„Cartea mortilor egipteni”

„Egiptenii sunt cei mai credinciosi dintre toti oamenii” – spunea Herodot . Dintre toate popoarele antice, egiptenii au dovedit cea mai constanta preocupare fata de problema mortii si a enigmelor ei, fapt ce si-a pus amprenta pe intreaga lor viata sociala si spirituala conferindu-i o unicitate stranie si inimitabila.

In perspectiva gandirii lor, cu ajutorul unor procedee magice, bazate, in principal, pe o adevarata stiinta a secretelor logosului, moartea putea fi controlata si subordonata. Stradaniile de descifrare a misterului mortii s-au concretizat in reteaua de centre de cult, adevarate scoli initiatice, ce impanzeau intreg cuprinsul Egiptului.

Scopul acestor eforturi, uneori extrem de costisitoare, era depasirea pragului, impus de conditia umana, dintre viata si moarte, pentru a supravietui intr-o alta dimensiune, intr-un Egipt ideal, sustinut de atotputernicia zeilor, „triumfand” asupra mortii prin fortarea barierelor ce se interpun intre existenta efemera, pamanteana, si viata eterna din Tara Vesnicia.

Pe langa ritualurile de pregatire a trupului celui decedat in vederea efectuarii calatoriei postume a sufletului ce se desparte de trup, se puneau in mormant texte continand formule magice, „cuvinte de putere”, rugaciuni, un „ghid” care sa-l indrume spre a ajunge la tinta suprema, respectiv, de a se odihni la „sanul lui Ra ”, „in preajma lui Osiris ”.

Totalitatea acestor texte, scrise, de obicei, pe papirusuri asezate in cutele bandajelor mumiei, alaturi de aceasta, sau inscriptionate chiar pe una dintre fasiile de panza ce infasau mortul, alcatuiesc ceea ce a fost numit Cartea Mortilor Egipteni.

Cartea Mortilor Egipteni a fost publicata, pentru prima oara, in anul 1842 de catre Karl Richard Lepsius, iar titlul (in germana, Todtenbuch) desi considerat impropriu, a fost adoptat de egiptologia oficiala.

Lucrarea savantului german cuprindea 165 de „formule”, numite de el capitole, reprezentand o traducere a unui papirus pastrat la Torino, la care, ulterior, li s-au adaugat alte texte ce prezentau caracteristici de continut asemanatoare.

In prezent, Cartea se compune din 190 de texte numite, conventional, capitole, provenite din epoci diferite dar care, inca din antichitate, de prin secolul al XVI-lea i.Hr., au fost asezate intr-o anumita succesiune. Unele dintre capitole au anexata o „rubrica”, numita astfel din cauza ca era scrisa cu cerneala rosie.

Aceste texte adaugite contin fie indicatii de magie rituala, fie date istorice asupra locului si imprejurarilor in care au fost descoperite inscriptiile respective. Initial, supravietuirea postuma era un privilegiu de care se puteau bucura numai faraonii si cei din preajma lor.

Faptul acesta a starnit adanci nemultumiri astfel ca, la sfarsitul domniei lui Pepi al II-lea, ultimul rege din dinastia a VI-a (c.2345-2181 i.Hr.), cand puterea regala slabise si cand unii dintre sefii de „nome” se declarasera independenti, a izbucnit o revolta populara de o rara violenta cand au fost scoase sarcofagele din piramide, din mormintele fastuoase si profanate, iar statuile regilor

au fost sparte si aruncate in puturi adanci. Urmarea acestei „revolutii” ce a marcat sfarsitul Regatului Vechi, a fost ca, de atunci, pe toata durata Egiptului antic, destinul postum solar le-a devenit accesibil tuturor egiptenilor, indiferent de locul pe care-l ocupau in ierarhia sociala. Chiar daca au fost inserate intr-o anumita ordine, textele Cartii nu au continuitate si nici unitate.

In schimb, scopul lor este comun: de a ajuta sufletul raposatului in „marea trecere” spre viata vesnica din Lumea de Dincolo, punandu-i la indemana instructiuni, povete, descantece, formule magice si rugaciuni.

Cartea mortilor este titulatura data in zilelor noastre vastei colectii de texte funerare compuse de scribii Egiptului antic pentru protectia celor defuncti. Aceasta denumire nu este totusi reprezentativa, textele la care se refera fiind dispersate atat ca perioada, cat si ca arie geografica.

Ceea ce le confera de fapt unitate este natura lor, aceea de texte destinate sa ghideze si sa protejeze sufletul celui mort printre multiplele capcane si probe pe care le-ar fi avut de infruntat in lumea de dincolo.

Fragmente din aceste carti ale mortilor se regasesc fie redactate pe papirusuri personalizate pentru fiecare destinatar in parte, fie pictate in interiorul mormintelor, al piramidelor sau pe sarcofage.

Fara sa cunoasca continutul papirusurilor pe care le gaseau impreuna cu mumiile, vechii pradatori ai mormintelor egiptene din perioada araba le denumisera Kitab al-Mayyitun, sau „cartea mortilor”, pentru simplul motiv ca acel tip de papirusuri insotea de obicei corpul mumificat.

Denumirea a fost folosita inclusiv de primii colectionari de antichitati egiptene incepand cu Lepsius, ramanand in uz pana in zilele noastre si referindu-se la intreaga literatura funerara de acest tip.

Cel mai celebru manuscris continand o „carte a mortilor” este faimosul papirus Ani, aflat in colectia British Museum, care prin frumusete, intindere si grad de conservare ofera o extraordinara imagine a ceea ce insemna un astfel de text in antichitatea egipteana.