VIDEO Interviu cu Mircea Cartarescu despre volumul "Peisaj dupa isterie". "Sunt un intelectual liberal umanist"
Volumul ”Peisaj după isterie”, de curand apărut la Editura Humanitas, reunește mai multe dintre articolele scrise in diferite publicații, de-a lungul timpului, de Mircea Cărtarescu. Sunt articole care jalonează un interval anevoios pentru viața politică și intelectuală din Romania, o lume dificilă care a preferat deseori inchiderile, limitările, restrăngerile, mlaștina, astuparea, extremele și ura.
Mircea Cărtarescu spune în interviul de mai jos că este un apărător al centrului si un slujitor al bunului simț. Și, într-adevăr, textele lui, deseori nu fac decât să repete lucruri simple, la îndemâna oricui, aproape evidente. Sigur, sunt multe tristeți, revolte, consternări, meditații amare în acestă carte, dar nu o să întâlniți atacuri la persoană, nici idei ”revoluționare”, nici ură, nici partizanate ascunse. Adversitatea si ostilitatea cu care au fost întâminate mereu aceste articole pare stranie acum, citind volumul. Dar daca ne gandim mai bine, vitregia și ura pe care le-au stârnit ne arată ce angajament greu, unic, e să te menții moderat, independent, umanist. Spune Mircea Cărtărescu în acest interviu: ”valorile mele sunt valori mozaicate, valori zigzagate. Eu cred că este una dintre căi, cel puțin pentru mine este cea mai fructuoasă”.
O mențiune aparte pentru capitolul ”Scrisori către Luisa”, cinci texte despre misiunea scriitorului și un veritabil crez umanist – cinci scrisori adresate scriitoarei basce Luisa Etxenike, in 2016, în cadrul unui proiect cultural. Chiar și numai pentru aceste cinci scrisori, scrise cu o prietenie contagioasă catre cititor, trebuie citit acest volum.
*
Camus zicea odată ca un scriitor nu se poate pune în serviciul celor ce fac istoria. El este în serviciul celor ce suferă istoria. Cartea aceasta în serviciul cui este?
MIRCEA CARTARESCU: Cartea aceasta nu adună articolele mele publicate de-a lungul anilor, ea este foarte selectivă. De fapt este o carte care are ca prim criteriu adunarea articolelor care nu sunt legate punctual de evenimente politice, deci care nu țin de comentariul politic curent, să spunem așa, ci care au o anumită notă de generalitate. Este și motivul pentru care nu am socotit de cuviință să datez articolele, să le arăt sursa șamd, pentru că ele pot fi văzute și ca un fel de meditații, pe diverse teme, foarte diverse, cu un fel de predominanță civică și etică. Pentru că ați pomenit de Camus, într-un fel, meditația din această carte se desfășoară în jurul faimosului final dintr-una dintre povestirile sale, în care autorul, un romancier pronunță înainte de a muri un cuvînt, dar nimeni nu deslușește prea bine dacă era vorba de cuvântul solitar sau cuvântul solidar. Este această dilemă eternă a oricărei ființe umane, nu numai a artistului sau a scriitorului, sau a intelectualului, între nevoia de a se izola pentru a putea crea un lucru important și puternic și nevoia de a se deschide spre ceilalți. Aici eu nu am o soluție extremă. Eu cred că nu există o falie între nevoia de izolare și cea de comunitate cu semenii, nu cred nici în turnul de fildeș, nu cred nici în agora. E cred că un autor, de fapt, participă la mai multe planuri de valori. Și anume, cred eu, la trei fundamentale: la planul artistic, unde el își onorează arta sa, tradiția artei sale, planul intelectual și planul civic. Cred, așa cum spunea Călinescu, că un scriitor trebuie să rateze în cât mai multe genuri cu putință. La fel zic și eu că orice om are datoria să rateze în toate sau măcar în două dintre aceste direcții.
