Primul film românesc despre Experimentul Pitești. „Între chin și amin” – o poveste despre credință și cruzime

​La 70 de ani de la debutul „Experimentului Pitești”, unul dintre cele mai odioase programe de reeducare din blocul comunist, a apărut și primul film românesc pe această temă. „Între chin și amin” ar trebui probabil difuzat la orele de istorie din clasa a 12-a.

E primul film românesc despre subiect, sau cel puțin primul lansat și la care are acces publicul larg în cinematografe. Herman – Omul din spatele terorii, o altă peliculă despre experimentul Pitești la care filmările au început în 2011, încă nu e gata și producătorii fac crowdfunding să poată termina faza de post-producție. Însă „Între chin și amin”, un film în regia lui Toma Enache, poate fi văzut în cinematografe începând de la 1 octombrie.

Eu am fost la premiera de gală din Cluj-Napoca, unde, dacă nu-ți cumpărai bilet din timp, nu mai puteai găsi loc în ziua difuzării, cinematograful Florin Piersic fiind sold-out pentru eveniment.

Au fost prezenți, alături de regizor, și majoritatea actorilor din film, o bună parte din ei fiind clujeni. A lipsit însă Constantin „Bebe” Cotimanis, cel care a interpretat înfiorătorul rol al comandantului Ciumău, personaj inspirat de Dumitrescu Alexandru, comandantul Penitenciarului Pitești în perioada 1949-1951, unul din arhitecții programului de tortură.

Filmul a durat puțin peste două ore iar finalul său a fost urmat de un ropot de aplauze care s-a transformat în furtună în momentul în care regizorul Toma Enache le-a mulțumit foștilor deținuți de la penitenciarul Gherla prezenți în sală. Autoritățile comuniste au implementat la închisoarea din Gherla același regim inuman pe care l-au îndurat cei închiși la Pitești.

Experimentul

E greu să cuprinzi magnitudinea ororilor fenomenului Pitești. Laureatul Nobel și dizidentul anticomunist Aleksandr Soljenițîn, autorul romanului „Arhipelagul Gulag”, l-a descris drept „cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”. Majoritatea celor care i-au căzut victimă au avut între 18 și 27 de ani, studenți și intelectuali, viitoarea elită a țării, după ce cea veche fusese deja aruncată în închisori sau deportată în lagăre de muncă forțată.

Păcatul lor? Făceau parte din ceea ce comuniștii considerau „dușmanul de clasă” care trebuia exterminat, sau „reeducat”, în cazul tinerilor. Iar ca să fii considerat reeducat trebuia să treci prin „demascare”: întâi să mărturisești învinuirile inventate pentru care ai fost închis, iar apoi să acuzi la rândul tău foștii colegi de muncă sau facultate, cunoștințele, prietenii, familia și, în cele din urmă, pe cei cu care împărțeai celula și erau schingiuiți alături de tine.

Era un regim de violență extremă menit să te facă să declari orice, doar pentru a scăpa pentru câteva momente de tortura zilnică. Însă reeducarea nu era considerată completă până când nu intrai și tu în rândul torționarilor. Aceasta a fost una din inovațiile experimentului Pitești: dezumanizarea individului până la transformarea victimei în călău.

În ultima fază deținutul trebuia să conducă procesul de reeducare al celui mai apropiat prieten al său, devenind torționarul lui. La cea mai mică ezitare era supus de la început întregului proces. Nici în gulagurile sovietice nu au fost folosite astfel de metode, un experiment similar având loc doar în China maoistă.

Însă autoritățile comuniste au avut parte și de complici benevoli, deținuți care, din dorința de a-și arăta adeziunea față de idealurile comuniste și beneficia de un tratament preferențial, au fost cei mai sălbatici torționari. Cel mai notoriu dintre aceștia a fost Eugen Țurcanu, liderul grupului de deținuți complici cu gardienii, care și-a imaginat unele din cele mai crude suplicii care au avut loc la penitenciarul Pitești.

Filmul

După cum insinuează și titlul, „Între chin și amin” pune o lupă asupra credinței într-un loc golit de umanitate și speranță. Dezgolirea omului de credință în vederea depersonalizării a fost unul din dezideratele experimentului Pitești și o țintă expresă a torționarilor. Omul nou nu poate fi un om religios, după dictonul lui Marx, preluat și de Lenin. Reeducarea nu putea fi completă până ce individul nu se dezbăra de „opiumul popoarelor”.

Cele mai degradante acte la care au fost supuși cei încarcerați au vizat tocmai simbolurile și practicile religioase, pentru a-i face să asocieze orice manifestare a credinței cu rușinea și umilința. Adesea cele mai dureroase amintiri ale supraviețuitorilor sunt legate de înjosirile respective, nu de bătăi sau torturile fizice.

Unele dintre cel mai greu de digerat scene din film sunt legate de această temă. De Paște, unul din deținuți e învelit într-un cearșaf, într-un simulacru de asemănare cu Iisus, îi este forțată o cunună din sârmă ghimpată pe cap iar colegii de celulă sunt obligați să îi pupe piciorul după ce a fost introdus într-o găleată cu dejecții umane.

Apoi îi este pregătită o cruce, este scos în curte alături de ceilalți deținuți în timp ce altul e pus să-i ducă în spate crucea, la fel cum Simon Cirineanul a făcut-o pentru Cristos. E crucificat și pironit în cuie alături de alți doi, ca în momentul biblic al Răstignirii. La finalul scenei gardienii îl snopesc în bătaie până își pierde cunoștința, ca să vadă dacă „învie ca Iisus”.

E doar un exemplu din momentele greu de vizionat, mai ales când știi că sunt bazate pe fapte reale. Toate supliciile pe care filmul le pune în fața spectatorului sunt construite pe mărturiile celor care au trecut prin ele. Scenele grafice de violență, ce pot părea gratuite și repetitive, au reușit să ilustreze perfect nu doar torturile fizice, ci și teroarea psihologică care a reprezentat realitatea cotidiană pentru victimele experimentului Pitești.

Actorul Ioachim Ciobanu joacă stelar rolul lui Jurgău, personajul inspirat de Eugen Țurcanu. Prestația sa a reușit să transpună pe ecran întreaga ură și cruzime a fostului lider al deținuților-călăi, așa cum au fost ele relatate de victimele sale care și l-au amintit drept cel mai barbar dintre torționari.

Rolul scoate în evidență totala lipsă de empatie și umanitate de care omul e capabil dacă persoana potrivită e pusă în circumstanțele potrivite, în contrast cu stoicismul celorlalți deținuți.

În film mai joacă și Kira Hagi, fiica fostului fotbalist și Ion Dichiseanu, în rolul generalului de Securitate Jibolschi. Dacă vrei să afli toată distribuția filmului poți să o vezi aici.

Chiar dacă trailerul și marketing-ul filmului mi-au lăsat impresia că pun mai mult accentul pe povestea de dragoste prezentă în el, mie pilonul central al scenariului mi s-a părut destinul celor doi frați, Tase (Vali Popescu) și Iancu Caraman (Ciprian Nicula). Deși încarcerați împreună, vor avea sorți diferite în detenție. Unul „rezistă până la capăt” (ceea ce pentru mulți a însemnat moartea), celălalt cedează sub presiunea torturilor și se lasă reeducat, devenind la rândul său torționar.

Interacțiunile dintre cei doi după acest moment și conflictele lor lăuntrice sunt printre cele mai emoționante elemente din film, iar povestea e una cu plot twist la sfârșit.

Prezentul

Am încercat să nu dau prea multe spoilere și e greu să tragi concluzii după un film care îți lasă un gol în stomac. Cel mai bine ar fi să mergi să-l vezi și să ajungi la propriile concluzii. Pe mine m-a făcut să mă gândesc cu amărăciune la câți români încă trăiesc cu impresia că „era mai bine pe vremea comunismului” și bagatelizează ororile regimului, pe motiv că „măcar ne dădea statul loc de muncă și locuință”.

Din punctul ăsta de vedere, comuniștii au câștigat, într-un fel: în timp ce cealaltă mare ideologie criminală a secolului XXI e universal hulită și demonizată drept răul încarnat, comunismul încă e ținut în viață drept o idee utopică și cumva onorabilă. Nu e ceva neobișnuit să vezi tineri idealiști purtând tricouri cu secera și ciocanul sau alte simboluri comuniste.

Cred că ar fi o idee bună ca filmul să fie difuzat în cadrul orelor de istorie din liceu din clasa a 12-a, când se studiază comunismul și elevii sunt suficient de mari pentru a putea vedea un film de genul. Probabil cel mai dureros e că multe din victimele regimului de exterminare din închisorile comuniste nu și-au găsit dreptatea nici până în ziua de azi, la aproape 30 de ani după căderea regimului.

Pentru experimentul Pitești autoritățile comuniste i-au scos țapi ispășitori și executat pe deținuții-torționari conduși de Eugen Țurcanu. Cadrele Securității responsabile au primit pedepse ușoare, fiind puse în scurt timp în libertate. Au fost liberi să-și trăiască în tihnă mai departe viața, în timp ce victimele lor au rămas cu sechelele fizice și traumele psihologice.

Chiar zilele trecute magistrații Curții de Apel București i-au achitat pe foștii ofițeri ai Securității acuzați că l-au torturat și ucis în bătaie pe disidentul Gheorghe Ursu.

Sângele apă nu se face.