ANALIZĂ. De ce planul de pace anunțat de Trump complică și mai mult conflictul dintre Israel și Palestina

Planul de pace pentru Orientul Mijlociu anunțat aseară de Donald Trump arată o poziționare pro-israeliană fără precedent în istoria Statelor Unite.

​Donald Trump și Benjamin Netanyahu au prezentat noul plan de pace american pentru Orientul Mijlociu într-o atmosferă jovial-triumfătoare. S-a râs, s-a aplaudat îndelung și, uneori, s-au auzit și chiote (de exemplu atunci când Trump a spus că Ierusalimul este capitala indivizibilă a Israelului), Netanyahu l-a complimentat în repetate rânduri pe “Donald” și a căutat să îl flateze punând planul în seama talentelor sale de investitor/dezvoltator în domeniul imobiliar – ceea ce aproape că îi insultă pe toți diplomații de carieră și politicienii care au încercat în ultimele decenii să aducă pacea în Orient.

Au fost menționate persoane prezente în mulțimea din sală – soția lui Netanyahu, Sara, ginerele lui Trump, Jared Kushner, însărcinat de președinte în urmă cu câțiva ani să se ocupe de planul de pace, oficiali ai celor două administrații, cei trei ambasadori arabi prezenți, ai Omanului, Emiratelor Arabe Unite și Bahreinului.

“The deal of the century” a spus Donald Trump care a vorbit despre o oportunitate istorică a palestinienilor. Niciun reprezentant al palestinienilor nu i-a răspuns președintelui american – pentru că niciunul nu s-a aflat în sală.

“Înțelegerea secolului” a fost anunțată în absența uneia dintre cele două părți care ar trebui să o accepte și să o negocieze; de altfel, încă dinainte ca Trump să își descrie planul, palestinienii anunțaseră că i se vor opune. Nu au fost prezenți nici reprezentanți ai vecinilor arabi ai Israelului, Egipt, Iordania, Siria și Liban, sau ai Arabiei Saudite, poate cea mai influentă țară arabă, care are o relație excelentă cu Statele Unite și interese comune cu Israelul mai ales în ceea ce privește dosarul iranian.

Aplauzele furtunoase și discursurile optimiste nu au putut să ascundă această realitate. Nu a fost niciun “deal”, nicio înțelegere. A fost doar o propunere, rostită pe un ton ușor ultimativ – Donald Trump a spus că ar putea fi ultima șansă a palestinienilor. Un scenariu aproape ideal pentru Israel, prin care Donald Trump încalcă mai toate liniile roșii asumate de administrațiile anterioare de la Washington și spulberă, cel puțin în ochii palestinienilor, orice pretenție de imparțialitate, de “honest broker”, a Statelor Unite.

Pacea și prosperitatea care dinamitează Oslo

Ierusalimul de Est, Orașul Vechi. Fotografie de TravelZoom.ro

Imediat după discursurile lui Donald Trump și Benjamin Netanyahu, planul de pace a fost publicat pe pagina de internet a Casei Albe. E un document stufos, care are 181 de pagini cu tot cu anexe și include un cadru politic și unul economic.

Cadrul economic a mai fost prezentat, parțial, și în urmă cu câteva luni și prevede investiții de 50 de miliarde de dolari destinate teritoriilor care le revin palestinienilor în următorii 10 ani, ceea ce, afirmă Donald Trump, ar urma să creeze un milion de locuri de muncă, să dubleze sau chiar să tripleze PIB-ul acestora, să reducă la jumătate sărăcia și să elimine dependența palestiniană de ajutoare externă.

Pe hârtie sună promițător, însă e de văzut câte companii și state se vor grăbi să investească într-o zonă atât de complicată politic, în care sunt prezente, pe deasupra, grupări militante ca Hamasul și Jihadul Islamic.

Cadrul politic este mult mai complicat – și, cel puțin în acest moment – pare imposibil de acceptat de palestinieni și de cei care încă îi mai susțin. În primul rând este vorba de statutul Ierusalimului, definit drept capitala indivizibilă a Israelului, căruia îi revine rolul de a proteja în continuare locurile sfinte, în timp ce Iordania rămâne custode al Esplanadei Moscheilor.

Palestinienii ar avea dreptul să își proclame capitala într-un cartier al Ierusalimului de Est arab; Benjamin Netanyahu a precizat că este vorba de Abu Dis, de fapt un sat care este deja separat de restul Ierusalimului de zidul construit de Israel la granița Cisiordaniei pentru a preveni atacuri teroriste.

Abu Dis reprezintă, însă, prea puțin. Ierusalimul este al treilea oraș ca importanță al Islamului, după Mecca și Medina, astfel încât ocupă un loc cheie nu doar în mentalul colectiv al palestinienilor, ci și în cel al musulmanilor în general.

Palestinienii afirmă că cea de-a doua lor Intifadă, care practic a pus punct procesului de pace din anii ’90, a izbucnit din cauza unei vizite făcute de Ariel Sharon, un important fost general, premier și lider politic israelian, pe Esplanada Moscheilor; cauzele adevărate sunt, desigur, ceva mai complexe , dar vizita a jucat un rol și a dus imediat la proteste violente.

Ar fi de notat și că Ierusalimul e un element cheie în discursul extremiștilor și în propaganda celor mai înverșunați adversari ai Israelului: forța externă a Gărzilor Revoluționare Iraniene se numește “Al Quds”, cuvânt arab care desemnează Ierusalimul, iar o grupare teroristă palestiniană asociată Fatahului este Brigada Martirilor Al Aqsa – Al Aqsa fiind denumirea moscheii de pe Esplanadă.

Moscheea Al Aqsa, Ierusalim, FOTO via TravelZoom.ro

Planul american de pace prevede, de asemenea, alipirea coloniilor evreiești din Cisiordania la Israel. Multe din aceste colonii sunt implantate adânc în inima teritoriului palestinian (de exemplu în centrul Hebronului) și sunt considerate ilegale de comunitatea internațională. Această poziție derivă în mare măsură din Rezoluția 242 a Consiliului de Securitate al ONU, care a fost adoptată, în unanimitate, în noiembrie 1967 și a stat și la baza negocierilor de pace dintre israelieni și palestinieni și a procesului de la Oslo.

Tot legat de cedări teritoriale ale palestinienilor către Israel, acestuia ar trebui să îi revină și întreaga vale a Iordanului, de-a lungul graniței cu Iordania, ceea ce ar însemna că, la fel ca și teritoriile aflate în prezent sub controlul Autorității Palestiniene în Cisiordania, cele ale viitorului stat palestinian ar reprezenta enclave în interiorul Israelului.

În schimbul cedărilor teritoriale, palestinienii ar urma să primească două enclave în deșertul Negev, lângă granița cu Egiptul, una pentru o zonă industrială high-tech, o a doua pentru agricultură și zone rezidențiale, ambele unite printr-un coridor cu Gaza.

Planul respinge și dreptul de întoarcere, pe teritoriul Israelului, al refugiaților palestinieni. Întoarcerea acasă reprezintă o revendicare-cheie a palestinienilor și are forță mobilizatoare mai ales în taberele de refugiați, unde sunt numeroase familii care și-au păstrat cheile de la casele părăsite acum 70 de ani. Cheia, reprezintă, de altfel, unul dintre simbolurile importante ale palestinienilor.

Întoarcerea a fost întotdeauna o problemă în negocierile dintre palestinieni și israelieni pentru că este imposibil ca Israelul să o accepte vreodată – de la 700 de mii, cât numărau refugiații la început, s-a ajuns, cu tot cu descendenți, la milioane – doar ONU oferă asistență pentru cinci milioane – un număr care nu doar că este prea mare pentru a fi absorbit, dar, în plus, ar da peste cap actuala configurație etnică și religioasă a Israelului, care ar deveni un stat cu populația preponderent arabă și musulmană.

Planul de pace mai prevede, printre altele, că statul palestinian ar fi unul demilitarizat și că Israelul va îngheța, pentru patru ani, construcția de colonii în Cisiordania; acesta din urmă este unul din puținele puncte cu care palestinienii ar putea fi de acord.

Una peste alta, planul de pace arată o poziționare pro-israeliană fără precedent în istoria Statelor Unite – asta în condițiile în care relația dintre cele două țări este, de zeci de ani, una specială și extrem de apropiată.

Istoria unei relații speciale

SUA este cel mai apropiat aliat al Israelului și cel mai important susținător al acestuia – numai asistența pe care i-o acordă anual este de aproximativ 3 miliarde de dolari, bani care se duc, în general, spre apărare.

Sprijinul american se vede și în alte moduri, de pildă în Consiliul de Securitate și alte organisme ale ONU. Numeroșii prieteni ai Israelului din Statele Unite (grupuri de lobby, organizații ale comunității evreiești, creștini evangheliști din așa-numita “centură a Bibliei” și nu numai, indivizi notabili etc.) exercită, împreună, o influență semnificativă asupra politicienilor care, la rândul lor, preferă să fie văzuți tot ca prieteni ai Israelului; de altfel, sprijinul politic pentru statul evreu se vede foarte bine în Congres, unde majoritatea aleșilor sunt pro-israelieni.

