Daniel Daianu: Imblanzirea pietelor financiare

Vine o altă criză? Această întrebare este pe buzele multora. Opinia mea este că SUA şi ţările europene nu au ieşit din criza ce a erupt în 2008. Nu exista o perspectiva clara de crestere in cele mai multe economii occidentale, care sa motiveze investitii pe termen lung. Perspectiva cresterii este incetosata si pentru ca salvarea sistemelor bancare a marit substantial datoriile publice.

Aceasta stare complica enorm finantarea deficitelor bugetelor publice, reclamand, in numeroase situatii, corectii fiscale ce nu pot fi amanate. Iar aceste corectii impiedica, pe termen scurt, cresterea economica. Situatia este si mai complicata in Uniunea Monetara, unde avem o criza prin contaminare a datoriilor suverane.

Aceasta din urma rezulta din carente institutionale si politici ce au fost ocultate de perioada „Marii Moderatii” (sau „Marii Iluzii”), caracterizata de importuri ieftine din Asia si expansiunea creditului. Numeroase banci mari, mai ales in SUA, desi si-au refacut baza de capital propriu, stau in expectativa. Dezechilibrele globale persista, iar China nu are, inca, capacitatea de fi motorul economiei globale.

• Dereglementarea pietelor financiare in ultimele decenii a accentuat o functie a lor destabilizatoare

Unii afirma ca interventiile statului sunt de blamat pentru criza, dand ca exemplu politica SUA de sprijinire a achizitionarii de locuinte de catre cetateni cu venituri foarte mici (prin Fannie Mae si Freddie Mac). In acelasi registru, este inclusa si salvarea unor banci de la faliment, ceea ce ar fi amplificat hazardul moral de-a lungul timpului. Poate fi adaugata aici si politica banilor ieftini, a bancii centrale a SUA (Fed), in anii premergatori crizei. Fara a respinge ab initio aceste argumente, consider ca ele eludeaza fondul chestiunii: dereglementarea pietelor financiare in ultimele decenii, care a accentuat o functie a lor destabilizatoare. De pilda, presiunea exercitata de catre organisme financiare internationale asupra economiilor emergente de a deschide contul de capital a favorizat criza din Asia (anii 1997-1998); sau abolirea legislatiei Glass-Steagall de catre Congresul american in 1999 si Commodity Futures Modernization Act in 2000.

Dereglementarea a condus la cerinte de capital propriu si de lichiditate tot mai putin constrangatoare, la abuz de securitizare (transformarea imprumuturilor in obligatiuni) si aparitia de produse toxice, la opacizarea pietelor, la cresterea extraordinara a volumului de operatiuni speculative si, nu in cele din urma, la amplificarea riscurilor sistemice. Inovatiile financiare au favorizat supraindatorarea firmelor si a cetatenilor (deci a sectorului privat) si formarea de bule speculative. Supraexpansiunea sectorului financiar a pus pe butuci economii (Islanda, Irlanda, Marea Britanie). Dereglementarea a fost indusa si de o cosmologie, o filosofie economica, potrivit careia pietele financiare se ajusteaza rapid si fara frictiuni majore, in care autoreglementarea (light touch regulation) este calea de urmat.

• Intre efectele suprafinancializarii, intalnim „deturnarea” de materie cenusie, fiindca persoane cu IQ foarte inalt (intre care fizicieni si matematicieni) au fost atrase de mirajul castigurilor astronomice

Aceasta filosofie a fost promovata si de banci centrale. Notabil este ca industria financiara a influentat decizia publica de dereglementare a pietelor. Industria financiara extrage o renta necuvenita de la restul economiei. Sa observam triplarea ponderii ei in totalul profiturilor in economia SUA, in ultimele trei decenii. Acum mai bine de un deceniu, ma intrebam „daca nu ne indreptam spre o repetare a experientei interbelice, cu o criza globala de mari proportii” (vezi Globalizarea si sistemul financiar international, in Incotro se indreapta tarile post-comuniste, Polirom, 2000, p. 89).

