Sapte pacate capitale comune (de Claudiu Saftoiu)

Mi-ar placea sa cred ca tarele politice romanesti reprezinta o boala, o molima exclusiva a celor care obtin si detin puterea. Pe care o primesc brusc si inocent unii dintre cetatenii tarii, dupa ce sunt alesi.

Ca egoismul, memoria scurta, oportunismul, proiectul autist si neobosit al autopromovarii, gargara principiala si foamea dupa influenta si profit cat de mici sunt doar avatarurile exclusive ale omului politic. Avataruri straine, desigur, imensei majoritati tacute, modeste si cumpatate, in tot si in toate.

Sa fie acest comportament public deviant rezultatul unui virus exclusiv cu care este infectat insul ales, imediat ce depune juramantul de credinta, ca politician?

Voi enumera cu egala detasare sapte pacate capitale comune de care se fac raspunzatori doua entitati, asumate ca atare in textul de fata: omul politic roman si cetateanul roman. Asa cum i-am cunoscut eu, dupa 1990 incoace.

FLECAR. Limbarita politicianul roman face casa buna cu limba ascutita si neobosita a cetateanului simplu, oriunde l-ai intalni pe cuprinsul patriei. Cu cat politicienii vorbesc mai mult, cu atat descopera ca avalansele de declaratii, comunicari, discursuri si vorbe mestesugite pot lua locul cu usurinta principiilor ferme si actiunilor politice concrete.

La randul lui, cu cat cetateanul simplu este mai vorbaret, mai „tare-n papagal”, cu atat mai mult anturajul il apreciaza drept un dibaci om de lume, o companie placuta si atractiva. In ambele cazuri, flecareala si dispozitia spre flecareala devin un redutabil atu de leadership al celor doua entitati enuntate mai sus.

BAGARET. Nu cunosc o mai mare versatilitate si diponibilitate de a se da cu parerea despre tot si toate, ca cele de care dispune politicianul roman. Ani de montorizare a surselor publice m-au dus la concluzia ca politicianul roman a abordat absolut toate temele posibile de pe lumea asta, fie ele politice, ori nepolitice. Cu pretinsa competenta si o completitudine pantagruelica.

La randul lui, romanul de langa mine pare sa stie tot, despre tot si toate. Daca il intrebi despre ceva, oricat de specios ar fi acel ceva, cetateanul meu se simte obligat sa iti raspunda imediat. Improvizeaza nonsalant un raspuns, fara sa evite subiectul. O face serios. Neclintit si descurcaret.

FUDUL. Cine cunoaste rigorile vietuirii intr-un partid romanesc, stie cam cat de multa incredere de sine iti trebuie, pentru a avansa in ierarhia de partid. E nevoie de egoism si o stima de sine neabatut superioara, de o energie autoreferentiala coplestioare, pentru a face fata competitiei interne si pentru a ramane increzator nezmintit in propria stea politica.

Politicienii de la centru par a fi un fel de sultani pentru colegii lor din teritoriu. O dovedesc zi cu zi comportamentele specifice la reuniunile de partid. La randul lui, cetateanul obisnuit probeaza o tafna si o batosenie atat de vizibile in sustinerea propriei opinii, incat primul impuls este a a te intreba daca nu cumva l-ai jignit cu ceva pe omul respectiv, de sare asa.

O vehementa a detinerii adevarului absolut il face pe cetatean sa-mi taie putin cate putin apetitul pentru dialogul cu el. Fudulia intelectuala la romanul de rand e o realitate de care te lovesti in calatoria cu trenul sau cu avionul, la magazin, pe plaja la Mamaia sau in companiile conjuncturale de la botezuri si nunti.

DUPLICITAR. Cand trendul general al unei probleme de importanta nationala ia o directie neconforma cu principiile clamate si declamate asiduu de politician, acesta se dezice pompos de ce tocmai propusese ca pilon de baza al politicii lui. Doar e politica: daca asa sunt vremurile, ne sucim si noi dupa ele.

Chestiuni precum proprietatea, retrocedarile, alianta cu NATO, condamnarea comunismului, deschiderea arhivelor fostei securitati sunt tot atatea teme-titirez pe care politicienii le invirt si le opresc in dreptul lor, in functie de agenda media a momentului.

La randul lui, cetateanul obisnuit una spune despre obligatia civica si necesitatea de a mentine curatenia in jurul blocului, alta face cand i se cere sa iasa la munca benevola. Una afirma despre spaga pentru profesori, alta face cind copilul termina trimestrul, ori incepe noul an scolar, ori cind odorul student se pregateste pentru vreun examen.

AUTIST (POLITIC SI SOCIAL). Am fost martorul rabdator al multor fenomene politice pretinse si anuntate a fi de „perfecta consonanta nationala, armonie si interes comun, bazat pe valori comune”.

„Spiritul de la Snagov” mai spune cuiva ceva? Dar platformele electorale comune recente? Dar reformele din sanatate, educatie, promise a fi implinite prin efort national depolitizat, in 15 – 20 de ani? Singura sansa de promovare politica in Romania este doar proiectul personal politic.

Fara ajutorul altuia – eventual partener de conjunctura – fara sprijin al societatii civile interesate sa promoveze un sector anume. Daca proiectul politic al unui politician este amendat, spre a fi pur si simplu imbunatatit, initiatorul renunta orgolios la produsul sau. Treptat, il instraineaza si incepe chiar sa il demonizeze. De ce? Pentru ca nu mai e al lui, numai al lui.

Politica hiperpersonalizata a momentului duce la un comportament politic autist, de noncomunicare orgolioasa intre formatiuni politice si institutii politice. Pe toate palierele. Efectul? Un blocaj institutional politic nemaiantalnit. La rindul lui, cetateanul roman se izoleaza din ce in ce mai mult in jurul proiectelor personale.

Pretentiile si obligatiile personale ori ale familiei (daca e casatorit) tind sa excluda si rezecteaza in timp relatiile cu familia originara.

Compasiunea, generozitatea, spiritul de solidarizare fata de problemele semenilor – parinti, rude mai mult sau mai putin indepartate, prieteni, cunoscuti, vecini aflati in suferinta, oameni cazuti pe strada, cazuri disperate facute publice – nimic din omenia de altadata nu mai face parte din setul de valori si principii ale cetateanului meu. Un autism social dureros ii marcheaza viata de zi cu zi.

RADICALIZAT. Daca nu formuleaza „tare” si nu-si duce la extrem propria pozitie, politicianul nu e auzit, nu e bagat in seama. Tusa groasa, gustul ardeiat si piperat, vocea tunatoare si privirea crunta sunt instrumentarul cu care ataca politicianul temele si programele.

Un concurs bizar intre „duri” – care produc de cele mai multe ori doar duritati verbale – face ca discursul politic radicalizat sa reprezinte cheia de succes pentru stirea de o zi. La randul lui, romanul obisnuit o spune de fiecare data „sus si tare”.

Daca avem intr-un grup mai mult de cinci mandri cetateni, vom constata ca in aproximativ o jumatate de ora tonul discutiei se ridica, argumentele politice se ascut, iar vocile o iau razna spre zbierete si urlete. Radicalismul verbal impune o atitudine „razboinica” obligatorie.

Altfel, esti scos din competitia argumentativa, menita sa te pozitioneze drept „omul pe la care trec toate mingile”.

BASCALIOS. In fine, dar nu in cele din urma, politicianul roman e un bascalios cat incape. Din doua ratiuni: 1) pentru ca nu poate rezista fara umor si deriziune, intr-o realitate coplesitor de comica, daca n-ar fi atat de trista.

si 2) se autoprotejeaza in fata propriilor retractari, reveniri si redirectionari in cariera, pe principiul „lasa, mai gresec si eu, ca doar n-o fi foc!”. Alesii nostri sunt, inainte de toate, „oameni de comitet”.

Daca ai ocazia sa ii cunosti mai indeaproape, vei vedea ca sunt asa, cam ca noi, cetatenii simpli: nici prea prea, nici foarte foarte, nici mai incoace, nici mai incolo. Cu un simt al umorului solid. Care tine si de foame, si de mandrie, si de manie.

Miercurea viitoare voi lista sapte merite capitale comune ale politicianului roman si ale cetateanului roman.

Ce bine: am la dispozitie o saptamana intreaga…:)