Problemele cele mai importante pe care le avem în societate și în lume sunt legate de lipsa de educație – partea a doua a VIDEOinterviului cu Irina Anghel-Enescu. Despre donațiile pentru educație de la Harvard și școala de “combinații și obligații” de la București
Muncește Irina de două ori mai mult! Fură doar meserie, Irina, de la mentorii tăi! – dincolo de o educație temeinică, Irina Anghel Enescu astfel își definește reușita. Lecțiile crude de viață n-au lipsit. Una este: „Bine, bine te ajut, dar cine-mi rămâne obligat?” – lecția românească. Extremismul cauza lipsei de educație, este cealaltă, cea generalizată. Între ele, simplu, nu? Donații de 450 de milioane de dolari pentru Harvard. Pentru a face lumea mai bună.Videointerviu marca Perspektiva.
Acolo se scot ochii cu chestii de tipul „cine face cea mai mare donație filantropică la o universitate”. 450 milioane de dolari pentru Harvard
Reporter: Cum ai simțit în America această așezare a lucrurilor? Cum s-a transformat această opulență vizibilă într-o „mi-e de ajuns”?
Irina Anghel-Enescu: N-aș merge la „mi-e de ajuns”. Dar nu cheltuiesc banii ca să îți scoată ochii. Sau îți scot ochii altfel, acolo se scot ochii cu chestii de tipul „cine face cea mai mare donație filantropică la o universitate”. S-au ajuns la niște scoruri absolut fantastice. La Harvard a fost o donație, cred că acum doi ani, de la un om, un singur om, 450 de milioane de dolari. Și cu doi ani înainte fusese cea mai mare donație din istoria Harvard, 250 de milioane de dolari. Deci există o nevoie de a arăta că ești mai grozav decât alții, dar se manifestă altfel. Adică e o diferență, dacă vrei, de stadiu de dezvoltare. Ce a constatat economistul și sociologul ăsta, legat de consumul ostentativ, este că el se manifestă în special la cei care fac bani la prima generație: tocmai i-au făcut și vor să îi arate.
În momentul în care te obișnuiești cu banii și crezi că e legitim să fii în categoria aia, te mai relaxezi. Și nu mai simți nevoia să scoți ochii cu banii pe care i-ai făcut, cumpărându-ți niște lucruri pe care să le arăți la toată lumea.
Și cred că asta e o diferență mare în sensul că acolo există oameni care au bani din familie și care manifestă un tip de sofisticare, iar cei care fac bani acum, că sunt o grămadă de bani noi în America (America e o țară care are mobilitate socială, sunt oameni care n-au avut bani în trecut și îi fac), încearcă să se comporte ca ăia care au bani de mai multă vreme. Deci, există un anumit model de comportament atunci când ai bani. Și aici, având în vedere că noi toți suntem la prima generație de oameni care încercăm să ne facem un viitor, părinții noștri nu puteau să facă bani, comunismul nu permitea diferențieri din punctul ăsta de vedere, atunci suntem în faza aia în care au fost alte țări mult înaintea noastră, în care prima generație de îmbogățiți e ostentativă. Istoria ne arată că, în general, după revoluții, acumulările de averi nu se fac în cele mai „curate” feluri.
De altfel, e un proverb chiar din zona New England, acolo unde petrecem destul de multă vreme, care mie îmi place foarte tare, care zice așa: „Dacă vrei să știi ce părere are Dumnezeu despre bani, uită-te cui îi dă.”
E un proverb de pe vremea în care, la ei, ăia care aveau bani îi făcuseră din tot felul de activități. Știți vorba aia: „Nu-i întreba cum au făcut primul milion.” În timp, după câteva generații, lucrurile se așază. Dar ce mi se pare mie interesant este că, față de unele țări din jurul nostru, în România există o tendință mult mai pronunțată de a consuma bunuri de lux, bunuri de poziționare. De altfel, îi spuneam soțului meu la un moment dat că mi-aș dori să facem un studiu în care să vedem care este procentul din venitul personal alocat în România, mașinilor. Intuiția mea este că românii cheltuiesc, în general, mult mai mult ca procent, din ceea ce câștigă, pe mașini, decât marea majoritate a Europei.