Intre efectele suprafinancializarii, intalnim „deturnarea” de materie cenusie, fiindca persoane cu IQ foarte inalt (intre care fizicieni si matematicieni) au fost atrase de mirajul castigurilor astronomice de pe Wall Street si City-ul londonez, neglijand posibile cariere stalucite in stiinta si tehnologie, inginerie. Si aceasta s-a intamplat intr-o perioada de ascensiune formidabila a unor tari asiatice (China, in special, India) in economia globala. Aceste tari au rezultate ce le apropie rapid de frontierele cunoasterii, avand aplicatii comerciale si industriale de varf. Agenda Lisabona, lansata de UE in 2000, avea in vedere progresul economic al multor tari asiatice. Si in SUA s-a constituit o comisie prezidentiala pentru competitivitate, condusa de laureatul Premiului Nobel, Michael Spence, deoarece in domeniul stiintei si tehnologiei se impletesc considerentele economice cu cele de ordin strategic / geopolitic.

• Criza ipotecarelor ar fi putut sa ramana locala (americana)

Fara dereglementare, adica fara abuz de securitizare si inovatii financiare toxice, ipotecile fara valoare din sectorul imobiliar din SUA nu ar fi ajuns sa fie raspandite spre toate azimuturile. Criza ipotecarelor ar fi putut sa ramana locala (americana), asa cum a fost cea a Saving and Loan Associations de acum mai bine de doua decenii. Nici bancile comerciale nu ar fi ajuns sa aiba un leverage (raportul intre capitalul propriu si nivelul activelor) de 30-40, sau sa se angajeze in operatiuni speculative care sa pericliteze in mod fatal banii deponentilor. Ironia face ca banci germane, incercand sa adopte modelul de business anglo-saxon (tributar castigurilor pe termen scurt), au facut plasamente investitionale foarte paguboase. Securitizarea fara oprelisti si interconectivitatea in crestere au accentuat pericolul de contaminare. Robustetea sistemelor economice s-a tot diminuat.

Este drept ca episodul Dotcom si mai ales atacul terorist din septembrie 2001 au impins Fed sa practice o politica monetara foarte laxa. In aceeasi logica intra scutirile de taxe introduse de Administratia Bush Jr., pentru a stimula economia. Ele au marit deficite ce erau in crestere din cauza angajamentelor militare (SUA sufera de ceea ce Paul Kennedy a numit overstretch – suprasolicitare). Criza financiara a facut ca datoria publica a SUA sa urce la peste 90% din PIB. Cheltuieli bugetare marite si supraindatorarea firmelor private au creat teren fertil pentru o criza majora.

• A explica criza prin interventii guvernamentale pare sa recuze si existenta bancilor centrale

A explica criza prin interventii guvernamentale pare sa recuze si existenta bancilor centrale (se pledeaza chiar pentru free banking). Dar intreb: cum ar putea fi prevenit riscul de contaminare sau cum ar putea fi combatute riscuri sistemice? A spune ca orice entitate insolventa trebuie sa dispara nu convinge cand ai de-a face cu riscuri sistemice. Si daca sindromul too big to fail (prea mare ca sa fie lasat sa moara) este acut, ce este de facut? Parerea mea este ca ar trebui sa se aplice o legislatie antitrust, asa cum s-a facut in diverse alte industrii, dar imi imaginez replici de genul: nu trebuie interferat cu fortele pietei. Ca si cum piata nu poate conduce la abuz de pozitie dominanta si alte lucruri rele.

In Marea Depresiune au fost interventii ale guvernelor si bancilor centrale, care au incercat sa potoleasca exuberanta bursiera. Dar interventiile au fost palide fata de amploarea fenomenului. Panica a fost determinanta in colapsul unor banci. Iar blocaje politice au contribuit la incapacitatea guvernelor de a reactiona ferm. Caderea productiei si somajul au fost mult mai severe decat in criza de acum. Austeritatea impusa Germaniei prin Pacea de la Versailles si alte aranjamente ce au urmat (Planurile Dawes si Young) au creat disperare si frustrare si au permis nazistilor sa ajunga la putere. Exista o scrisoare memorabila trimisa de Norman Montagu, guvernatorul Bancii Angliei, omologului francez, Clement Moret, in care isi exprima deznadejdea ca oranduirea capitalista, democratica nu ar rezista unei crize devastatoare (vezi Liaquat Ahamed, Lords of Finance, 2010, p, 5).

Interventiile guvernelor in timpul crizei actuale se cuvine sa fie judecate, deci, nu numai prin prisma lectiilor de politica economica extrase din Marea Depresiune. Accente extremiste, sovinism si xenofobie erau vizibile in nu putine tari europene inainte de criza actuala. Acum, forte centrifuge puternice, primatul politicii nationale in detrimentul principiilor ce stau la baza Uniunii Europene, pun in pericol supravietuirea proiectului european. Si aici vorbim despre pace si conlucrare pe un continent de unde au pornit cele mai cumplite razboaie in secolul trecut.

• A declara ca rezolvarea crizei financiare si economice actuale implica demantelarea statului social este o teza falsa

Conditiile prezente suna astfel: indatorare publica mult crescuta (ca urmare a preluarii unor datorii private) si instrumente de interventie cu forta diminuata considerabil – deoarece dobanzile practicate de bancile centrale sunt foarte scazute si posibilitatea unor noi masuri de stimulare fiscala este mult ingradita. Avem si un context global ce nu ajuta economiile occidentale. Am in vedere pierderea lor de viteza in competitia globala si tensiuni generate de o criza care o precede pe cea financiara. Ma refer la criza statului social, al bunastarii (welfare state), asa cum s-a croit mai ales dupa al doilea razboi mondial (radacini a ceea ce numim statul modern / social merg in secolul XIX, in Prusia lui Bismarck si in anii ce au urmat Marii Depresiuni). Demografia si excese in asistenta sociala au provocat criza acestui esafodaj in ultimele decenii.

Dar a declara ca rezolvarea crizei financiare si economice actuale implica demantelarea statului social este, in opinia mea, o teza falsa. Germania si tarile scandinave ipostaziaza state sociale ce functioneaza relativ bine si care rezista in competitia globala. De altfel, modelul german (die Soziale Marktwirtschaft) si-a dovedit superioritatea fata de cel anglo-saxon. Mai mult, in aceste tari, ponderea bugetului public in PIB depaseste 50%. Necazurile din UE (UM) sunt mai cu seama in tarile sudice, unde coruptia endemica, clientelismul politic, texturi sociale si economice care incearca sa mentina statu quo-ul creeaza un handicap major de performanta economica si sociala. Lucrurile sunt, prin urmare, mai complicate si complexe in a explica de ce o societate functioneaza mai bine ca alta. Merita sa vorbim aici si despre capital social (in acceptia lui Robert Putnam), reguli formale si informale, civism, despre importanta valorilor morale, relatia dintre individ si comunitate etc.

• Intre problemele sociale, merita o atentie speciala erodarea clasei mijlocii, ce a avut loc in ultimele decenii.

Contextul actual este mai dificil si din cauza inmultirii evenimentelor extreme. Calamitati naturale, efecte ale schimbarilor de clima, accidente tehnologice etc. se adauga la probleme economice si sociale provocate de imbatranirea populatiei, excese populiste si criza financiara actuala. Intre problemele sociale, merita o atentie speciala erodarea clasei mijlocii, ce a avut loc in ultimele decenii. Date oferite de OCDE te pun pe ganduri. Fiindca o clasa mijlocie viguroasa este fundament al democratiei, al functionarii sistemului de controale reciproce institutionalizate (checks and balances). Merita sa ne gandim si la situatia locurilor de munca, mai ales in randurile tinerilor. In UE-27 media somajului intre tineri este peste 20%, atingand 45% in Spania si peste 38% in Grecia! Exista „fire” ce leaga „los indignados” din Spania cu „tentefada” clasei mijlocii in Israel, cu manifestari de protest in diverse tari europene.

Este adevarat ca amalgamul de factori care a indus aceasta erodare are mai multe ingrediente. Au operat noi tehnologii ce pun pret pe calificari superioare, competitia globala etc. Paul Samuelson vorbea in anii 90 de jocuri cu suma nula in spatiul global ce conduc la pierderi de locuri de munca in SUA si tari europene. Aceasta tema a fost reluata de economisti si sociologi reputati. Peste Ocean, Robert Reich (care vorbea de intrarea intr-o era a nesigurantei si incertitudinii) si Larry Summers, iar in Europa Anthony Giddens (cu al sau the Third Way). Asemenea evolutii economice si sociale ingreuneaza mult sarcina guvernelor.

Sansele de prevenire a unei noi recesiuni au scazut din motive precum cele evocate mai sus. Dar nu imbratisez atitudinea ca lucrurile sa fie lasate in voia lor. Masuri de contracarare pot fi intreprinse.

Decizia Fed de a anunta ca principala dobanda va ramane la un nivel foarte scazut mai mult timp este binevenita. Dar aceasta masura se cuvine sa fie acompaniata de un plan credibil de corectie fiscala pe termen mediu si lung. Pe termen imediat, o taiere brutala de cheltuieli in SUA ar mari probabilitatea reintrarii in recesiune. Oricum, discutia despre intrarea in default a SUA este un nonsens. SUA detin inca preeminenta economica, tehnologica si militara in lume si furnizeaza principala moneda de rezerva (adica pot tipari moneda la nevoie, inca). Dar sunt motive serioase de ingrijorare. In perioada celui de-al doilea razboi mondial (cand datoria ajunsese la 120% din PIB), creantele asupra statului erau in mainile propriilor cetateni si ale corporatiilor americane, in covarsitoare proportie. Imediat dupa 1945, SUA erau hiperdominante in economia globala. Erau creditorul lumii libere, care a si pus pe picioare Planul Marshall de revigorare a Europei distruse si de stopare a ofensivei Uniunii Sovietice.

• Motiv de ingrijorare sunt si perspectiva cresterii economice (inrautatita de criza), imbatranirea populatiei, cresterea ponderii serviciului datoriei publice in cheltuielile publice

Lucrurile stau altfel acum, din cauza deficitelor bugetare mari din deceniul trecut si a economisirii interne scazute, care au facut ca strainatatea sa detina peste o treime din stocul datoriei publice americane, tendinta fiind de crestere. Motiv de ingrijorare sunt si perspectiva cresterii economice (inrautatita de criza), imbatranirea populatiei, cresterea ponderii serviciului datoriei publice in cheltuielile publice. De aceea, agentiile de rating au amenintat ca, chiar daca se ajunge la un acord privind cresterea plafonului de indatorare, sanatatea finantelor publice americane devine o problema – daca nu se adopta masuri de corectie structurala. Aici intervine rolul ideologiilor concurente: democratii vorbind despre impartirea poverii, in timp ce republicanii (unde vocala este factiunea Tea Party) vor taierea masiva de cheltuieli.

Economisti apropiati cercurilor republicane, ca Martin Feldstein, au avertizat ca astfel de taieri conduc la o noua recesiune. Ce se intampla in SUA ne intereseaza in cel mai inalt grad, fiindca economia americana produce externalitati considerabile. Si pentru ca ar fi foarte rau ca in crenelul principal al democratiei sa asistam la paralizie politica (dysfunctional politics) de durata. Mai ales ca provocarile din anii ce vin sunt tot mai mari.

Situatia este si mai dificila in UE, in Uniunea Monetara (UM), care se confrunta cu o criza a datoriilor suverane si cu un sistem de guvernanta economica defectuos. UM nu este ceea ce economistii numesc o „arie monetara optima” (optimal currency area). Si politicii monetare ii lipseste companionul fiscal. Pactul de stabilitate si crestere nu a functionat.

• Daca nu se va ajunge la elemente de federalizare fiscala (inclusiv emisiuni de obligatiuni comunitare), sansele ca UM sa reziste, cel putin in forma actuala, sunt mici

Criza arata ca politica monetara unica favorizeaza alocare suboptima a resurselor (inclusiv bule speculative) si ca mecanismele actuale de amortizare a socurilor asimetrice si de stimulare a convergentei economice reale au fost insuficiente. S-a intamplat in UM ceea ce unii au prezis: o „mezzogiornificare” a Sudului, o fractura economica in functie de avantaje comparative, care nu are cum sa nu creeze tensiuni (Paul Krugman, Geography and Trade, MIT Press, 1993, p. 80). Nici acum programul de reforma a guvernantei economice nu este rotund, astfel incat sa impiedice forte centrifuge sa actioneze. Si eu impartasesc punctul de vedere ca, daca nu se va ajunge la elemente de federalizare fiscala (inclusiv emisiuni de obligatiuni comunitare), sansele ca UM sa reziste, cel putin in forma actuala, sunt mici. Se poate imagina si eliminarea unor verigi din zona euro, dar cu costuri generale mari pentru a se preveni prabusirea acelor economii (care, fara asistenta, nu ar mai avea acces la pietele financiare) si a sistemelor bancare ce au expunere mare pe acele verigi.

Si eu cred ca este necesar ca Facilitatea Europeana pentru Stabilitate Financiara (EFSF) sa capete resurse sporite (cel putin o dublare, la peste 1.000 de miliarde de euro) si sa se simplifice procedurile de interventie pe piete. Incapacitatea EFSF de a opera cu celeritate a obligat Banca Centrala Europeana (BCE) sa preia tot mai multe functii fiscale. In fapt, BCE a dovedit ca este singura institutie europeana care poate actiona in caz de urgenta maxima.

• Este necesar sa se abordeze mai ferm chestiunea industriei financiare, care incearca sa dilueze prevederi de reglementare a pietelor financiare

Sunt cifre care arata ca, in continuare, mari grupuri financiare obtin peste 60% din profiturile lor din operatiuni de trading. Trasaturi ale capitalismului de tip casino se mentin. Si ceea ce este mai ingrijorator, sindromul „too big to fail” nu este atacat in mod eficace. De ce grupuri mari sa nu fie sparte, sa nu se separe din nou investment banking de retail banking (asa cum pare sa incerce Comisia Vickers in Marea Britanie)? Aceasta face ca presiunea pe care o exercita industria financiara asupra guvernelor sa se perpetueze (vezi si articolul meu Cand finanta erodeaza economia si corodeaza democratia, Dilema Veche, 6 iulie; versiuni postate de Eurozine si European Council on Foreign Relations). Ar fi bine totodata ca G20 sa aiba in atentie prevenirea „razboaielor comerciale”, dat fiind ca runda Doha a esuat si criza stimuleaza protectionismul.

Masurile schitate mai sus privind zona euro si SUA nu asigura, automat, o crestere economica corespunzatoare, care sa atenueze constrangeri fiscale mari. Daca situatia de ansamblu va ramane foarte dificila, nu este exclus sa traim ani cu inflatie ridicata in mare parte a lumii industrializate. Sunt economisti care evoca un asemenea scenariu ca posibila cale de reducere a datoriilor, publice si private. Kenneth Rogoff, fost economist sef al FMI, sugereaza ca bancile centrale sa anunte ca tintesc o rata de inflatie crescuta (The bullets yet to be fired, Financial Times, 9 august, a.c). Este exact ce am intrebat pe un membru al executivului Fed, la o dezbatere la Washington. Raspunsul lui Daniel Tarullo a fost ca o inflatie deliberata prezinta riscuri mari. Pe de alta parte, Fed a injectat deja multa lichiditate, care nu este exclus ca, la un moment dat, sa conduca la inflatie de chiar doua cifre.

Crestere economica scazuta sau chiar stagnare (o „japonizare” a Europei si SUA), inflatie inalta si cu atat mai mult ambele pot conduce la multa dezordine, la un malaise de durata. Deja tensiuni sociale sunt, mai ales in verigile slabe ale Uniunii Monetare, dar si in Marea Britanie, unde premierul David Cameron anunta recurgerea posibila la armata pentru asigurarea ordinii publice. Robert Kaplan a scris The Coming Anarchy (Venirea Anarhiei) cu mai bine de un deceniu in urma. Daca liderii din Europa si SUA nu vor gasi cai incat sa evite o combinatie rea (stagnare si inflatie), care nu creeaza locuri de munca, tensiuni mari vor marca evolutia Vestului in deceniul ce vine. Roger Cohen vorbeste despre „furie” (The Age of Outrage, International Herald Tribune, 13 august, a.c). Dupa prabusirea Zidului Berlinului, William Pfaff anticipa resurectia nationalismului in Europa, in conditiile globalizarii (The Wrath of Nations, Norton, 1993). Este usor de imaginat o combinatie distrugatoare intre furia unor multimi frustrate, disperate si guverne impinse spre autoritarism si nationalism in exces. Proiectul european ar fi pe duca si strigoi ai trecutului ar reinvia.

• Mai este un aspect, putin comentat la noi: problema morala si de echitate

Companii importante vorbesc despre „responsabilitate corporatista sociala” (social corporate responsability). Unde este aceasta? Ca si raspunderea morala / fiduciara fata de clienti, cand se plaseaza produse financiare toxice unor investitori naivi, in timp ce distribuitorii produselor le short-eaza (mizeaza pe deprecierea activelor respective)? Unde este responsabilitatea, cand firme cu venituri nete de multe miliarde de dolari (euro) platesc fiscului cvasinimic? Si nici nu este moral ca pierderile marilor grupuri financiare sa fie suportate de cetateni, in mod sistematic, din ratiuni legate de riscuri sistemice. Acest cerc infernal trebuie sa fie rupt pana la urma.

