Al patrulea front
“De acum încolo nu vom mai gusta din potirul otrăvit al Moscovei!” – afirma președintele Ucrainei Petr Poroșenko la 15 decembrie 2018, după Sinodul extins care avea să consacre crearea Bisericii Ortodoxe ucrainene autocefale (“Biserica Sfântă a Ucrainei”, așa cum ne recomandă să o numim și pomenim Patriarhul Ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului, în Tomosul patriarhal și sinodal de autocefalie pentru Biserica Ortodoxă a Ucrainei).
Odată cu acordarea, de cătrePatriarhia Ecumenică a Constantinopolului, a Tomosului menționat (la 5 ianuarie a.c., în Biserica Patriarhală “Sfântul Gheorghe” din Fanar/Istanbul), religia devine de facto cel de-al patrulea front al războiului dintre Moscova și Kiev, după cel politico-electoral (la finele lunii martie a.c. vor avea loc alegeri prezidențiale care vor duce, foarte probabil, la alegerea unui nou șef de stat în Ucraina), cel militar terestru din Donbass și cel militar naval din Marea Azov.
Sub semnul acestei metafore, anul 2019 va fi, în această parte a Europei și a lumii, unul al marii schisme religioase dintre Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului (care își revendică pentru Biserica autocefală a Ucrainei rolul de “Biserică Mamă”) și Patriarhia rusă (care numește această Biserică și pe susținătorii ei din Fanar „schismatici” și „necanonici”). O recidivă contemporană a războiului dintre a doua și a treia Romă, mai ales că Moscova vede în acțiunile Patriarhiei Ecumenice interesul și sprijinul de culise al Washingtonului pentru a slăbi atracția „lumii ruse” în fostul spațiu sovietic.
Este clar că religia a devenit un poligon de încercare al geopoliticii, că altarul și potirele slujesc din ce în ce mai obedient intereselor politice/naționale ale unui număr exponențial de actori politici. Politizarea religiei, chiar geopolitizarea acesteia, a devenit deja rutină de evaluare.
Kievul (cândva capitală istorică a ortodoxiei rusești) vede Biserica sa autocefală ca un semn al emancipării sale spirituale și politice de Moscova, după peste trei veacuri de euharistie și viață spirituală comună, în care ucrainenii se vor fi împărtășit totuși fără remușcări din potirul sfinților părinți ruși. În lupta pentru emancipare politică a Ucrainei, generată de pierderea Crimeei și de războiul fără sfârșit din raioanele de est ale țării (Donbass), la Kiev se apreciază că potirul acesta va fi devenit în timp otrăvit pentru ucraineni, ca în metafora cinică și inspirată a celebrului scriitor și medic patolog Bernard Knight.
Războiul celor două patriarhii produce inevitabil victime colaterale, în particular comunitatea românească creștin-ortodoxă din Ucraina. Pentru că noile autorități politice și religioase ale Kievului se înduplecă greu să lase acesteia dreptul de a se sluji în limba română în parohiile bisericilor ei (motiv pentru care enoriașii români au și ales Biserica Ortodoxă ucraineană subordonată Patriarhiei Moscovei, căreia îi aparțin canonic toate cele 127 de parohii ale comunității ortodoxe de limbă română din regiunea Cernăuți), pare că ar exista toate motivele spre a putea pretinde, parafrazându-l pe președintele actual al Ucrainei, că „românii înșiși din Ucraina vor gusta acum din potirul otrăvit al Kievului”.
În fața schismei religioase a lumii creștine de astăzi, al cărei teatru de confruntare este Ucraina, Biserica Ortodoxă Română se află în fața unei decizii istorice. Confruntarea titanilor în estul României, mutată pe frontul religios, deschide perspectiva rarisimă a unor oportunități de șah geopolitic fără precedent în istoria recentă a acestei Biserici.
Biserica Ortodoxă Română / BOR are, în acest context, obligația instituțională prioritară de adoptare a unei poziții publice față de schisma religioasă produsă in lumea ortodoxă, mai ales în contextul în care toate părțile trudesc să construiască alianțe și parteneriate pe termen lung.
Varianta cea mai curajoasă (și cea mai riscantă totodată) pe care o poate lua în calcul în momentul de față Biserica Ortodoxă Română este reintegrarea românilor din Ucraina în viața spirituală și duhovnicească a României, prin reînființarea Mitropoliei Bucovinei (cu sediul la Suceava) și extinderea celor două episcopii care funcționează în prezent în Republica Moldova și care pot prelua sarcina de reprezentare religioasă a românilor din nordul și sudul Basarabiei istorice (Episcopia de Bălți și Episcopia Basarabiei de Sud; ambele episcopii țin în prezent de Mitropolia Basarabiei, iar ultimei îi aparține parohia de la Hagi Curda, raionul Ismail, regiunea Odessa, Ucraina, care funcționează în regim de semizdat). Prin extensie, soluția implică, pe fond, crearea unui sistem eficient, funcțional, care să permită integrarea, în cadrul acestor Mitropolii, a parohiilor românești din nordul Bucovinei, Herța, sudul și nordul Basarabiei.
