Verb si de la capat (de Emil Hurezeanu)

Disparitia Patriarhului Teoctist ne obliga pe toti, intr-un climat public de puternica mobilizare emotionala, la ganduri si reflectii neobisnuite. Moartea oricarui om este prilejul revederii pioase, indurerate sau senine, a vietii sale.

Sfarsitul vietii cuiva este, intr-un fel, ca verbul in limbile latina si germana din finalul unei propozitii sau fraze. Doar odata cu el afli cu adevarat sensul enuntului. Tot asa, moartea fiecaruia dintre noi este nu doar epilogul biografiei, ci si inceputul povestii despre o viata apusa, dar nesfarsita prin multiplicitatea interpretarilor sale.

Cand omul a carui viata a ajuns la inaltimea de lustrii a patriarhilor Vechiului Testament, este chiar Patriarhul unei mari biserici crestine din Europa si Romania atator rasturnari istorice, chiar ca sunt multe de gandit si de spus, pentru un numar nesfarsit de oameni.

Asa trebuie sa interpretam comotia colectiva care a cuprins Romania, la moartea „fericitului intru adormire si pomenire Teoctist”.

El n-a fost doar un taran calugar din Moldova si intaiul ierarh ortodox, ci reprezentantul autorizat al unei lumi puternice, complicate si misterioase, in care religia si autoritatea lumeasca au determinat si insotit impreuna experientele tulburate ale cetatenilor Romaniei acestor ultime decenii, implinirile personale intamplatoare si esecurile cruciale ale tuturor, miezul inca tare al vietii noastre, pentru multi ani de acum inainte.

Cel care semneaza azi in pagina de opinii a ziarului nostru o scrisoare sub numele de „Staretul stefan” are deci dreptate sa sustina ca emotia colectiva, poate chiar patetic exteriorizata in aceste zile, defectiva de distantare critica, este consensul salutar al unei forme de spiritualitate si exaltare oriental-crestina, balcanica, ca antidot necesar si spontan la evul agresiv si generalizat al negativitatii insalubre a tranzitei.

Ca si cum era nevoie de o rascumparare a zgomotului si furiei ambientale, prin penitenta trairii sau mimarii unui doliu comunitar.

Intr-un celebru roman american, exista un personaj care participa la inmormantarile unor necunoscuti, oferindu-si astfel ocazia de a plange in public fara sa fie considerat nebun.

Plansul sau era chiar mai sfasietor decat al rudelor apropiate ale defunctului, intrigate de accidentul straniu al varsarii lacrimilor clandestine la capataiul mortului lor.

Cred ca si acum destui din cei care plang sau suspina in jurul mortii fostului Patriarh o fac gandindu-se la viata lor chiar mai mult decat la moartea lui. Dar nu este aici o forma de recunoastere a reprezentativitatii, oricat ar fi ea de negata sau nedorita, a unui personaj generic al ultimelor decenii?

Faptele bune ale fostului Patriarh justifica sinceritatea suferintei atator credinciosi ortodocsi. Faptele lui rele ii fac pe cei convinsi de ele sa-si aminteasca, la fel de indurerati, neputinta oamenilor sub vremi. Biserica a fost o realitate paralela sau poate chiar un inlocuitor, unul in plus, in anii comunismului.

Bisericile erau deschise si luminate de Pasti si de Craciun, la nunti, botezuri si inmormantari. In ele, credinciosii, sfintii si icoanele erau oricum in numar mai mare decat preotii, oricat de vanzatori. Ateismului de stat i s-a contrapus religia, fie ea si de stat. S-a putut mult mai rau, s-a putut mult mai bine.

In Rusia sovietica sau in China comunista, religiile traditionale au fost interzise, lacasurile de cult au fost distruse sau inchise, ani in sir, iar slujitorii lor au fost arestati sau secularizati cu forta. In Polonia, Cehia si Ungaria, bisericile au fost si spatii de mantuire cetateneasca, experimente ale salvarii demnitatii si indepartarii umilintelor inca din timpul vietii.

In Romania, natura istorica a bisericii ortodoxe, de dubla supunere fata de Cezar si Dumnezeu, cu o inclinatie nedisimulata pentru primul, traditia sa de identificare national-etnica, cu romanitatea, au creat premizele unui compromis natural cu national-comunismul. Au existat aici o (auto)pervertire a bisericii, dar si o imblanzire a comunismului.

Imaginea acestei distorsiuni dramatice include daramarea atator biserici ortodoxe in Bucurestiul ultimilor ani ai ceausismului, alaturi de refacerea, cu ajutorul statului comunist, a ctitoriilor brancovenesti Sfantul Gheorghe din Capitala si de la Sambata de Sus, in Muntii Fagarasului.

Ca si cum ar fi fost aparate de jertfa marelui domnitor si a fiilor sai. Ca si cum Ceausescu s-ar fi temut sa distruga mormantul crestinesc al unor martiri rapusi de pagani, pentru a indeparta astfel orice sfarsit asemanator. Raul facut de el a fost insa mai mare decat binele.

Rusinea daramarii bisericilor, a caselor si a naruirii atator vieti de crestini si necrestini va apasa mereu pe umerii inaltilor ierarhi ortodocsi. In fresca reprezentand ctitorii de biserici, a aparut si chipul chinuit al unor domnitori si prelati cu ruine de biserici in mainile insangerate.

Biserica ortodoxa va intra insa, dupa moartea Patriarhului Teoctist, in zaristea clarificarilor. Rolul social al acestei institutii a fost pe deplin redescoperit. Dialogul ecumenic cu Sfantul Scaun inaugurat de fostul Patriarh a fost semnul unei curajoase normalizari avangardiste.

Ortodoxia romaneasca a marilor ei teologi si ierarhi, a celui mai mare numar de credinciosi din lume, dupa biserica rusa, va fi un adaos nepretuit de idealitate, de iubire si omenie in marele templu pragmatic al Europei crestine, dominata de reguli si proceduri.

In traditia imparatilor bizantini, legatura dintre biserica ortodoxa, stat si natiune a fost considerata aidoma unei „simfonii echilibrate”. Comunismul a fost, in aceasta viziune, o „simfonie dezechilibrata”. Patriarhul Teoctist a fost dirijorul incercat si privilegiat al ambelor versiuni.