„Acolo e cu totul altfel”

M-am împrietenit cu Monsieur Neil anul trecut, cu mult înainte de boleșniță: fetițele noastre se jucau cu lopățele și găletușe, iar el și cu mine, c-am vrut, că n-am vrut, am intrat în vorbă. Dar de fapt, am vrut amândoi, am vrut foarte mult: și el este un străin la Bruxelles, ca și mine, nici el nu e prieten cu limba franceză, și lui îi era cumplit de dor să trăncănească în englezește, nici el nu mai are ochii buni, ca să poată sta cu orele pe internetul telefonului, cât supraveghează copilul.

Bref, ne-am potrivit mănușă. Iată povestea lui, dar nu înainte de a mă lăuda cu întrebarea mea de deschidere, de care sunt mândru și-acum: „Mă scuzați că vă deranjez, dar cum de Maria vorbește rusa, româna, engleza și ucrainiana?”. Înțelegeți motivul mândriei: cine ar fi fost în stare să deosebească rusa de ucrainiană din vorbele încurcate ale unei fetițe de nici patru anișori?

Monsieur Neil s-a născut, susține el, undeva la țară, în Midlands, dintr-un tată scoțian și o mamă englezoaică; și-a ales identitatea de „britanic” (deși taică-său ar fi vrut să scoată din el un patriot scoțian), a fost cam derbedeu, a muncit pe ici, pe colo, s-a înrolat în armată, a ajuns caporal, a nimerit direct în Golf și acolo a fost rănit grav fără ca măcar să întâlnească inamicul („fuckin’ friendly fire”), a stat prin spitale de i s-a urât, l-au reparat cât s-a putut, l-au completat cu membre artificiale (un picior și o ureche, de fapt), l-au lăsat la vatră c-o pensie grasă de care el și-a bătut joc, divorțând de prima soție și spărgând banii pe pensia alimentară. Nu s-a lăsat: a intrat într-o altă instituție de stat, a făcut niște cursuri de rusă și-a fost trimis în Federația Rusă, unde și-a refăcut viața, s-a recăsătorit (cu o localnică) și a rămas aproape 20 de ani, furnizându-mi mie subiect de articol. L-a părăsit și-a doua soție, Monsieur Neil s-a-nsurat de-al treilea, c-o ucrainiancă de-a noastră din Republica Moldova, o femeie mai simplă, care avea deja un copil (pe Maria), apoi a fost detașat din Rusia la Bruxelles, unde a continuat – din păcate – să bea pe ascuns. Cât ne petreceam timpul pe bancă, trăncănind, cu ochii pe copii, Monsieur Neil mai scotea flaskul dintr-un buzunar secret și se-nviora cu câte-o gură. La început mi-a oferit și mie dar l-am refuzat, pe motiv de nevastă neprietenă cu tăriile.

Ceea ce este – era – fascinant la Monsieur Neil: absoluta lui convingere că „acolo [în Rusia – nota mea] e cu totul altfel”. Eu n-am călătorit mult pe lume, dar nici puțin; așa și-așa, ca toată lumea. Dar peste tot pe unde-am fost am dat de o categorie de localnici dispuși să moară cu mine de gât că ei sunt cu totul și cu totul diferiți de alți oameni și că pe ei „n-am cum” să-i înțeleg, oricât aș încerca (sunt convins că această boală psihică era și-un nume științific, doar că nu-l știu). I-am explicat lui Monsieur Neil că oamenii sunt oameni, peste tot, cu probleme similare și cu rezolvări tot similare, în esență, chiar dacă uneori aparențele înșală. El, nu și nu. Că Rusia este complet, dar complet diferită de orice altă țară și că rușii sunt complet, dar complet diferiți de orice alt popor de pe lumea asta. Că eu nu înțeleg nimic și nici n-am cum să înțeleg, pentru că sunt un „continental” spălat pe creier de propagandă. Că ce-am văzut eu, ca turist grăbit, la Sankt-Petersburg și Moscova, nu e aia; că am intrat în fentă ca toți ceilalți și că trebuie să trăiești ca rușii ca să-i înțelegi pe ruși… dar nici atunci.

Nu insist, deoarece cazul este clar. E frumos de relatat în scris toate discuțiile în contradictoriu dintre Buzea și Monsieur Neil, dar din păcate nu interesează pe nimeni. Altceva ar putea interesa: mă mai întâlnesc cu el și cu Maria în Parcul cu Oglinzi (e vorba de niște oglinzi deformante, jucării de playground, de aici numele cu care fiică-mea a botezat părculețul), și chiar dacă acum fetițele se joacă separat, Monsieur Neil și cu mine continuăm duelul retoric. El susține c-o să văd eu. Că în Rusia n-o să fie nicio pandemie, niciun virus, niciun mort și nicio criză economică ulterioară, pentru că „acolo e cu totul altfel”. Eu susțin, bunînțeles, exact opusul. Suntem cam caraghioși cum strigăm așa, unul la altul, de la 15 metri distanță, într-un parc pustiu unde nu vine nimeni, în afară – rar – de câte-o babă cu cățel; dar n-avem ce face, că Monsieur Neil e rău de gură, și eu la fel (având avantajul deplasării rapide, eu sunt mereu în mișcare în jurul lui, în timp ce el, static, nu poate decât să se sucească în baston, ca să rămânem cât de cât față în față).

Evident, nu am altceva de făcut decât să aștept. Sunt convins că am dreptate, dar sunt iarăși convins că niciun argument nu-mi va aduce câștig de cauză, în afară de viitoarele statistici oficiale. Sunt de acord cu „altfel”, dar absolut împotriva acestui „cu totul altfel” pe care-l consider nu numai fals, dar și aducător de nenorociri. Când un om, o societate, un partid, un stat sau o cultură se crede „cu totul altfel” își arogă, de obicei, tot felul de drepturi speciale, de derogări, de exceptări și de chestii de-astea, care duc la nedreptate, pe termen scurt, și la resentimente, pe termen lung.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro