Paștele de acasă. Ce poate rămâne valid după epidemie

Anul acesta, Săptămâna Patimilor și Paștele ne află închiși în casă. Interzicerea de a merge la biserică pare să fie ea însăși pentru mulți oameni o sfidare la adresa lui Dumnezeu. Dar cine poate să pretindă că este imun în fața bolii, doar sub pretextul participării la Liturghie? Și cine și-ar putea permite să se joace cu viața celuilalt, disprețuind cursul firesc al prudenței? Minusculul organism care trăiește pe seama trupului omenesc a reușit într-adevăr să cutremure siguranța lumii, preocupată să-și delimiteze autonomia față de crezul religios, iar mai departe frica și-a făcut datoria.

În speranța că vor rămâne în colțul lor neatinși de val, acum, când teama de moarte sau preocuparea pentru siguranța celor dragi consumă inimile, oamenii au șansa de a privi altfel Paștele. Alegerile, limitele, perspectivele, eficiența, ba chiar și precedențele pascale se rescriu pe fondul pătimirilor societății aspru lovită în referințele sale. Chiar și Evanghelia de la Liturghia Învierii surprinde această distanță implacabilă dintre așteptările omului și acelea pe care le are Dumnezeu: „În lume era și lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu l-a cunoscut. Întru ale sale a venit, dar ai săi nu l-au primit” (Io. 1, 10-11). Un Dumnezeu care a fost primit rău și, culmea, rămâne nefrecventabil pentru alegerile omului. Mai mult, Cel Atotputernic se expune surprinzător în continuare libertății omului de a-l refuza.

În noaptea Joii Mari, terorizați de frică, toți ucenicii l-au lăsat singur pe Isus. Deși ei l-au abandonat, au trăit cu impresia că Isus a fost cel care i-a părăsit. Evident, nimănui nu-i este ușor să se pună în discuție până atunci când febra evenimentelor arată că lucrurile nu pot fi privite exclusiv din perspectivă personală. Frica de moarte și instinctele primare ale vieții au oferit constatări pe care, altfel, nici în vis omul nu le-ar fi luat în considerare. Familia și cuviința vieții, cumpătarea, generozitatea și răbdarea sau grija față de semeni, șansa de a observa comuniunea, dar și riscul de a muri în solitudine au bulversat existența. Este evident că izolarea acestor săptămâni și imposibilitatea de a merge la biserică au dezvăluit nevoia de repere și de sprijin. Pentru un creștin, confruntarea cu teama descrie însă cel mai bine invitația de a regăsi paternitatea lui Dumnezeu. De aceea, experiența slăbiciunii de acum revelează, în lumina Pătimirii lui Isus, că noi suntem cei care ne îndepărtăm de Dumnezeu, și nu El de noi.

Creștinul care se străduiește nu e neapărat mai bun decât alți oameni. Are însă o datorie mai mare care îl leagă de semeni, fiindcă învierea pe care este invitat să o trăiască în alegerile sale nu e un soi de reanimare, ci o nouă viață. Trăind într-adevăr altfel și împărtășind puțin câte puțin din eroismul lui Hristos, omul care crede are misiunea de a transmite în jur acest eroism, cu modestia tipică a unei persoane preocupate pentru sufletul său. Nu este atunci un har providențial să vezi cum lumea nu deține siguranța absolută? Sau să te întrebi cât de jos ar trebui să cobori pentru a putea surprinde lucrurile esențiale ale vieții și rostul jertfei lui Isus? Se poate coborî oare mai jos de groaza infectării cu un virus păcătos, pentru a pune întrebări lucide și a constata că Isus rămâne alături pe aceeași cale a pătimirii? Atunci când și-a prevestit suferința, ucenicii orbiți de popularitatea lui s-au smintit, făcând jocul Răului, sau s-au certat pentru locuri de putere, crezând că gloria Domnului este prestigiul pe care îl conferă lumea. Or Isus nu și-a revelat mărirea în popularitatea din ochii mulțimii, ci în pătimirea și moartea sa pe cruce. Asta îi făcea pe cei bătrâni să spună cu înțelepciune că, atunci când Dumnezeu permite închiderea unei porți, El deschide altundeva o fereastră.

Nu este ușor, desigur, să admiți că experiențele tragice ascund adeseori un sens benefic în provocarea lor. A recunoaște însă acest lucru nu înseamnă să sfidezi suferința semenilor sau bunul-simț al compasiunii. Dacă până acum căutai rețete pentru a merge înainte, zilele acestea transmit un mesaj pe care bunicii noștri credincioși îl știau foarte bine. A avea credință nu te ferește, desigur, de frica contagierii și nu te pune la adăpost în fața tuturor primejdiilor, cum de altfel nici Isus nu a fost scutit pe drumul Calvarului. Continuând să se încreadă însă în ajutorul lui Dumnezeu, în Grădina Măslinilor și pe Golgota, El arată calea pentru a trece prin încercare nevătămat sufletește. Tocmai de aceea, ispita acestor zile pentru un om credincios este resemnarea în fața răului. O resemnare pe care o arată și muribunzii, atunci când își doresc să nu mai aibă dureri. Pe cruce, lui Isus i-a fost dată fiere amară ca să sufere mai puțin, dar a refuzat-o. Refuzul de a recunoaște că ai greșit și de a-ți rescrie prioritățile este asemănător cu această băutură îmbătătoare. Adevărul doare într-adevăr, dar este singurul medicament, adevărul că moartea a fost biruită pe veci și că a trăi în Hristos înseamnă să împărtășești alt spirit decât acela pe care îl caută de obicei lumea.

*

Mulți așteaptă, probabil, să se termine încercarea pentru a se întoarce la viața lor de dinainte. Monotonie, abundență, precaritate, grija zilei de mâine fără a remarca acel azi unic de care te poți bucura. „Domnul e mereu prezent, dar nu impietează nicio clipă asupra absolutei noastre libertăți”, spunea Nicolae Steinhardt. „Stă la ușă și bate. Nu intră nechemat. Iar înainte de a da, întreabă: crezi tu că pot? Nu întreabă dacă solicitantul e vrednic de a primi, ci dacă e liber de a crede. Și de răspuns, răspunde tot pe măsura libertății: fie ție după credința ta”. Am ajuns, acum, să postim și ajunăm silit de la prezența în biserică, fără să mai găsim elanul de a ne indigna – în mod legitim! – pentru evidenta victorie a Răului. Poate de aceea, nu sunt puțini aceia care, despuiați de fantezii imaginare, au sentimentul de a fi pierdut până acum destul timp prețios oferit de Cer. La ce bun, nu-i așa, lumânarea de Înviere și înghesuiala din curtea bisericilor în noaptea de Paște, dacă lipsește bucuria împăcării cu Domnul și cu semenii, dacă te întorci acasă după slujbă la fel de indiferent față de Dumnezeu, dacă nu simți recunoștința iertării sau nevoia de a o rupe cu răul și păcatul? Și realizezi, după zile întregi de stat în casă, că Dumnezeu nu dăruiește viața pentru ca să faci pe savantul sau să te folosești de El pentru a-i judeca pe ceilalți, ci ca să trăiești bucuria dragostei lui și lumea să fie mai bună.

Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributora.ro