Intuiția mea este că românii cheltuiesc, în general, mult mai mult ca procent, din ceea ce câștigă, pe mașini, decât marea majoritate a Europei
Reporter: De ce să dai 450 de milioane de dolari la Harvard? Ar trebui să îl întrebăm. Să știi că e și însurat cu o româncă. Și care e explicația, totuși? O dată că te lipsești de 450 de milioane, dar în același timp înseamnă că ai o cultură, investești în ceva, bănuiesc eu că ăsta ar fi gândul. În ce investești?
Irina Anghel-Enescu: Donația respectivă a fost specific, dacă îmi aduc aminte bine, pentru Școala de Științe și Inginerie. Care, comparativ cu alte școli de la Harvard, nu era în topuri la fel de sus. Harvard are colegiu și mai multe școli. Și, practic, ceea ce a făcut donatorul respectiv a fost să doneze specific pentru o școală, în așa fel încât școala respectivă să fie transformată major cu contribuția lui. Cealaltă donație fusese cu doi ani înainte și fusese la fel de faimoasă, pentru că, repet, e o competiție – cine dă mai mult. Cel dinainte, T.H. Chan, cu 250 de milioane de dolari, a dat pentru Școala lor de Sănătate Publică.
Ce înseamnă să faci lumea mai bună
Reporter: Dar investițiile se fac doar ca să se audă de tine sau totuși ei gândesc, chiar și investiția în aceste școli, într-o formă dincolo de competiție, o investiție într-un lucru simbolic- educația?
Irina Anghel-Enescu:Înseamnă că faci lumea mai bună.
Reporter: Ce înseamnă să faci lumea mai bună?
Irina Anghel-Enescu:Să încerci să contribui la îmbunătățirea semnificativă a prezentului și viitorului unor oameni dincolo de tine. Și cred că asta este, dacă vrei, luxul suprem. Adică, când ajungi dincolo de un anumit nivel, începi să te întrebi care e menirea ta. Și răspunderea unei averi impresionante e un lucru serios. Acum nu pot să garantez că toți oamenii care fac filantropie semnificativă sunt așa.
Dar, ca principiu, cred că filantropia înseamnă asumarea răspunderii că banii pe care tu i-ai făcut contribuie la ceva care e mai bun. Și spun des că unul dintre lucrurile care îmi lipsește puternic în România este dimensiunea asta filantropică.
Cred că fondurile europene nu pot să facă ceea ce, în mod normal, ar trebui să facă banii făcuți de niște antreprenori români, care să fie alocați unor scopuri filantropice de care antreprenorilor ălora le pasă și care țin un ochi la ce se întâmplă cu banii. Că atunci când ai niște funcționari care stau și se gândesc… E o creștere nenaturală, artificială, sigur, controlată de comisii, comitete… Teoretic ai avantajul că e neutralitate, pe când un antreprenor are o fixație pe educație sau pe altceva.
Dar, dincolo de elementul de fixație, are ochiul ăla de om care a făcut banii, căruia îi pasă de felul în care se cheltuiesc și atunci, cred eu, impactul e mult mai probabil. Și asta cred că se întâmplă cu filantropia în Statele Unite.
Acolo intervenția guvernamentală e relativ limitată. Și societatea depinde foarte tare de aceste mari fundații filantropice care gândesc sistemic. De exemplu, unul dintre lucrurile care îmi place mult este că, atunci când vor să potențeze o anumită zonă, nu se duc și dau bani la unul dintre jucătorii din zona respectivă, să zicem o organizație non-guvernamentală care face ceva în domeniul educației. Ceea ce fac donorii este că gândesc un program integrat și dau așa: dau la mai multe ONG-uri care sunt active în domeniul ăla, dau la universitățile de care au nevoie ONG-urile respective, dau la asociațiile profesionale care au tangență cu asta și ar putea să mentoreze.. Practic, toate elementele ecosistemului primesc bani de la donorul respectiv și, în felul ăsta, donorul respectiv impune tematica dialogului. Pentru că altfel ONG-ul vine și spune: „Asta e o prioritate, vreau să fac ceva”, se lovește de un zid în celelalte elemente și nu se întâmplă nimic. Și asta mi se pare mie că e spectaculos.
Până la urmă cum folosești banii ca să duci o societate înainte?
