Copiii și tehnologia

Probabil că cea mai arzătoare problemă de astăzi este relația dintre tehnologie și calitatea vieții. Se vorbește în toate tonalitățile despre efectele tehnologiei asupra dezvoltării creierului și vieții emoționale a copiilor. Decenii la rând, neurologi, psihologi și psihiatri au studiat problema pe toate fețele. Ai impresia că nu mai e nimic de adăugat.

Studiile acestea, sunt, evident, de toate soiurile. Ele susțin tot ce vreți dumneavoastră să susțină, fie în favoarea tehnologiei, fie în defavoarea ei.

Fiind însă problema atât mare și aflându-se în joc viitorul copiilor noștri, avem datoria să ne gândim – fiecare în parte – la soluții concrete. Că vrem că nu vrem, tehnologia e parte din viața noastră. Ce aflăm de regulă din studii e că tehnologia nu e nici rea, nici bună, dar ceea ce facem noi cu ea e fie bun, fie rău. Știm că tehnologia e pretutindeni și că asta ne obligă să avem o poziționare conștientă față de provocările sale. Copiii trebuie ținuți cât mai departe de tehnologie, unii cred că până târziu, spre 16 ani. Știm și că adulții trebuie s-o folosească moderat și inteligent. Până și studiile în favoarea tehnologiei menționează nevoia unei atitudini responsabile.

Fiind tată a doi copii mici, sunt direct interesat să aflu cum afectează tehnologia creierul, corpul și emoțiile copiilor. Pentru că există deja enorm de multe articole și cărți pe temele acestea și pentru că tehnologia ni le face accesibile (sunt toate „la un click distanță”) n-o să intru în detalii.

Indic totuși principalele efecte negative ale utilizării tehnologiei de către copii și adulți: memoria, spun cercetătorii, e substimulată, devenind, deci, mai slabă; gândirea e mai puțin provocată, rămânând rudimentară; atenția și concentrarea sunt atacate direct, iar aici copiii au cel mai mult de suferit (prefrontalul, responsabil cu atenția, concentrarea și coordonarea, dezvoltându-se ultimul); corpul are și el de suferit – de la dezvoltarea insuficientă a musculaturii, trecând prin riscurile obezității și terminând cu rateuri ale percepției și o proastă/deficitară așezare în propriul corp (reglarea termică, coordonarea corpului, orientarea în spațiu etc); scade, evident, și creativitatea (care are nevoie de un optim de stimulare, nu de o abundență la care abia reacționăm, asta în cazurile în care nu rămânem perplecși).

Care este, de fapt, consecința ultimă, adică răul spre care conduc toate deficiențele enumerate mai sus? Vom avea un copil cu o atitudine reactivă (atitudine față de sine, lume și viață), reactivă însemnând esențialmente pasivă. De ce? Pentru că reactivitatea depinde de stimulare, în afara căreia nici nu există. Un copil agitat e un copil dependent de stimuli, nu e un copil activ (autonom).

Vă dau un exemplu: băiețelul meu (care nu a făcut încă opt ani) joacă din când în când șah cu sora lui, care e mai mare cu un an și jumătate. Partida lor, când se întâmplă să joace, durează cât durează, nu mult, dar nici puțin. Stau, se gândesc, se mai enervează, se mai ceartă, dar în general dinamica e una ce ține de orice joc/competiție în doi. Într-o seară, din motive pe care nu mi le amintesc, i-am dat voie să joace șah pe tabletă. A început să joace, să joace, să joace, și iar să joace, până când am auzit de la el din cameră niște zgomote suspecte, de supărare și chiar de agresivitate: arunca cu tableta în pernă. Era nervos și palid. I-am confiscat tableta. S-a opus din toate puterile. Ce s-a întâmplat? Care era, până la urmă, diferența dintre șahul jucat cu sora lui și șahul pe tabletă? Cu sora lui era mai mult activitate, la tabletă era mai mult reactivitate.

Reactivitatea, o repet, însemnă pasivitate. Sunt sigur că recunoașteți aceste trăsături și comportamente la toți copiii, adolescenții și adulții care folosesc frecvent calculatorul. Reactivitatea e determinată/favorizată de combinația dintre ușurința cu care obții lucrurile pe care ți le dorești și mișcarea rapidă de cadre specifică aproape tuturor activităților pe calculator (inclusiv rețele sociale). Aici se adaugă tentația de multitaskingadică capacitatea de a reacționa eficient și simultan la cât mai mulți stimuli.

Treaba părinților e aceea de a trece copilul din starea de pasivitate (starea bebelușului) în starea de activitate (adultul responsabil). Suntem părinți buni dacă reușim să creăm condițiile necesare pentru ca cei mici să fie capabili să stea pe picioarele lor, să gândească cu capul lor și să decidă pentru viața lor. Pe scurt, să aibă curajul să-și trăiască viața.

Pentru a trăi ceva, orice, avem nevoie de atenție. De calitatea atenției depinde calitatea trăirii. În discuțiile noastre de fiecare zi facem des referire – moralizator sau didactic – la atenție, și știm toți, în teorie, că atenția este importantă. Știm și că atenția nu are totuși prestigiul gândirii sau al emoțiilor. Acestea din urmă, spunem, sunt productive, în timp ce atenția e doar reglatorie.

În realitate, atenția este cea care le face posibile pe toate și stă în centrul tuturor lucrurilor. Oamenii, ideile, emoțiile, valorile, obiectele, orice, pur si simplu nu există dacă nu ești atent la ele. Voința fără atenție este un nonsens: spre ce te îndrepți? Conștiința fără atenție este o imposibilitate, o aberație. Iubirea fără atenție: o vorbă goală (îndrăgostitul e prin definiție un neatent, adică el nu iubeste!!!). Fără atenție nu avem nimic. Realitatea există abia atunci când mă uit la ea. Asta e una dintre cele mai puternice idei ale lui William James.

Pentru atenția pasivă – adică cea dependentă de stimuli – realitatea există doar prin detaliile ei dramatice: culori puternice, viteză mare, zgomot etc. Apropos de asta, când li s-au cerut unor americani și unor japonezi să analizeze pentru douăzeci de secunde mediul acvatic, americanii au văzut pești mari și albaștri, japonezii, în schimb, au văzut apă curgătoare, pietre, plante și pești (v. Richard E. Nisbett, 2003). Pentru japonezi realitatea era mai mare și mai bogată.

Spuneam, deci, mai sus că realitatea există abia atunci când te uiți la ea. Ce mai trebuie spus este că uitându-te la realitate, deja participi în ea. Atenția este deja participare. Participând, atenția crește într-o dinamică spiralată. Concret: când ești atent la un om, îl vezi mai bine, mai complex și mai întreg. Văzându-l mai bine, îl cunoști mai bine, și trăiești această cunoaștere mai intens și mai nuanțat: cunoașterea și trăirea mă fac mai atent și mai motivat. Citeste continuarea pe Contributors.ro