În acest caz, riscurile sunt și ele pe potriva alegerii: este de așteptat ca Biserica Ortodoxă Română să nu fie recunoscută drept biserică de tip canonic în Ucraina, preoții ei să aibă acolo statut de misionar, iar preoții români din Ucraina care vor dori trecerea parohiilor lor în subordinea Mitropoliilor Patriarhiei române să devină victime sigure ale unui lung și chinuitor proces de ostracizare; în plus, BOR ar putea găsi/construi cu greu argumente pentru încălcarea teritoriului canonic al Ucrainei, mai ales că actuala conducere a BOR se arată extrem de grijulie, în mod firesc, cu gestionarea normelor de drept canonic la nivel internațional…
Pentru românii din Ucraina, pare că această soluție este cea pe care o așteaptă din partea BOR, deși comunitatea românească de acolo nu „ajută” BOR prin precizarea unui punct de vedere public clar, curajos și coerent.
Pe de altă parte, din toate poziționările de până în prezent, comunitatea românească din Ucraina se arată extrem de reticentă la varianta trecerii parohiilor ei la Biserica Ortodoxă a Ucrainei, având în vedere experiența tragică recentă a acestei comunități privind măsurile privative și limitative ale Kievului față de posibilitatea acestei comunități de a-și menține limba maternă ca limbă de studiu exclusiv în educație (Legea-cadru privind educația din 2017 și alte pachete legislative conexe)… Capacitățile (sau disponibilitățile) limitate ale autorităților de la Kiev de a convinge comunitatea românească din Ucraina că actualul regim susține și permite de facto menținerea drepturilor identitare ale acesteia au creat un obstacol suplimentar: mesajele ecumenice și atractive ale noii Biserici ucrainene autocefale nu au credibilitate și pentru că, pentru românii din Ucraina, ele sunt expresia acelorași centre de comandă care au decis limitarea utilizării limbii române în școli, presă, spațiile publice etc. Comunitatea românească din Ucraina utilizează din ce în ce mai frecvent termenul de “ucrainizare” a societății, iar în acest context minoritățile naționale în ansamblul lor nu se mai simt sigure/protejate/respectate, situație care și generează reacții prudente ale acestora față de chemări la “unitate spirituală”…
Comunitatea românească din regiunea Cernăuți este circumspectă cu privire la punerea în practică a unor promisiuni de acest gen, mai ales după ce, urmare a adoptării Legii-cadru privind educația în Ucraina (septembrie 2017), în perspectiva apropiată nu vor mai exista unități școlare cu predare exclusivă în limba română în această țară, iar posibilitatea utilizării limbii române/materne în învățământ devine extrem de limitată (art. 7 al acestei legi prevede că învățământul în unitățile școlare de stat se desfășoară în limba ucraineană). Comunitatea românească din regiune apreciază că un scenariu similar (de reducere treptată a dreptului de utilizare a limbii materne) s-ar putea produce și în Biserică, iar aceste rezerve constituie motivul principal al menținerii parohiilor comunității românești în subordinea canonică a Patriarhiei Moscovei.
Până în prezent, nici o parohie a comunităților cu populație preponderent românească din regiunea Cernăuți (unde sunt înregistrate 127 de parohii ale comunităților cu populație preponderent românească; toate acestea aparțin Bisericii Ortodoxe Ucrainene – Patriarhia Moscovei) nu a anunțat că ar dori trecerea la Biserica Ortodoxă a Ucrainei. Arhiereii Bisericii Ortodoxe Ucrainene – Patriarhia Moscovei din regiune nu au participat la Sinodul de constituire a Bisericii Ortodoxe a Ucrainei. Prelații din parohiile românești se pronunță pentru menținerea actualului status-quo. Este relevantă, în acest sens, scrisoarea publică recentă a episcopului Longhin Jar de Bănceni, stareț al Mănăstirii Bănceni (Mănăstirea este apreciată a fi drept un “centru spiritual” al românilor din regiunea Cernăuți), care respinge public și în termeni duri chemările la susținerea autocefaliei noii Biserici ortodoxe autocefale din Ucraina.
Este de așteptat ca, în perioada următoare, pe fondul actualei schisme religioase, să se acutizeze stările tensionate și conflictuale din regiunea Cernăuți, cu afectarea directă a comunității românești din regiune.
Patriarhia rusă așteaptă de la Bisericile Ortodoxe prietene nerecunoașterea autocefaliei noii Biserici ucrainene autocefale. Prin intermediul structurilor ei religioase din Ucraina (Biserica Ortodoxă Ucraineană – Patriarhia Moscovei), Moscova transmite comunității românești lungi serii de efuziuni (permite slujirea în limba română; promite inaugurarea – la Crasna, în regiunea Cernăuți – a unei biserici închinate Sfântului Voievod Ștefan cel Mare; recunoaște în premieră că limba “moldovenească” este limba română etc.).