Și, sigur, există și varianta banilor publici și a politicilor publice care fac țările să meargă înainte. Nu știu cât de optimistă aș putea să fiu că vom vedea niște politici publice spectaculoase în România, dar mi-ar plăcea să cred că, cât de curând, antreprenori români,, care au deja performanțe deosebite vor descoperi „gustul” ăsta al „consumului” de fapte bune și „al ostentației” de a face fapte bune, dar inteligent. Adică nu la modul să vânturi un cec, ci pur și simplu să încerci să te gândești ce se poate face cu banii tăi. Sigur că în America există și niște deduceri fiscale deosebite și o grămadă de facilități.
Cred că problemele cele mai importante pe care le avem în societate și în lume sunt legate de lipsa de educație.
Reporter: De ce educația e o faptă bună?
Irina Anghel-Enescu:Nu știu dacă educația e o faptă bună, nu m-am gândit niciodată în termenii ăștia. Dar să permiți acces la o educație de calitate e o faptă bună. Și cred că e mai mult decât o faptă bună, cred că e o necesitate.
Cred că de educație depinde siguranța noastră. Cred că problemele cele mai importante pe care le avem în societate și în lume sunt legate de lipsa de educație.
Potențialul maxim de conflict, din păcate, vine din zonele în care nivelul de educație este relativ redus. Și cred că educația și răspândirea educației reprezintă o soluție pentru a mai liniști puțin apele în lumea asta tulburată. Cred că niște oameni educați se simt mai puțin amenințați pentru că au sentimentul că pot să facă ceva cu educația lor. Și cred că educația îți consolidează și niște abilități de dialog.
Trăim într-o lume care se radicalizează puternic și atunci, faptul că prin educație reușim să comunicăm între noi, mai estompează un pic tensiunile astea care, din punctul meu de vedere, încep să devină aproape periculoase.
Reporter: Ai ajuns aici, totuși. Să o numesc chiar filosofie, și legată de bani, și de viață, cum ai reușit? Ai pornit din România în anii `90, tulburi, apoi tot ce a urmat, ce anume te-a dumirit? Ce te-a ținut pe linia ta, ce ți-a dat echilibru în toată povestea asta?
Irina Anghel-Enescu:Cred că în diverse momente, diverse lucruri.
Sunt două valori, de obicei: educația și banul. Deschid niște porți. Bani înțeleg că nu au fost prea mulți, atunci ce te-a ținut? Cum ai ales educația și cum ai păstrat echilibrul în majoritatea momentelor? Mi se pare fantastică întrebarea pentru că e genul ăla de întrebare care te ajută să pui lucrurile în perspectivă și să ajuți pe alții mai bine, identificând ce te-a ajutat pe tine; lucru care a fost o preocupare pentru mine întotdeauna, cum pot să replic un model.
Au fost două lucruri care mi-au lipsit, nu numai banii: lucrul care m-a apăsat cel mai tare în perioada aceea era că mi-au lipsit relațiile.
Părinții mei s-au pensionat după Revoluție și era sentimentul ăla că trebuie să cunoști pe cineva ca să intri în barou, chiar dacă am terminat cu o medie foarte mare., decanul de atunci, care era judecător la Strasbourg și venea în România, m-a luat asistent, adică aveam o recunoaștere. Cu toate astea, îmi amintesc, cu destul de multă emoție și acum, cât de dificil mi-a fost să găsesc un avocat care să îmi dea o recomandare să intru în barou. Și, mai ales, o experiență traumatizantă a fost pentru mine că m-a chemat la el în birou un domn pe care îl apreciam, șeful redacției România Cultural la radio, Titus Vîjeu îl chema, care aprecia ceea ce scriam. (Scriam niște eseuri, mai întâi pentru Radio România Tineret și, după aceea, făceam niște introduceri în artă pentru tineri.) Și a auzit că aveam această problemă și a invitat un avocat vârstnic, avocat așa cum îți imaginezi avocații, distins, să ne cunoaștem.
Avocatul acela a povestit despre tot felul de lucruri fascinante, eu eram într-un colț, cuminte și, când în sfârșit s-au întors la mine, omul a spus: „Bine, bine, eu de bani nu am nevoie, pe mine mă interesează să știu cine rămâne obligat pentru asta.”
