Ieșirea din bârlog o vom face treptat, după ce vom include riscurile pe cele trei planuri: sănătate publică, social și economic

Noi, în România, am avut o abordare graduală a fenomenului Coronavirus, iar când spun “noi”, mă refer atât la autorități, care păreau inițial excesiv de prudente, cât și la o parte importantă din societate care a aderat la ideea întârzierii curbei de evoluție a epidemiei. Am înțeles, cumva intuitiv, că trebuie să abordăm întâi problema expansiunii virusului, practic problema de sănătate publică, iar apoi să tratăm alte efecte derivate – de pildă căderea economică, indiferent sub ce formă este sau va fi aceasta.

Dar apare frecvent dilema: nu cumva ar fi trebuit să menținem funcționale majoritatea sectoarelor și activităților economice? N-ar trebui la ora asta să izolăm rapid populația vulnerabilă, iar tinerii și cei în putere să se ducă la muncă, să consume, să aducă bătrânilor mâncarea la ușa și să susțină economia? Există această opinie, cumva să ieșim la război cu virusul ca să ne salvăm economia, doar că eu nu văd acest lucru oportun, ca moment.

Acum suntem cu toții în stadiul de a înțelege evoluția fenomenului Coronavirus, de a evalua și a include riscurile (eng. “contain the risks”), cum ar fi:

– dacă am avea o explozie a cazurilor totale și implicit a cazurilor grave, sistemul sanitar va face față sau ne trezim în două săptămâni cu o situație de tip Italia sau Spania? Deși România stă mai bine la numărul de paturi de terapie intensivă la suta de mii de locuitori decât Italia sau Spania, avem o problemă cu numărul de ventilatoare mecanice, doar 1.300 la acest moment. Practic, doar atâtea cazuri grave își permite sistemul nostru să trateze în același timp.

– apoi, presupunând că n-ar fi existat restricțiile administrative, sau că ele se vor relaxa în urmatoarele luni: dacă am ieși din casă, fie individual, familie sau un mic grup de prieteni, ce risc am avea de a contacta virusul noi sau cineva apropiat, în 3-6 luni? Ce risc există pentru formele grave? Se vehiculeaza informația că 60-70% dintre noi am putea fi infectați în următoarele luni, mulți am fi asimptomatici sau cu forme ușoare, iar sub o zecime ar fi cazuri grave. Dar acele procente ipotetice trebuie să le pliem pe noi, să ni le însușim cumva. De la ce punct încolo sistemul sanitar ar fi brusc depășit, cu alte cuvinte, cineva apropiat nouă ar face o formă gravă și nu ar mai fi loc în spital, cum se întâmplă acum în Italia sau Spania?

Toate acestea sunt întrebări la care învățăm și observăm pe parcurs răspunsul. S-ar putea ca peste 4 sau 6 săptămâni să știm mai multe cu toții și să abordăm mult mai adecvat evoluția virusului. Vom știi dacă ne-am speriat mai mult decât e cazul, sau dimpotrivă, resursele sunt insuficient adaptate și fenomenul mai durează.

Așadar, este normal ca în fața necunoscutului să te retragi, o perioadă, până când găsești o abordare coerentă – ca societate și la nivel de putere administrativă. Este o iluzie să te iei la trântă cu virusul invizibil, fără să cunoști manifestarea lui în populație și să presupui că lumea se va adapta din mers ca să găsească soluția optimă, va respecta distanțarea atunci când ea este comunicată, va fi responsabilă social și așa mai departe. Au încercat asta Italia, Spania, Franța, Marea Britanie, Germania sau SUA, iar după o săptămână s-au blocat parțial sau chiar total. Dacă soluția de continuitate economică ar fi existat rapid, cu siguranță ar fi aplicat-o alții, aceia despre care noi avem o impresie mult mai bună decât despre noi.

Cei din California, care erau la plajă zilele trecute, sau cei din Bavaria cu toată industria lor, n-ar fi vrut să își mențină economiile deschise? Ei nu se tem pentru joburi și pentru veniturile lor? Nu se tem că le cade economia? Cu toate dorința lor de a menține ritmul economic, cel puțin pe termen scurt au decis să îl pună pe pauză. Până când problema de sănătate publică devine gestionabilă.

Urmează celalalt tip de neliniște: cât o să stăm, așa, în case?

Nefiind obișnuiți cu ideea de pauză socială, după primele zile de izolare sigur ne punem acest tip de întrebare: cât durează? Urmează să stăm o lună? Două luni? Trei luni?

Sunt de părere că după ce toate părțile majore implicate în gestiunea fenomenului Coronavirus vor găsi un optim de abordare, restricțiile actuale care au fost impuse vor fi, treptat, relaxate.

– dacă am vedea, de exemplu, că după Sărbătorile de Paște nu ajungem brusc la 30.000 de cazuri, dintre care 2 – 3.000 grave (ceea ce ar putea provoca limitele sistemului nostru medical),

– dacă exersăm pe parcurs modele de a izola, pentru o perioadă, bătrânii noștri dragi și vedem că există deja asociații de voluntari care sprijină aprovizionarea lor – un exemplu aici

– daca observăm că maximul epidemiei în Europa va fi fost depășit în câteva săptămâni,

atunci am putea vedea, pe final de aprilie, o relaxare treptată a tuturor acestor restricții.

Pe parcurs am putea vorbi și de variante ulterioare, precum:

– izolarea pe o perioadă mai lungă, se vorbeste de 3 luni, a celor peste o anumită vârstă (65 de ani) și a celor cu vulnerabilități de sănătate, cu asigurarea aprovizionării lor. Modelul este enunțat în Israel, însă nu știm acum dacă este eficient. De aici deriva alte întrebări: cum ai grijă de bătrânii singuri din orașe sau din sate, cine se ocupă de ei, dacă copiii lor sunt departe? Iată că o idee teoretic bună, nu știm dacă va fi validată în realitate.

– redarea graduală a libertății de mișcare, cu menținerea unor restricții. Probabil petreceri sau reuniuni mari nu vom mai avea timp de câteva luni bune de acum înainte.

– apoi, cum vom răspunde adecvat la noile valuri de epidemie, odată ce vom fi trecut de primul val. Se pare că mai devreme de un an nu vom avea un vaccin disponibil pe scară largă, deci va trebui să generalizăm tratamente care vedem că funcționează.

Și tot treptat, se repornesc apoi motoarele economice. În luna mai, ar trebui să reintrăm într-un oarecare ritm, cel puțin gradual.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro