Casa lui Dumnezeu, pazita de ciinele lui Bartolomeu

In ceata diminetii, manastirea se arata umbroasa in spatele unor copaci seculari. Din coama lor se rasfira poleit, soarele sticlos, strapunge pinza racoroasa a cetii, si-n linistea calma a unei dimineti de toamna, cintecul preotului rasuna a dumnezeire peste toata valea Niculei.

Pare o duminica frumoasa in care ruga ta si ruga altora, nu are cum sa nu ajunga la El. Doar masinile care opresc scirtiind rotile in fata bisericii sint cam nelalocul lor. Dar ce nu ierti si nu ingadui pentru ca omul modern sa poata ajunge la Tine?

Si-n fata Lui, mai intii conducatorii?

Slujba de duminica de la Manastirea Nicula este tinuta dupa tot tipicul, pina catre ora 13, linga biserica, pe partea dinspre padure, pe un podium de scinduri. Pe scena aceea care-i ridica pe preoti deasupra multimii, se perinda cam o duzina de fete bisericesti, unii imbracati in vesminte aurite, altii in vesminte calugaresti.

In ruga lor soborniceasca ridica vorbe de slava catre padurea tainica si racoroasa. Vorbele lor ies din difuzoare bine plasate pe pajiste si in curtile manastiresti, trec peste capetele supusilor si se intorc cu claritate in galeata de lumina de la poalele muntelui.

De trei ori am auzit eu, de cinci ori au auzit altii, preotii se roaga in cor pentru conducatorii bisericii, pentru Mitropolitul nostru Bartolomeu, pentru episcopi, pentru conducatorii de tara, ai oraselor si in final, pentru popor.

Si-n slujba cea soborniceasca, Doamne, Le-ai ingaduit sa-l lase la urma, pe el, pe popor? Si ei, cei care poarta cuvintul Tau pe pamint se roaga in primul rind pentru conducatori? Cind se vor intoarce cu fata spre omul care trudeste, spre amaritii care se roaga in genunchi, la picioarele lor? Cind omul de rind va fi primul in rugile lor?

Plaminii din iarba

De undeva, din partea de rasarit a multimii razbate un sunet ciudat, nu pare sa semene cu nimic omenesc. Un sunet sec, dureros, puternic, aproape animalic. La intervale regulate, strabate aerul rarefiat al sfintei dimineti.

Am cautat printre oameni, m-am uitat spre padure, am incercat sa descopar de unde vine sunetul acela urit, de durere. Sub un dimb, cu genunchii in iarba, o femeie fara virsta, prea mica si prea slaba ca sa poti spune cit om a mai ramas din ea, imbracata saracacios, cu o basma infasurata in jurul capului si un sacou barbatesc strins in jurul oaselor, tusea.

Ea era fiinta care scotea acele sunete stranii, expresie a durerii si amintire cruda a faptului ca exista bolnavi care-si scuipa plaminii in iarba chiar linga poala aurita a preotilor.

Slujba a continuat nestingherita. Cintecele frumos ticluite ale preotilor si cuvintarea docta de la sfirsit s-a impletit dureros cu tusea femeii.

Nici ea n-ar fi vrut sa tulbure cintarile in care pesemne ca-si punea ultimele sperante, dar trupul vlaguit nu putea sa se tina la ce venea dinlauntrul sau, nu putea opri sunetul dureros trimis parca din alta parte, pus sa strice slujba bine regizata a unor preoti prea grijulii de cum le sade pe scena de brad, deasupra pamintului, cintind pentru a se auzi mai bine din difuzoare.

Nimeni nu s-a sinchisit de tusitul care venea din multime. Nici o mina de preot nu s-a coborit sa se aseze pe fruntea ei, nici un calugar nu a luat mogildeata de cirpe s-o duca intr-un pat la caldura, s-o oblojeasca, s-o trimita la Cluj, la spital. Un tusit neauzit de nimeni.

Pina sa ajungi la El, te maninca ciinii

Sus sint casele Mitropolitului. Nimeni nu are voie acolo. Daca ai apucat pe drumul pietruit, cu urme de santier, spre cele mai falnice cladiri monahale de la Nicula, atunci sa stii, muritorule de rind, ca esti pe un drum gresit! Caci drumul acela nu e un drum de rind, el duce la “vilele” mitropolitului Bartolomeu unde nimeni strain nu intra niciodata.

Sint cam cit o scoala normala, cam cit un liceu sau un spital, un asezamint pentru bolnavi sau saraci. Sint albe, noi, cu acoperis de tigla noua, cu pridvor si coloane solide. Mari si foarte frumoase, impunatoare. Pazite de un ciine ciobanesc. Frumos si el. Falnic si bine latrator. Totul seamana aici cu stapinul conacelor. Bartolomeu Anania.

Un calugar fluiera dupa noi, profanii: acolo nu aveti voie, e interzis, nu ati vazut indicatorul?! Ba da, acum il vedem. Intrarea interzisa.

De cind intre preotul calauzitor de suflete si credinciosii netrebnici Dumnezeu a pus un ciine?

Ei nu sint VIP-uri si noi nu sintem paparazzi

Ne-am dus la manastirea Nicula pentru ca am fi vrut sa scriem si despre bucataria manastireasca, asa, ca exemplu bun de la preotime catre poporul ispitit de pacatele fast-food-ului si ale mincarurilor modificate genetic, istoric, modificate de pervertirea la civilizatie.

Am gasit usor usa spre bucatarie, dupa un fuior de miros care razbatea curtile monahale. Doi tineri calugari, incurcati de vizita, mi-au aratat plita, oalele, tigaile in care sfiriia friptura de pui, pisicile de la usa care torceau cuminti. Aveti doua? Nu, avem 22! Se tot aduna, ca la bucatarie. Dar cu parintele staret trebuie sa vorbiti, noi nu avem ingaduinta.

Dar parintele staret nu are rabdare sa asculte pina la capat ce vrem, striga furios, in usa bisericii, ca enoriasii sa auda negresit raspunsul lui.

“Nu, nu va dau voie sa intrati si in bucatarie, nu vorbesc despre asta, nu e destul ca am lasat pe toata lumea sa intre pe portile minastirii, acum vreti sa intrati si in bucatarie? Vreti sa va uitati si in oala noastra? Noi nu avem intimitate?”

„Parinte, dar mincarea face parte din viata omului, si pentru asta, biserica poate fi o calauza, carturari de seama s-au ocupat de mincarea din minastiri, parinte, nu ne intereseaza intimitatea, ci doar ce vreti sa ne spuneti…”

Si parca, deodata, sfiriitul din tigaie ma face sa tac. Nu mai vreau sa stiu ce au calugarii in bucatarie in sfinta zi de duminica.

Cind parintele Fluieras, fostul staret al manastirii, l-a vazut pe bucatarul din sat al manastirii fumind printre oale i-a zis sa mearga macar dupa magazie, sa nu-l mai vada. „Dar cine-i mai mare, parinte”, a raspuns Gavrila? „dumitale sau Al de sus?” Dupa un ceas a venit parintele inapoi si a zis: „Gavrila m-am tot gindit la ce mi-ai zis. Da, ai dreptate, chiar si dupa magazie, El tot te vede”.

E ca in locurile interzise de la Nicula.