Un moment semnificativ în acest sens îl reprezintă discursul pe care l-a ținut Benjamin Netanyahu în fața camerelor reunite ale Congresului pe 3 martie 2015; premierul israelian răspunsese unei invitații a președintelui Camerei Reprezentanților, John Boehner, încălcând uzanțele diplomatice care ar fi cerut ca invitația să treacă prin Casa Albă.

A fost, practic, o sfidare adusă lui Barrack Obama; Boehner, ca lider republican, avea o relație extrem de complicată cu acesta, iar Netanyahu era un adversar înverșunat al politicii lui Obama de susținere a acordului nuclear cu Iranul. După cum arată episodul din Congres, relația dintre Israel și administrația de la Washington a fost marcată, ocazional, și de asperități – unele destul de serioase cum s-a întâmplat, de exemplu, în timpul războiului din 1956 când Israelul, Marea Britanie și Franța au invadat Egiptul, sau câțiva ani mai târziu, când Kennedy s-a opus ferm programului nuclear israelian – însă, ca regulă generală, președinții americani au fost apropiați de Israel.

Acest lucru nu a echivalat, însă, cu acordarea unui „carte blanche” pentru toate politicile israeliene. Interesele strategice și energetice americane în Orientul Mijlociu, dar și în alte părți ale lumii musulmane, presupun și cultivarea relațiilor și clădirea unui sistem de alianțe cu țări care i se opun Israelului – unii dintre acești aliați s-au aflat chiar și în război cu statul evreu, alții nu îi recunosc existența nici până în ziua de azi.

Este motivul pentru care numeroși președinți americani au căutat să joace un rol de mediatori între Israel și statele arabe și, după ce a devenit clar că epoca marilor războaie arabo-israeliene a trecut, între israelieni și palestinieni.

Jimmy Carter i-a convins pe premierul Menachem Begin și președintele egiptean Anwar al-Sadat să semneze Acordurile de la Camp David, care au dus la un tratat de pace între țările lor; George Bush senior a căutat să îi convingă pe israelieni și palestinieni să facă pace iar succesorul său, Bill Clinton, a fost martor al semnării primului Acord de la Oslo, dar și al tratatului de pace dintre Israel și Iordania; Barrack Obama a avut, printre obiectivele politicii externe, semnarea unui acord de pace durabil între israelieni și palestinieni.

În toate aceste demersuri, președinții americani au căutat să se asigure că, cel puțin parțial, se ține cont și de doleanțele și sensibilitățile palestinienilor și au evitat să treacă anumite linii roșii: au insistat pentru soluția a două state, nu au recunoscut coloniile israeliene în Cisiordania, au refuzat să se pronunțe cu privire la statutul Ierusalimului și să îl recunoască drept capitală a Israelului până la reglementarea disputelor dintre părți și au pledat pentru revenirea la frontierele din 1967, ceea ce însemna că Israelul trebuie să se retragă din toate teritoriile ocupate începând cu acel conflict.

Apoi a venit Donald Trump.

Cel mai bun prieten pe care Israelul l-a avut vreodată la Casa Albă

Benjamin Netanyahu și Donald Trump

“[Mr. President] you have been the greatest friend that Israel has ever had in the White House” i-a spus Benjamin Netanyahu lui Donald Trump după ce acesta a vorbit despre planul său de pace pentru Orientul Mijlociu. Afirmația ar fi fost valabilă și înainte ca Trump să anunțe “înțelegerea secolului”.

Pentru o mai mare rigurozitate, însă, Netanyahu ar fi trebuit să adauge că Donald Trump este președintele ideal pentru el. Donald Trump a făcut ceea ce a refuzat să facă Obama – a adoptat o politică dură față de Iran. Trump a retras Statele Unite din acordul nuclear, virulent criticat de Netanyahu de-a lungul timpului și a dispus – în ciuda riscurilor – uciderea generalul Qassem Suleimani care, fiind comandant al Forței Quds, însărcinată cu operațiuni externe ale Gărzilor Revoluționare; de altfel, în discursul ținut la anunțarea planului de pace cu palestinienii, Benjamin Netanyahu a salutat ambele decizii.

Statele Unite au propria rivalitate cu Iranul, iar aceasta poate fi privită independent de relația Washingtonului cu Israelul. Nu mai rămâne niciun echivoc, însă, atunci când privim modul în care a fost tratată de administrația de la Washington relația cu israelienii și cu palestinienii.

