Este închiderea bisericilor o agresiune la adresa libertății religioase?

Conform standardelor internaționale, statele nu pot suspenda libertatea religioasă nici în stare de război și nici în stare de urgență. Însă, libertatea religioasă poate fi restrânsă ca măsură excepțională pentru restabilirea ordinii și securității publice sau în situații de epidemii ca măsură excepțională și cu îndeplinirea următoarelor condiții: 1. să fie prevăzută de lege 2. să servească unor scopuri ale corpului politic în integralitatea lui (protejarea securității, a ordinii publice, a sănătății etc.) 3. să fie nediscriminatorie în limbaj și aplicabilitate (4) să servească strict scopului și perioadei anunțate.

Referindu-se la pandemia de COVID-19, Organizația Mondială a Sănătății recomandă ca „statele să mențină un echilibru fin între protejarea sănătății, reducerea pe cât posibil a impactului economic și social negativ și respectarea drepturilor omului”.

Dacă înțelegem libertatea religioasă în sens normativ, ca un drept care-și are limitele în exercitarea altor drepturi (de exemplu, dreptul la o viață sănătoasă) atunci măsurile guvernamentale, inclusiv cele din țara noastră, nu sunt de fapt restricții, ci instrumente pentru armonizarea democratică a mai multor drepturi.

Dacă înțelegem libertatea religioasă în sens larg ca unul dintre drepturile fundamentale ale democrației, susceptibil de a nu avea limitări tocmai pentru că se află la baza piramidei drepturilor și libertăților, atunci măsurile guvernamentale sunt restricții, dar sunt justificabile.

Dincolo de această distinție care are mai degrabă valoare lexicală, întrebarea principală care se pune este dacă ne aflăm în fața unei limitări a libertății religioase per se sau dacă acest episod, pus în context românesc, are și alte valențe din moment ce nu știm cum s-a hotărât aplicarea restricțiilor, ci doar cum s-a comunicat.

În primul rând, trebuie subliniat faptul că statul român a hotărât prin completările aduse Ordonanței Militare nr. 1 din 18 martie 2020 de către Ordonanța Militară nr. 2 din 21 martie 2020 ca lăcașurile de cult să fie accesibile la momentele liturgice doar clericilor. Acest lucru este legal, în conformitate cu standardele și reglementările internaționale și legitim până la un punct. Nuanțele încep să apară dacă luăm în discuție pe de o parte interesul și raportarea statului, iar pe de altă parte poziția și strategia pastorală a Bisericii.

Prima observație ar fi că statul trebuie sa își facă mai multe griji pentru închiderea bisericilor decât Biserica însăși, pentru că e de datoria statului să faciliteze exercitarea drepturilor și libertăților, organizațiile religioase fiind în logica democrațiilor liberale doar unul dintre intrumentele prin care cetățeni liberi se asociază în scopul exercitării unei credințe comune.

Fără să mai invocăm alte perioade de epidemie, e suficient să amintim că anii comunismului, ca regim politic uzurpator al libertății religioase, sunt încă mult prea aproape de noi pentru ca organizațiile religioase din România să-și fi pierdut anticorpii exercitării credinței religioase în vremuri potrivnice.

Ba mai mult decât atât, Biserica va ieși întărită din acest episod în care credincioșii au fost privați de ritmul obișnuit al vieții liturgice asumate prin credință. Faptele sale de implicare socială vor fi mult mai vizibile mass-mediei decât până acum. Sute de mii de oameni vor fi ajutați de miile de parohii și mănăstiri, iar preoții își vor asuma să viziteze bolnavii cu riscul contaminării.

De partea cealaltă, din perspectiva statului, acest episod va rămâne in mentalul multor persoane drept o agresiune la adresa libertății religioase. Dacă ne uităm la ordonanțele militare menționate, o să observăm un limbaj juridico-politic centrat pe restricții adresate în primul rând Bisericii Ortodoxe Române (care deține conform Secretariatului de Stat pentru Culte sub 60% din totalul lăcașurilor de cult din România) și, dacă citim printre rânduri, activitatea principală limitată până la interzicere este împărtășirea credincioșilor. Statul nu restricționează participarea clerului la Sfânta Liturghie (unde toți preoții participanți au obligația de a se împărtăși din același Potir), ci împărtășirea credincioșilor cu … aceeași linguriță.

Ciudat este și faptul că s-a limitat explicit numărul de persoane care pot participa la cununii, înmormântări și botezuri, dar nu s-a luat în calcul faptul că toate sâmbetele din Postul Mare sunt zile dedicate pomenirii morților, iar foarte mulți dintre credincioși vin sâmbăta la biserică pentru parastase. Și nu vorbesc aici doar despre credincioșii care vin pentru a se ruga pentru rudele sau prietenii lor decedați, ci mai ales despre cei nevoiași care primesc, poate, unica masă în ziua respectivă.

Strict numeric vorbind, orice preot cu puțină experiență pastorală știe că aglomerația de persoane din sâmbetele morților este mult mai însemnată și mai susceptibilă de încălcarea distanței sociale necesare decât înmormântările, botezurile sau cununiile. În timpul Postului Mare botezurile sunt de altfel foarte puține, iar cununiile aproape de zero la nivelul întregii Biserici Ortodoxe.

Soluția avută în minte de autorități este neadecvată ca politică publică

Soluția avută în minte de autorități este neadecvată ca politică publică pentru că nu este centrată pe limitarea distanțării sociale ca măsură pentru răspândirea virusului, ci, pe de o parte pe restricționarea dură a accesului împărtășirii credincioșilor din același Potir cu o unică linguriță, iar, pe de altă parte pe separarea Bisericii în cler și popor, o dihotomie validă din punct de vedere teologic până la un punct, dar de neînțeles prin raportare la accesul credincioșilor la exercitarea libertății religioase. Clerul rămâne cu privilegiul de a se împărtăși din același Potir, deși în cazul parohiilor sau mănăstirilor mari vorbim de 4-5, chiar 10 clerici care slujesc simultan în altare foarte mici și inevitabil fără păstrarea distanțarii sociale de 2 metri.

În schimb, credinciosului îi este complet restricționat accesul la Sfânta Liturghie, din motive, se poate citi printre rânduri, de folosire a linguriței unice. Având în vedere faptul că vremea nu e chiar potrivnică slujirii în aer liber și că multe spații permit o participare de câteva zeci de persoane cu păstrarea distanțării sociale, o soluție ar fi putut fi, acolo unde se respectau toate condițiile sanitare, ca Liturghia să se slujească în aer liber, de către un singur preot, dar cu participarea credincioșilor în limita locurilor disponibile semnalate, eventual, prin scaune dispuse la distanțe generoase.

Soluția avută în minte de decidenții români transpare dintr-o mentalitate de tip corporatist și nu una democratică

Soluția avută în minte de decidenții români transpare dintr-o mentalitate de tip corporatist și nu una democratică, adică prioritizează Biserica (echivalată cu corpul clerical) drept corporație socială în detrimentul libertății religioase ca drept individual. Intenția acestora pare să fi fost pe de o parte să se asigure că mass-media nu mai are ce imagini să difuzeze cu credincioși împărtășiți din același potir cu linguriță unică, iar pe de altă parte să nu legifereze prea multe interdicții clerului.

Ba mai mult decât atât, tocmai pentru a arăta că restricțiile nu vizează preoțimea, O.M. nr. 2, deși are rolul de a enunța restricții și limitări de drepturi, adaugă, fără nicio logică juridică, faptul că „slujitorii religioși/bisericești (termenul nu există în legislație) pot împărtăși credincioșii bolnavi la spital sau la domiciliul acestora”, ceea ce în mod evident era valabil și înainte de izbucnirea pandemiei. În plus, „împărtășirea credincioșilor” nu este practicată de toate cultele religioase.

Gânditorii textelor ordonanțelor militare par să se substituie Bisericii însăși, postulând de fapt cum cred ei că ar trebui să se comporte Biserica în această perioadă și uitând de rolul lor de politicieni care trebuie să reglementeze diferite realități sociale cu o cât mai fidelă atenție la democrație și la drepturile omului, chiar și în condiții de stare de urgență.

Luată la bani mărunți expresia „slijitorii bisericești/religioși” nu doar că nu coincide cu sinonimul pe care probabil îl țintește, adică „personalul de cult” (termen juridic nediscriminatoriu consacrat de Legea nr. 489/2006 a libertății religioase), dar este profund discriminatorie pentru că se referă doar la acele organizații religioase care au instituită preoția sacramentală (Bisericile Ortodoxe, Catolice, Protestante etc) și exclude din capul locului unele biserici evanghelice, precum și Cultul Mozaic și Cultul Musulman unde acțiunile liturgice ale personalului clerical pot fi săvărșite, în anumite situații și de către alți membri ai comunității.

Restricțiile din ordonanțele militare vizează de fapt practici liturgice specifice BOR, lăsând impresia în aparență că lasă BOR un spațiu liber (adică să facă slujbe cu ușile închise), dar interzicând accesul credincioșilor la Liturghie, adică gestul central al exercitării libertății religioase. Conform unei cercetări a IRESrealizată în perioada 21-24 martie, 15% dintre români au discutat deja subiectul pandemiei de COVID-19 cu un preot sau cu un duhovnic, ceea ce înseamnă că în zilele următoare ne putem aștepta ca din ce în ce mai multe persoane să solicite asistență spirituală la domiciliu.

Este adevărat că în vreme de criză autoritățile publice de peste tot nu nimeresc cele mai fericite soluții tehnice și că trebuie să fim îngăduitori cu acest lucru. Cu siguranță, însă, dacă în aceștia 30 de ani scurși de la Revoluția din 1989 am fi avut politicieni mai sensibili la exercitarea drepturilor și libertăților cetățenești, nu doar capacitatea statului de a se profesionaliza în zona birocratică și politică ar fi fost mult mai ridicată, dar chiar bunăstarea generală a societății, inclusiv în domeniul sănătății publice, ar fi fost mult mai avansată.

Contraexemplul care trebuie să ne dea de gândit este perioada 2010-2012 când Viktor Orban și-a asigurat dominarea politică a Ungariei

Tema restricționării libertății religioase, un drept înțeles la noi ca fiind opțional și neimportant în ciuda experienței recente a regimului comunist și a presiunii occidentale actuale, devine pentru săptămânile următoare o temă de reflecție pentru Parlamentul României, garantul drepturilor și libertăților cetățenești. Parlamentul are are șansa, spre deosebire de vecinii din Ungaria, să cenzureze năravurile militare și să fie atent la limbajul și instrumentele folosite pentru ca această perioadă de criză să nu lase cicatrici adânci în democrația autohtonă.

Contraexemplul care trebuie să ne dea de gândit este segmentul de timp 2010-2012 când Viktor Orban, pe atunci socotit un simplu politician oportunist și extremist, și-a asigurat dominarea politică a Ungariei prin reducerea la tăcere a Parlamentului care, printre altele, i-a votat în 2012 o nouă lege a cultelor prin care nu doar că se restricționa masiv libertatea religioasă, ci se și degradau unele culte religioase la statutul de simple ONG-uri civile.

Ulterior Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat câștig de cauză organizațiilor religioase, presiunea comunității internaționale a crescut denunțând regimul iliberal de la Budapesta, dar Viktor Orban care lucrează de 10 ani cu un Parlament slab, se folosește în prezent de atitudinea care l-a consacrat pentru a cere prin decretul de instituire a stării de urgență din 20 martie puterea de a emite ordonanțe în mod discreționar pentru o perioadă nelimitată de timp, de a suspenda aplicarea unor legi, de a amâna alegerile sine die, precum și pedepsirea cu 3-5 ani de închisoare a persoanelor pe care Guvernul le consideră vinovate pentru obstrucționarea mediatică a efortului de limitare a răspândirii efectelor pandemiei.

N.Red:Cătălin Raiu este teolog și politolog, cadru didactic la Facultatea de Administrație și Afaceri a Universității din București și membru al panelului de experți pe libertate religioasă la OSCE.