cu toții, în acest tablou. Trăim Învierea lui Isus în izolare, ca într-o chilie de monah extinsă planetar, și Isus nu ne mai dă voie să-l atingem nici în Euharistie, nici în gesturile liturgice cu care eram obișnuiți, socotindu-le de la sine înțelese, fie că știam, fie că nu știam ce semnificații au. Dacă e să citim în cheie religioasă vremurile, deviza timpurilor pe care le trăim este chiar acest Noli me tangere al lui Fra Angelico despre care se spune că picta plângând și stând în genunchi. Să citim privind și să privim citind:

Pictura, surprinzător de bine păstrată, spune povestea unuia dintre cele mai celebre momente descrise de Evanghelia lui Ioan. Vineri seara, în săptămâna Paștelui evreiesc, înfășurat în pânză și cu fața acoperită cu un giulgiu, așa cum prevedea tradiția, trupul lui Isus fusese depus într-un mormânt săpat în stâncă și închis cu o piatră mare. Sâmbătă nu se întâmplase nimic, fiindcă era zi de sabat și toată lumea stătea acasă potrivit Legii.

Duminică dimineața, Maria din Magdala (femeie înstărită și probabil vârstnică, în ciuda fantasmelor noastre despre ea) se duce la mormânt să încheie ritualul funerar prin îmbălsămarea trupului cu uleiuri parfumate. Găsește piatra dată la o parte și mormântul gol. Convinsă că cineva furase trupul lui Isus, fuge să-i alerteze pe Petru și pe Ioan. Cei doi ucenici vin în fugă la mormânt și constată că, într-adevăr, trupul a dispărut, iar pânzele cu care fusese înfășurat au rămas pe jos. Înspăimântați, uluiți, cei doi pleacă să le ducă vestea celorlalți, iar Maria Magdalena rămâne la mormânt plângând.

Când dă să plece și ea, îi iese înainte un bărbat pe care îl ia drept grădinarul locului. Sperând să afle ceva de la el, îl întreabă dacă nu cumva el mutase trupul depus în mormânt și dacă da, unde îl pusese. Spre uimirea ei, grădinarul îi rostește numele cu o voce cunoscută. Și atunci, în glasul lui, ea îl recunoaște pe Isus. „Învățătorule”, strigă uluită și mai că se repede să-l atingă ca să se încredințeze că e el. Isus o oprește cu un gest blând spunându-i să nu-l (re)țină fiindcă „nu s-a suit încă la Tatăl”. O îndeamnă să le ducă vestea Învierii ucenicilor.

În fresca lui Fra Angelico, acest moment, al lui Noli me tangere, e ca o oprire în adâncime a timpului mântuirii: evocând doar un episod evanghelic, pictorul spune, de fapt, întreaga poveste a Patimii și Învierii. Mâinile și picioarele lui Isus poartă urmele cuielor de pe cruce. În planul al doilea, se văd cedri și măslini de un verde crud și mai departe, în fundal, o pădure de măslini – grădina Getsemani, unde Isus asudase sânge, părăsit de toți, după ultima cină cu ucenicii. Intrarea în mormânt, din spatele Mariei-Magdalena e de un negru opac, e teritoriul morții.

Înveșmântat într-un fel de togă pictată în culoarea luminii calde, care îi acoperă trupul în falduri delicate, Isus pare imponderabil, transfigurat. Este și nu este același învățător pe care Maria Magdalena îl văzuse însângerat pe cruce. Surprinsă pe jumătate în genunchi, ca și când cuvintele lui o încremenesc în gestul cu care i s-ar fi aruncat la picioare, ea are mâinile îndreptate spre el, dar fiecare dintre ele exprimă altceva: una pare mâna uimirii, arătând spre picături de sânge pierdute, în mici constelații rubinii, printre florile și iarba de la picioarele lor; cealaltă, mâna iubirii, cu degete sfioase în care parcă palpită adorația și dorul, e îndreptată spre mâna lui care se sustrage atingerii.

Mâinile lor încremenite în gestul apropierii constituie cel mai tulburător detaliu al picturii, căci cu cât neatingerea e mai fermă, cu atât aerul vibrează mai tare în golul dintre cele două mâini. E un detaliu pe care, la începutul secolului următor, Michelangelo îl va relua (întâmplător sau nu) în celebrul gest de pe tavanul Capelei Sixtine, prin care Dumnezeu îl cheamă la viață pe primul om. În tradiția căreia îi aparțin cei doi pictori, slujba din noaptea Învierii începe, de altfel, cu o lectură din Cartea Genezei. Învierea e o altă și nouă geneză. O înviere a universului lăuntric, un pământ nou și un cer nou, în sensul transfigurat ca trupul lui Isus al cuvintelor.

Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro