Utopia la domiciliu (de Traian Ungureanu)

Mecanismul care face posibile, simultan, caderea si literatura ei insotitoare lucreaza cu precizia derutanta a unei busole masluite. Directia e perfect calculata si riguros falsa. E greu de crezut ca exista ceva mai subtil si mai toxic in materie de conduita civica decat arta lamentatiei romanesti. Un numar inspaimantator de oameni ruleaza un numar hiperinspaimantator de observatii finale: coruptie sistematica, minciuna politica, frauda micro-macro.

Prima pornire a mintii romanesti e sa-si declare dezacordul cu o lume inferioara si ireparabila. Insa marea reclamatie nationala nu trece pragul care desparte iritarea sceptica de angajamentul deschis. De ce? Pentru ca se simte bine in absenta riscului si nazuieste la privilegiul inactiunii limbute.

Lamentatia romanilor exasperati de cancerul romanesc e o cariera, nu preludiul unei intremari. O cariera urmareste un singur lucru: succesul. Iar in acest caz succes inseamna pozitia de victima cu drepturi depline de comentator. Aici e de gasit cea mai pazita taina a vietii noastre interioare. Contestatia nu contesta, ci lucreaza spre a se putea perpetua si innadi istoric, pana la rangul de conditie permanenta. Ne dorim, pur si deloc simplu, sa investim in nereusita, cu argumente aparent contrare. Sa demolam verbal, pentru a nu demola integral. Mamaliga nu explodeaza, dar analizeaza.

Citeste editorialul integral:

Cotidianul