Al patrulea partid

“Trista coalitie romana”, cum o numeste jurnalistul elvetian Gerard Delaloye in numarul de luni al cotidianului Le Temps, surprinde putin inexact si confuz bulversarile electorale interne. Cine o fi trist? Elvetianul sau romanii inselati la urne? Coalitia insasi? Tristetea e ceva prea intens, prea uman si greu de asociat cu politica. Cel putin noi, esticii, traim bucuria si tristetea foarte domestic, iar politica o facem cu ura sau disperare, cu sete de razbunare pentru anii pierduti sau visand aiurea.

In cele doua decenii scurse dupa Ceausescu, ne-a tinut in viata speranta si increderea ca, din razboiul aparent ireductibil dintre doua lumi, noi vom avea, intr-o buna zi, ceva de castigat. Astazi, nu sutem mai putin tristi decat acum 20 de ani. Doar ca, intre timp, speranta si increderea au murit.

In rest, jurnalistul elvetian aplica etichete corecte guvernului PSD-PDL: clientelism, conglomerate de interese regionale, sete de imbogatire rapida. Din nefericire, Delaloye lipeste si un cliseu gol de continut, auzit parca de la liberali: FSN. Daca-i modifica titlul in Frontul Salvarii Personale poate avea sens. Dar FSN?

Salvarea nationala imaginata de Iliescu la inceputul anilor 90 insemna ceva total strain de interesul general. