Implementarea directivei anti evaziune fiscală (ATAD): În timp ce restul statelor UE fac primii pași, România evaluează un an de aplicare și modifică regulile

​​Noile norme care au ca scop eliminarea celor mai frecvente practici de evitare a obligațiilor fiscale de către societăți, prevăzute de directiva UE 1164/2016 – „AntiTax Avoidance Directive” (ATAD), au intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2019 în Uniunea Europeană. România, însă, a implementat în urmă cu un an aceste reguli optând în cazul uneia dintre măsuri, respectiv al limitării deductibilității costurilor de îndatorare, pentru o variantă mai restrictivă decât cea care era posibilă conform directivei. Mai mult, România a fost printre primele state care au decis să transpună directiva în condițiile în care aplicarea în legislațiile statelor membre UE, așa cum am menționat, a devenit obligatorie de la 1 ianuarie acest an.

Directiva își are originile în standardele globale elaborate de OCDE în 2015 cu privire la erodarea bazei impozabile și transferul profiturilor (BEPS) și ar trebui să contribuie la prevenirea mult discutatei “mutări de profituri”. Dintre măsurile conținute de directivă și preluate de legislația fiscală românească, cea care a avut cel mai mare impact vizează limitarea deductibilității costurilor excesive de îndatorare (dobânzi, comisioane, etc.). Scopul declarat al acesteia este de a descuraja societățile să creeze acorduri de îndatorare artificiale menite să reducă la minimum impozitarea acestora, impunând, în general, plafoane pentru dobânzile pe care o societate le poate deduce.

Cu alte cuvinte, regulile ar trebui să impiedice transferul artificial de profituri prin contractarea de imprumuturi purtătoare de dobândă (nejustificat de mare) și, poate, încurajarea capitalizării companiilor în detrimentul îndatorării acestora.

Anterior introducerii acestor limite în 2018, Codul fiscal românesc avea deja prevederi eficiente, conform literaturii de specialitate, privind (limitarea) deductibilității dobânzilor iar directiva chiar prevede că, în cazul în care, statele au deja măsuri de limitare în legislație, nu s-ar impune necesitatea introducerii noilor reguli. Conform directivei, statele membre pot institui un plafon de deducere integrală de 3 milioane euro (la nivel de grup), precum și o limită de deducere de cel mult 30% din EBITDA pentru costurile care depășesc acest plafon. Așa cum menționam, România a implementat mult mai devreme regulile, deși existau unele similare în Codul fiscal, și a decis să pună praguri semnificativ mai mici decât ar fi avut posibilitatea în baza directivei. Astfel, în 2018, plafonul de deductibilitate a fost de 10% din EBITDA ajustată fiscal pentru sumele care depășeau 200.000 euro. Mediul de business și specialiștii au arătat la acea dată că graba riscă să plaseze România într-o poziție defavorabilă prin comparație cu alte state membre față de investitori, atâta timp cât noile prevederi majorează costurile de finanțare pentru unele categorii de companii. De altfel alte state membre nu numai că nu au introdus noile reguli, dar au anunțat că vor recurge la perioada tranzitorie permisă de directivă de până la 31 decembrie 2023. Interesul fiecărui stat este, pe lângă asigurarea echității fiscale, în acest caz, să nu afecteze investițiile în economie. Din acest punct de vedere, România a luat startul mai devreme fără să aștepte să afle ce decizii vor lua alte țări pentru a avea șanse relativ egale în competiția de atragere a investițiilor.

Totuși, situația a fost remediată la finalul anului trecut când parlamentul în consens cu Ministerul de Finanțe a majorat plafoanele de deductibilitate aducându-le la niveluri comparabile cu alte altor state UE. Astfel, din acest an, prin legea 30/2019 publicată pe 17 ianuarie 2019 se majorează plafonul până la care pot fi deduse costurile excedentare ale îndatorării de la 200.000 euro la 1 milion euro, împreună cu majorarea nivelului până la care poate fi dedusă diferența dintre costurile excedentare ale îndatorării și plafonul deductibil, de la 10% la 30%. O altă noutate importantă pentru mediul de afaceri o reprezintă clarificarea dreptului de reportare al costurilor excedentare ale îndatorării, pentru situații de fuziuni, divizări și alte operațiuni similare. Astfel, în cazul operațiunilor de fuziune sau divizare, entitățile noi care preiau patrimoniul entităților dizolvate sau dispărute ca urmare a fuziunii au dreptul să reporteze costurile excedentare ale îndatorării proporțional cu activele transferate, potrivit proiectului de fuziune/divizare.

În concluzie, modificările aduse regulilor de deductibilitate a costurilor de îndatorare sunt binevenite pentru companiile din România și elimină riscul unei competiții inegale cu alte state membre, din acest punct de vedere, mai ales în contextul creat la începutul anului de măsurile (para) fiscale introduse prin ordonanță de urgență care au luat prin surprindere mediul de afaceri.

Un articol semnat de Elena Geageac, Senior Manager Deloitte România