Și, sinceră să fiu, disonanța pe care am avut-o atunci a fost cumplită pentru că, pe de o parte era un om care nu părea nici să aibă constrângeri financiare, dar și intelectual se poziționa la un nivel la care nu m-aș fi așteptat la asta. Dar a fost foarte traumatizant. După care au fost și niște episoade în care mi se cereau bani direct, nu îi aveam, a fost destul de complicat. Și atunci m-a apăsat foarte tare și chestia asta, că nu am relații. Ce mi s-a întâmplat a fost că am avut sentimentul că trebuie să muncesc mult mai mult decât alții ca să compensez astea două lipsuri. Adică eșecurile alea de la început, faptul că părea imposibil; mama celei mai bune prietene ale mele, care era avocat la momentul respectiv, a spus:
„Mă, Irina, eu ce să îți fac dacă părinții tăi nu s-au îngrijit de asta?”
În momentul în care mi s-au oferit niște oportunități, ele mi s-au oferit într-un context puțin diferit decât îmi imaginam, în sensul că inițial aș fi vrut să fiu avocat pledant, să pledez în instanță, dar am fost angajată de o firmă care abia intrase în România, care se chema KPMG, am dat nouă interviuri pentru job-ul ăla, și asta mi-a dat posibilitatea ca, treptat, treptat, să cunosc niște oameni care mi-au devenit mentori. Dar practic, dacă ar fi să mă uit înapoi, au fost două elemente: unul, faptul că aveam sentimentul că este un noroc ceea ce am primit, că pe resursele pe care le aveam eu sau pe care nu le aveam, lipsă de bani și lipsă de relații,
șansele să fiu OK erau relativ mici și faptul că sunt OK e o minune pe care trebuie să o întrețin muncind mult.
Am momente în care mă gândesc dacă nu cumva asta e puterea cea mai importantă care te împinge înainte, faptul că lupți să menții ceea ce ai.
Și al doilea lucru a fost, că am încercat să mă fac indispensabilă și de mare ajutor pentru oameni pe care îi admiram.
Și făceam lucruri pe care secretarele lor, de exemplu, nu voiau să le facă. Și toată lumea spunea:„Bine, dar tu…” Ajunsesem deja să fiu contactată de Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare și stăteam și făceam analize de politici comparate pe guvernanța corporativă. Pentru că nimeni nu voia să le facă, le făceam eu. Învățam, le eram utilă unor oameni pe care îi admiram și pur și simplu stăteam în prezența lor. Și cred că asta mi-a dat inspirație.
Și cred că asta contează foarte mult pentru mine în continuare: îmi place să mă bucur de oameni și să învăț de la ei.
Ce am învățat între timp, și e o lecție pe care o iubesc mult, e că poți să înveți de la o grămadă de oameni. De altfel, când am început să fac avocatură și am lucrat cu fondurile mari de private equity eram extrem de mândră. Clienții mei erau foarte bine îmbrăcați, cu butoni, că tot am vorbit de asta, cu școlile cel mai înalte, Harvard Business School, doctorat de matematică în Franța, niște oameni foarte educați. De partea cealaltă a mesei erau antreprenorii, îmbrăcați puțin diferit, cu niște cearcăne mari. Și multă vreme am zis: „Ia uite, eu sunt de partea cea mai bună a mesei, ce norocoasă sunt!”
Până când am început să constat, că oamenii de pe partea cealaltă a mesei erau cei care produceau valoare. Că dacă ei nu făceau companiile în care să se poată investi, partea mea de masă, deși rămânea la fel de valoroasă, nu prea ar mai fi avut ce face.
Așa am început să fiu din ce în ce mai mult avocatul antreprenorilor și să încerc să îi ajut pe ei, sigur, în parteneriat cu fondurile. Ca sa sumarizez, ce m-a scos de pe traiectoria obișnuită și m-a pus un pic mai sus a fost munca disproporționată și apetitul de a învăța de la mentori.
Primul meu mentor, căruia o să îi port întotdeauna o recunoștință extraordinară, râdea pentru că mă auzea des spunând că el a fost mentorul meu fără să vrea și fără să știe. Eram la ei în birouri, lucram acolo, dar nu eram angajată de el, eram contractată, trimisă de Banca Europeană. El se purta foarte frumos cu toți angajații lui, un britanic foarte atent cu cuvintele, își creștea foarte frumos oamenii, dar eu nu eram răspunderea lui și nu își bătea capul cu mine. Îi sorbeam fiecare cuvânt și am învățat enorm de la el.
Treptat, treptat, i-am câștigat încrederea și îi făcea plăcere să spună că e mentorul meu și se lăuda cu asta. Îi spuneam: „Robert, ani de zile ai fost mentorul meu fără să știi și fără să vrei.”
Reporter: Vorbești de un lucru interesant, faptul că piața românească, așa cum e în majoritatea ei covârșitoare, ți-a cerut un lucru- „îmi rămâi obligată”. Dincolo ai dat un concurs și ai intrat într-o zonă corporatistă în care lucrurile sunt promovate pe alte direcții, cu alte legi. Vorbim de două experiențe, de fapt. De ce cealaltă, totuși, dă mai multă putere decât astalaltă?
Irina Anghel-Enescu:Nu cred că cineva are, totuși, nostalgia acestui sistem de relații și cumetrie. Cuvântul pe care îl folosesc legat de partea negativă a acestor chestii cu „rămâi obligat” e „cumetrii”.
Îmi place foarte mult în România sentimentul de deschidere, de prietenie și nu îmi place sentimentul de cumetrie. Adică trebuie să fii în gașca care trebuie și o mână spală pe alta.
Nu înseamnă că nu există și în altă parte, dar cred că aici e mult mai legitimat pentru că, cred că am să spun ceva dur, o societate meritocratică lasă mai puțin loc pentru cumetrii. Pentru că, practic, nu îți poți permite să iei pe cineva care nu face treaba de care ai nevoie. Obiectivul într-un context în care te interesează să rămâi competitiv este să îți iei cei mai buni oameni. Acum să nu idealizăm. Sunt convinsă că absolut peste tot există relații și există obligații. Cred că diferența e de amplitudine, de nivel. Dar în momentul în care cumetriile astea ajung să devină frecvente și e aproape complicat să spui „dom’le, nu pot să îmi permit să iau pe cineva care nu e suficient de calificat.”…
Pentru că societatea te constrânge să faci compromisuri, totul se pervetește: ajungem să nu mai cumpărăm produse bune, să nu mai avem servicii bune pentru că toată lumea trebuie să ia pe cineva la care are obligațiie. Și aici cred că e un cerc vicios absolut cumplit.
Și de aceea cred că, până la urmă, România, care aspiră să devină o societate meritocratică, dar nu-i acolo, suferă destul de mult din cauza asta. Mi-ar plăcea să cred că există zone, de fapt sunt convinsă că există zone, în care oamenii sunt angajați pentru că fac treabă mult mai bună decât alții și nu neapărat pentru că au relații sau rămân obligați față de cineva.
Prima parte a VideoInterviului cu Irina Anghel-Enescu:
„Românii consumă în mod ostentativ ca să arate că au lucruri scumpe. În America întâlnim un comportament opus”
Filmarea a avut loc la FOTOCABINET
Cine este Irina Anghel Enescu:
– Managing Director South Eastern European Private Equity and Venture Capital Association, si membru in Comitetul Reprezentantilor al Asociatiei Europene de Venture Capital (InvestEurope).
– Fondator si Presedinte Triple Helix, un ONG dedicated promovarii antreprenoriatului, educatiei si leadership-ului. A calatorit in scopuri profesionale in peste 40 de tari si a fost vorbitor la evenimente de prestigiu pe 4 continente, invitata de universitati de elita sau de guvernele diversele state.
– Advisor la Harvard Innovation Lab si expert la Said Business School la Universitatea Oxford.
– Membru al boardurilor mai multor organizatii nationale si internationale; membru in juriile unor competitii europene sau globale in domeniul antreprenoriatului, inovarii sau educatiei.
– In 2012 a fost selectata de Girls in Tech London printre “top 100 women in tech in Europe”, Forbes Magazine a inclus-o de mai multe ori in top 50 cele mai influente femei din Romania si s-a regasit in mai multe editii ale top 100 Foreign Policy Romania.
– A fost recunoscuta ca Eisenhower Fellow in 2008 alaturi de alti 24 de lideri din toata lumea, a devenit Mason Fellow la Harvard in 2009 iar Forumul Economic Mondial de la Davos a inclus-o in grupul select al Young Global Leaders in 2014.
– Absolventă a Facultatii de Drept a Universitatii din Bucuresti, detinatoare a unei diplome in drept comparat de la Faculte Internationale de Droit Compare Strasbourg; a absolvit MBA-ul organizat de HEC Montreal si University of Ottawa si are o diploma de MPA (Master in Public Administration) de la Universitatea Harvard.
CITESTE interviurile campaniei de educatie financiară PERSPEKTIVA:
Antropologul Vintila Mihailescu: Imaginatia a facut istoria omului si a banului sau
INTERVIURILE HotNews.ro