Conteaza enorm si cum este distribuita povara corectiilor fiscale in societate. A neglija acest aspect este o dovada de miopie politica. Dupa o serie de scandaluri corporatiste (vezi cazurile Enron, Worldcom, Parmalat etc.), Claude Bebear, sef al patronatului francez, scria ca „Ils vont tuer le capitalisme” (Ei vor distruge capitalismul). Parafrazandu-l, ne putem gandi la economia de piata, la democratie. Cand evenimente extreme, „lebede negre” (black swans), cum le numeste Nicholas Taleb, pun la grea incercare capacitatea guvernelor de a gestiona treburile publice, sentimentul de echitate (fairness) in impartirea poverii devine esential in prezervarea cimentului social. Asa cum am remarcat cu alte prilejuri, Adam Smith, Max Weber, Kenneth Arrow, Amartya Sen si altii au subliniat relatia intre valori morale si o buna functionare a economiei, a societatii. Cand cinismul, lacomia, iresponsabilitatea fata de soarta celorlalti, egoismul, prevaleaza, anomiile deregleaza societatea.

• Dominanta exercitata de industria financiara si erodarea clasei mijlocii sunt de rau augur pentru democratie

Cand grupuri de interese devin prea puternice, ele pot captura politica publicp. Asa s-a intamplat cu valul de dereglementari, dincolo de influenta cosmologiei pietelor perfecte. Cand societatea se polarizeaza, se creeazp premise pentru fragmentare sociala, pentru deteriorarea spatiului public (ca perimetru de dialog si ajungere la compromisuri), pentru articulari politice extremiste. Asemenea reactii sunt in nu putine tari din UE, in SUA. Polarizarea politica stridenta, intoleranta, extremismul sunt rau prevestitoare.

Trebuie subliniat rolul elitelor politice in traversarea crizei. Politicieni descumpaniti, care actioneaza prea tarziu si fac prea putin, accentueaza neincrederea cetatenilor in capacitatea guvernelor de a gestiona criza. Are sens sa discutam despre plusuri si minusuri ale „multiculturalismului”.

Dar decretarea acestuia ca fiind un esec, fara nuantari, nu ajuta intr-o Europa ce imbatraneste si in care numarul imigrantilor este in crestere. Pentru a nu scapa haturile din mana, nu este suficient sa ceri demisia din conducerea Bundesbank a lui Thilo Sarrazin (autorul unei carti mult controversate in Germania, privind imigrantii). Lideri veritabili sunt cei care au forta sa spuna cetatenilor ca intram intr-o perioada a frugalitatii, ca sunt necesare modificari in stilul de viata (si din cauza problemelor ecologice). Liderii adevarati sunt cei care nu adopta masuri pe baza unor sloganuri ideologice. Vremurile de acum si cele ce vin reclama pragmatism, respingerea fundamentalismelor. Un lider de dreapta, daca nu va manifesta compasiune si respect pentru ce inseamna civilizarea capitalismului, va fi maturat intr-o democratie. Un lider de stanga trebuie sa aiba puterea politica de a convinge cetatenii ce il sustin ca este nevoie de o reforma a statului social. In acest cadru, este de judecat rolul Germaniei intr-o Uniune care este macinata de miscari centrifuge. Daca liderii nationali vor sacrifica principiile care stau la baza Uniunii, sansele ei de supravietuire devin tot mai mici.

• Criza financiara amplifica o criza a statului social, care o premerge

Statul social trebuie sa fie reformat, fiindca in numeroase tari functioneaza peste putintele sale. Dar sistemul financiar trebuie sa fie si el reformat in mod radical. Fara imblanzirea pietelor financiare, alte crize, la fel de grave, ne vor vizita. Functionarea pietelor financiare nu este un dat celest si politicile publice le pot influenta! Asa s-a intamplat dupa Marea Depresiune si dupa al doilea razboi mondial. Suprafinancializarea a produs o criza economica fara egal dupa al doilea razboi mondial. Ea are efecte sociale profunde, care pot conduce la turbulente politice majore. Functionarea insasi a democratiei poate fi pusa in joc.