În contrapartidă, noua Biserică ucraineană autocefalăse arată mai surdă la nevoile comunității românești. Întâistătătorul acesteia menționează public slujirea exclusivă în limba ucraineană pe tot cuprinsul Bisericii, iar primele declarații cu privire la posibilitatea slujirii în limba română în parohiile comunităților românești în cazul trecerii acestora la Biserica Ortodoxă a Ucrainei au fost consemnate la nivel inferior (arhiepiscopul Bucovinei) și foarte târziu, într-un mod care nu le face deloc credibile.
În acest context sumbru, varianta alternativă, cea moderată/echilibrată, a Bisericii Ortodoxe Române (recunoașterea condiționată a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ucrainene, în următoarele circumstanțe: crearea unui Vicariat românesc, desfășurarea serviciului religios/divin în parohiile arondate Vicariatului în limba română și acordarea unor garanții privind utilizarea pe termen lung a limbii materne/române în aceste parohii – pentru a se evita producerea unor limitări de drepturi similare celor care au condus la art. 7 al Legii-cadru privind educația, adoptată în 2017 la Kiev), pare mai puțin inspirată. Însă evoluții convingătoare pot surveni tocmai din negocierea acestei variante între BOR și partenerii săi din Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului și/sau direct cu noua Biserică a Ucrainei, având în vedere natura echilibrată și maxim-consensuală a acestei variante de lucru.
Deloc întâmplătoare, în acest sens, sunt și unele declarații ale diplomaților ucraineni din România, care “nu exclud” posibilitatea constituirii unui vicariat românesc în Ucraina, mai ales că de o structură religioasă similară beneficiază și comunitatea ucraineană din România…
Cum diavolul se ascunde în detalii, aici principala problemă o reprezintă, pe fond, natura și credibilitatea garanțiilor de utilizare pe termen lung a limbii române ca limbă de cult…
În fine, BOR mai are și variante de lucru secundare, precum tergiversarea recunoașterii noii Biserici autocefale ucrainene (pentru a se putea monitoriza și exploata contextul social-politic care se va crea în Ucraina după alegerile prezidențiale din martie 2019) sau chiar nerecunoașterea noii biserici ca fiind una canonică (a patra variantă de lucru), variantă care are (din diferite motive) puține șanse de a fi adoptată de către conducerea BOR.
De felul în care se va poziționa Biserica Ortodoxă Română față de comunitatea românească din Ucraina și R. Moldova în contextul acestei schisme depind, pe termen scurt și mediu, șansele României de a se reabilita parțial față de soarta acestei comunități, mereu lăsate la periferia politicii externe a Bucureștiului.
Acordarea Tomosului de autocefalie va consolida noua Biserică ortodoxă ucraineană autocefală, însă până la rezolvarea marilor probleme cu care se confruntă aceasta în Ucraina mai este foarte mult. Este greu de anticipat modul în care Biserica Ortodoxă Rusă, susținută intens de către administrația rusă, va răspunde acestor evoluții; înalții săi ierarhi din Ucraina (ierarhii actualei Biserici Ortodoxe Ucrainene subordonate Patriarhiei Moscovei) continuă să se opună procesului de autocefalie. Sunt posibile ciocniri și violențe între enoriași, la nivel local, mai ales că Rada Supremă are în pregătire proiecte legislative prin care va decide transferul către Biserica Ortodoxă a Ucrainei a unor proprietăți (importante valoric și simbolic), aflate în prezent în gestiunea Bisericii Ortodoxe Ucrainene – Patriarhia Moscovei.
Deocamdată, Kremlinul (și/prin Biserica sa) a decis să ignore evoluțiile și dezvoltările Bisericii Ortodoxe a Ucrainei, pentru a nu favoriza scorul electoral al președintelui ucrainean actual în perspectiva alegerilor din 31 martie a.c.
Tema Bisericii Ortodoxe a Ucrainei reprezintă locomotiva electorală cea mai solidă a lui Petr Poroșenko la aceste alegeri, iar experții evidențiază că acesta o va utiliza la maximum, inclusiv printr-un tur religios prin 21 de regiuni ale Ucrainei, în tandem cu Întâistătătorul Bisericii, mitropolitul Epifanie și fostul patriarh Filaret, pentru care se pregătește distincția de “erou al Ucrainei”: presa de limba rusă și independentă din Ucraina menționează că Petr Poroșenko va începe în perioada următoare un “tur al regiunilor”, împreună cu mitropolitul Epifanie al Bisericii Ortodoxe ucrainene autocefale, pentru a recupera actualul decalaj electoral față de principalii săi candidați și pentru a forța intrarea în turul al doilea al alegerilor prezidențiale.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe
INTERVIURILE HotNews.ro