A fost recunoscut Ierusalimul drept capitală a Israelului iar ambasada americană a fost deschisă în acest oraș pe 14 mai 2018, zi în care israelienii au sărbătorit a 70-a aniversare de la proclamarea independenței, dar palestinienii au comemorat așa-numita “ium al-nabka”, ziua catastrofei, care în 1948 a marcat începutul exodului și/sau expulzării a sute de mii de persoane; în Cisiordania și la frontiera dintre Israel și Gaza, momentul deschiderii ambasadei americane a fost întâmpinat cu proteste violente, soldate cu moartea a zeci de persoane și rănirea altor câteva sute.

Nemulțumit că palestinienii refuză să negocieze planul său, Trump a decis și să taie asistența pe care le-o acordau Statele Unite direct sau prin intermediul unor organisme internaționale. Pe 18 noiembrie, anul trecut, secretarul de stat, Mike Pompeo, a declarat că Washingtonul nu va mai respecta opinia juridică emisă în 1978 de Departamentul de Stat, potrivit căreia coloniile israeliene în Cisiordania nu respectă legislația internațională – sau, spus fără înflorituri diplomatice, că sunt ilegale, punct de vedere împărtășit, de altfel, de comunitatea internațională.

Tot în avantajul Israelului și în pofida Rezoluției 242, dar de data aceasta fără legătură cu palestinienii, a fost și decizia Washingtonului de a recunoaște, în martie anul trecut, anexarea Înălțimilor Golan, teritoriu deținut până în 1967 de Siria.

Un plan mort din fașă și posibilele sale consecințe

În mod deloc surprinzător, palestinienii – atât reprezentanții Autorității de la Ramallah, cât și cei ai Hamas – au respins imediat planul de pace prezentat de Donald Trump, așa cum o făcuseră, de altfel, și înainte ca detaliile acestuia să apară.

Iranul și Turcia au criticat virulent planul, cum era de altfel de așteptat date fiind relațiile lor cu Israelul, în timp ce Iordania și Arabia Saudită s-au pronunțat pentru revenirea la frontierele din 1967, poziție adoptată și de secretarul general al ONU, Antonio Guterres. Alte reacții din zona comunității internaționale tind să meargă pe aceeași linie – cea a două state cu linia de demarcație care exista înainte de războiul arabo-israelian din 1967.

Surprizele au venit, de data aceasta, din zona țărilor arabe. În afară de cele trei care și-au manifestat sprijinul pentru plan trimițându-și ambasadorii la prezentare, Egiptul le-a cerut părților să ia cu atenție în considerație planul american. Iar poziția acestor 4 țări sugerează că și Arabia Saudită, care are relații apropiate cu toate, susține de fapt planul american, în ciuda declarațiilor legate de granițele pre-1967.

Lista ar putea fi, însă, chiar și mai mare. În ultimii ani, țările arabe au dat o impresie tot mai pregnantă că încep să fie obosite de cauza palestiniană și de blocarea procesului de pace. Monarhiile din Golf au început să se apropie de Israel pentru că au un adversar comun cu acesta – Iranul.

Egiptul a început să importe gaze naturale extrase în uriașul zăcământ Leviathan, din largul coastelor israeliene. Toate aceste guverne – și poate și altele, care deocamdată sunt mai discrete – au, însă, o mare problemă: propriile populații.

La nivelul străzii încă există susținere pentru cauza palestiniană, iar abandonarea acesteia ar fi percepută ca o trădare, astfel încât e greu de crezut că dincolo de un sprijin public moderat și presiuni în culise, statele arabe pro-plan vor face mai multe. O zonă în care planul de pace ar putea să aibă un impact – negativ – este cea a extremismului musulman.

Israelul a reprezentat timp de zeci de ani obsesia islamiștilor și a fundamentaliștilor. Fondatorul Fraților Musulmani, Hassan al Banna, era virulent anti-israelian, iar mentorul lui Osama bin Laden, care a pus bazele rețelei Al Qaida și a cristalizat doctrina jihadului global, Abdullah Azzam, era un palestinian născut în Cisiordania; ura jihadiștilor față de Occident și, mai ales, Statele Unite, derivă, parțial, din faptul că Statele Unite susțin Israelul.

Statul Islamic a făcut, până de curând, excepție de la această regulă, preferând să se concentreze pe alți inamici, însă noul lider al grupării i-a declarat război Israelului într-o înregistrare publicată cu doar o zi înainte de anunțarea planului de pace. Extremiștii, în general, nu prea au nevoie de pretexte, întrucât ideologia lor le dă destule. Donald Trump tocmai le-a oferit unul în plus.