Spuneți în carte undeva, îmi apăr prietenii, ideile, literatura. Scrieți și pentru prieteni și în folosul lor: și să vă citească, și să-i apărați?
MIRCEA CARTARESCU: E una dintre întrebările la care ori nu se poate răspunde, ori se poate răspunde în cărți întregi și pe care o aud tot timpul. De fapt, pentru cine scrii? Care sunt prioritățile tale? Care sunt fidelitățile tale? Și, evident, răspunsul cel mai adânc pe care eu pot să-l dau și care este răspunsul, cred eu, al tuturor artiștilor, este că scriu pentru mine. Scriu ca să-mi înțeleg situația, spunea Kafka. Scriu ca să-nțeleg ceva, nu ca să produc cărți pe piață. Dar, fără îndoială că, scriind pentru tine, scrii și pentru ceilalți, implicit. Cu foarte puține excepții, am vorbit de Kafka, aș vorbi și de Vergilius, autorii au dorit ca și alții să se bucure de scrisul lor. Nu au rămas la puritatea aceea absolută a celui care scrie pentru nimeni, pentru neant, care cere ca opera sau scrisul său să fie ars la sfârșitul vieții, înainte să ajungă la cineva. Eu cred că scrisul trebuie să ajungă la oameni, dar numai după ce, într-un fel, a primit binecuvântarea ta personală. Și aici este o responsabilitate mare pentru că, firește că un artist este înclinat să dea la iveală cam tot ce a scris, să își suspende oarecum spiritul critic înainte de a face acest lucru. Eu prefer să nu fac asta, prefer să-mi păstrez spiritul critic și scot numai ceea ce cred eu. Cum se zice primum non nocere, nu face rău, dar, dimpotrivă, poate însemna ceva. Poate ajuta la ceva, poate fi important și pentru ceilalți oameni. Scriu pentru prieteni, scriu pentru adversari, scriu pentru toată lumea.
E o diferență între literatură și articolele acestea pe care le scrieți dintr-un simț civic. Spuneți la finalul volumului că scrieți ca să nu fiți considerat laș…
MIRCEA CARTARESCU: Un autor este producător de discursuri, asta face un autor. Mulți oameni se cantonează în poezie, alții se cantonează în proză, alții scriu eseu, alții scriu critică literară, alții scriu articole civice, politice șamd. Dar toate acestea sunt discursuri și, într-un fel, poartă pecetea personalității celui care le scrie. De asta eu cred, dacă există ceva bun în această carte, nu sunt întotdeauna ideile sau ceea ce se afirmă în carte, ci este vocea, este vocea care se aude în întreaga carte și care este vocea mea, este vocea care se aude în tot ce am scris eu. Nu numai în scris, este vocea mea obișnuită, vocea mea nu de personalitate, ci de persoană. Și cred că în această carte, toate articolele, chiar și în cele cel mai aproape de zona politicului, nu sunt importante și valoroase pentru ceea ce afirmă sau ceea ce neagă, ci sunt importante – în măsura în care sunt importante – pentru că dau frâu liber acestei voci, care vrea să aibă un anumit timbru, prezent în tot ce am scris eu, adică un fel de umanitate generică. Și aici ajung la ceea ce chiar am vrut să spun în această carte și ceea ce mi se pare important și anume, sigur că e vorba de lumea românească, este vorba de ultimii 27 de ani, este vorba despre tot ce s-a petrecut, de această isterie – cuvant care apare și în titlu. Dar, și mai mult, este vorba despre mine însumi în această carte. Este o carte în care am simțit nevoia să adun texte care mă definesc. Mă definesc nu neapărat ca partizan politic, ci din punctul de vedere al situării ideologice, al situării într-un câmp de idei care subîmparte, divizează societatea românească de astăzi, lumea intelectuală, lumea românească în general. Am simțit această nevoie să mă clarific, pentru mine și pentru alții, să arăt locul în care eu cred că sunt. Locul în care am fost într-un fel dintotdeauna, dar, într-alt fel, am și luptat pentru asta, așa cum se zice că uneori trebuie să alergi foarte tare ca să stai pe loc. Și eu cred că locul în care sunt este locul cel mai fragil care există, și anume centrul. Centrul care este – cum se știe – foarte atacat, cel mai atacat și din dreapta, și din stânga. Sunt un om care se poate defini ca intelectual liberal și umanist în sensul cel mai larg al cuvântului. Un om care încearcă să lupte împotriva propriilor sale prejudecăți, împotriva propriilor clișee din mintea sa, care este conștient de perfectibilitatea lui, care încearcă să facă bine – în felul în care el crede că arată binele pentru oameni. Ce mi se pare important să spun este că am încercat să adun elemente și din partea dreaptă, și din partea stângă a spectrului, pentru că eu cred că, de fapt, oamenii cu adevărat siguri pe ei înșiși sunt cei care au traiectorie zigzagată, și nu o traiectorie foarte pronunțată. Eu am încercat să îmbin ceea ce este – după părerea mea – valabil în stânga spectrului, și anume, empatia față de cei care suferă, compasiunea, înțelegerea umană pentru cei defavorizați din toate punctele de vedere, pentru cei discriminați, de pildă, care este foarte adâncă în mine și de care nu mă văd distanțat și nici nu vreau. Iar unele valori caracterizează o privire mai dinspre dreapta. Și anume, o acceptare a meritocrației, o acceptare a individualității, o acceptare a elitelor chiar. Eu nu sunt dintre cei care disprețuiesc omul simplu, dar nu disprețuiesc – ba, dimpotrivă – performanța, performanța intelectuală, artistică șamd. Așa încât valorile mele sunt valori mozaicate, valori zigzagate. Eu cred că este una dintre căi, cel puțin pentru mine este cea mai fructuoasă.
Articolele dvs. sunt cam toate reacții la ceea ce se întâmplă, nu sunteți niciodată un lider de opinie, totdeauna întâmpinați evenimentele. Asta vine din poziția dvs de umanist și a fixării dvs în “centru”?
MIRCEA CARTARESCU: Cred că nu mi-ar sta bine să fiu un lider de opinie, nu mi-ar sta bine să fiu o personalitate națională, nu mi-ar sta bine să fiu un guru. Eu nu am această structură și cred că nu mi se potrivește. Sunt un om care meditează la lucruri. Nu sunt un inginer de suflete, de situații sociale sau politice. Am, în fiecare articol pe care-l scriu, dorința de a nu-mi trăda nici principiile, nici ideile, și, în primul rând, de a nu mă trăda stilistic. Aceste articole nu trebuie înțelese neapărat ca fiind critice sau constructive sau în orice alt fel care ține de o implicare directă în chestiunile societății, în chestiunile politice șamd. Eu n-am avut nicio funcție niciodată, în toată viața mea. Nici măcar când eram pionier. Nu simt și nu am niciun fel de dorință de a fi integrat în instituții. În ultima vreme mi s-au făcut unele propuneri, unele chiar destul de interesante, însă nu le-am acceptat niciodată pentru că n-am simțit că este locul meu acolo. Nu asta trebuie să fac eu. Nu vreau să mă port altfel decât un cetățean obișnuit care reacționează la ceea ce i se pare rău în societate, care știe cum ar trebui să fie bine, și eu cred că din fiecare articol al meu reiese acest lucru. Nu pentru a impune cuiva ceva, ci pentru a-l face pe cititor să se gândească la el, să mediteze puțin, să încerce să nuanțeze puțin ceea ce deja gândește, fie acceptând, fie, dimpotrivă, având o reacție de respingere. Într-un fel, aceste articole ale mele sunt tot un fel de literatură, până la urmă. Cred că așa ar trebui luate și asta este, până la urmă valoarea lor, dincolo de afirmarea civică a unor principii și a unor modele de conduită. Ele sunt discursuri cvasiliterare sau paraliterare, dacă vreți, și, de-a lungul cărții, dacă ați observat, discursul inițial, care era un discurs critic, care privea societatea românească din punct de vedere etic, glisează încetul cu încetul către zone mai meditative, cum sunt Scrisorile către Luisa, și apoi către zone pur literare cum este finalul, o treime din carte constă în texte de literatură propriu-zisă. Într-un fel este o carte care – dacă are vreo importanță ceea ce eu scriu de atâtea decenii – nuanțează într-un fel propria mea imagine. În primul rând în proprii mei ochi, și, apoi, probabil, și în ochii celorlalți. Pentru că, după cum știți, eu am pornit ca un autor foarte pur, care de multe decenii nu s-a implicat direct în politică, care a preferat să stea pe margine, pentru că asta e firea mea, eu nu sunt un om sociabil. Aș fi preferat să nu scriu articole politice niciodată și poate niciun fel de articole. Am mai spus-o, tatăl meu a fost ziarist iar eu am suferit în copilărie pentru asta. Pentru că nu-l vedeam niciodată la față, el era un fel de musafir în propria casă și atunci detestam din poate puterile mele jurnalismul. Probabil pentru cine știe ce faptă rea făcută într-o viață anterioară am fost și eu blestemat să fac jurnalism, ca atâția scriitori români – eu nu cred că a fost vocația lui Eminescu să facă jurnalism, sau a lui Caragiale. Pur și simplu s-a nimerit, așa a trebuit să fie. Nici ei n-au putut să rămână total indiferenți la nesfârșit, la ceea ce se întâmpla. Prin urmare, pentru mine jurnalismul a fost un fel de rău necesar, o provocare, atât umană, cât și artistică, aș spune, în primul rând, dar și un fel de dorință sinceră a mea de a ajuta, de a fi lângă oameni, de a-mi spune părerea despre tot ce se întâmplă.
Ați vorbit despre „Scrisori către Luisa”, cele cinci scrisori din acel capitol esențial al carții, sunt un fel de crez umanist al dvs. În prima scrisoare vorbiți despre condiția scriitorului și spuneți că prima lui misiune este să transforme suferința în frumusețe. Restul, ceea ce face, e pe lângă asta, faptul că se implică sau nu civic. Compromisul, concesiile unde apar în viața unui scriitor?
MIRCEA CARTARESCU: Sigur că această chestiune este iarăși o întrebare eternă. A te implica înseamnă a greși. Nu poți să nu greșești decât dacă nu faci nimic. Prin urmare nu ideea de compromis este aici la mijloc, ci cât de mare este compromisul, ce fel de compromis este. În cazul minciunilor, se vorbește despre minciuni albe și minciuni negre. Minciunile albe sunt cele acceptate social, cele care provoacă o detensionare la un moment dat. Rele sunt minciunile negre care fac rău, cele care necrozează, cele pentru care oamenii suferă. Este la fel și-n cazul compromisurilor. După mine, marea masă a artiștilor dintotdeauna nu a făcut compromisuri mari. Au fost de foarte multe de ori de partea bună, de partea luminoasă a lucrurilor. Există însă perioade extraordinar de tensionate, în care practic nu e loc pentru o situare la mijloc. Ca perioada interbelică de pildă, în care jumătate dintre intelectuali, ca între polii unui magnet, au mers spre dreapta extremă și cealaltă jumătate spre stânga extremă. Acolo, într-adevăt situația a fost extraordinar de dramatică. Pentru că voind să facă bine, fundamental, mulți scriitori, artiști, intelectuali, au ajuns în proximitatea răului, în proximitatea cea mai mare a răului. Către dreapta avem exemple în cultura românească, nici nu mai trebuie să-i menționez. Avem exemple și în Franța, pe Céline, de pildă, pe Drieux la Rochelle și alții, dar și către stânga, nenumărați intelectuali francezi, americani în perioada respectivă, englezi chiar. Orwell însuși a fost comunist la început, în tinerețele lui. Au sprijinit o formă de totalitarism. Este întotdeauna dificil să judeci aceste cazuri, pentru că interferează foarte multe lucruri. De fapt, fiecare caz este un caz individual și trebuie discutat cu răbdare și foarte multă grijă, individual. Cazul cel mai flagrant de la noi este cel al lui Mihail Sebastian, care a pornit ca un discipol al lui Nae Ionescu, deci un om de extremă dreaptă, a scris articole în acest sens, dar după aceea a devenit scriitorul minunat pe care noi îl știm din Jurnalul lui, care este unul dintre cele mai tolerante și mai deschise scrieri din perioada interbelică. Deci este foarte greu să judeci compromisurile, mai ales în sfera politică, unde lucrurile sunt foarte alunecoase și foarte schimbătoare. Ceea ce este poziviv astăzi, mâine poate părea sau poate chiar fi malign – sau invers. Eu personal m-am ferit, așa cum a și decurs discuția noastră de până acum, m-am ferit de atașamente extreme, de declarații extreme. Nu pentru că nu aș fi un om convins de niște lucruri. Dar sunt convins de niste lucruri asezate nu spre extreme, ci așezate către simțul comun uman, către acel bun simț care nouă ni se pare un lucru trivial și nedemn de a fi menționat, dar care este, după părerea mea, centrul umanității noastre. Și asta, într-un fel, m-a ferit de legături primejdioase.
Trebuie să vă întreb și asta. Sunteți deseori atacat pe nedrept de confrați, de tot felul de oameni, mulți dintre ei n-au niciun fel de valoare. Deseori, singurul fel în care numele lor ajunge la urechile noastre este că vă atacă pe dvs. Uneori vă arătați amărât, întristat de aceste atacuri. Mie mi se pare exagerată cantitatea de atacuri, nejustificată. E firesc să existe atacuri, invidii, nimeni nu e scutit de așa ceva, dar în ceea ce va privește deja e un bagaj nefiresc de mare de atacuri.
MIRCEA CARTARESCU: Da, este o privire subiectivă, foarte subiectivă. Faptul că eu sunt uneori atacat de alții, nu ține de la momentul în care m-am implicat politic, ci de la începutul carierei mele de scriitor. Literatura este, după cum știți, un domeniu și el politic. Există o politică literară, o lume literară care e extrem de tensionată și confruntațională, este și firesc să fie așa. Așa a fost întotdeauna în lumea scriitorilor. Atunci când am ajuns să scriu articole de analiză politică aveam deja spinarea tăbăcită de decenii întregi. Colegii mei nu mă menajaseră absolut deloc. Uneori nici eu nu i-am menajat, pentru că așa este-n tenis, vorba aceea. Dar, într-un fel, aceste animozități care se petrec în lumea literară sunt oarecum benigne. Ele țin și de statutul tău, sigur că da, dacă ieși puțin în față vei fi invidiat, este firesc, și oamenii se eliberează de tensiuni scriind, aruncându-și furia, frustrarea asupra altora. Însă în sfera politică eu am avut sentimentul că există o escaladă a acestei situații. Am avut în multe împrejurări senzația de amenințare, de amenințare puternică și directă. După cum, e evident, jurnaliștii politici totdeauna riscă, ei pot ajunge întotdeauna victime, victime directe – cum se petrece în dictaturi. Avem exemple, chiar foarte recente, de oameni uciși pentru ideile lor și de victime simbolice. Poți fi crucificat pur și simplu, poți fi pus la zid, fără să fii amenințat fizic, fără să fii băgat la închisoare sau fără să fii molestat.
INTERVIURILE HotNews.ro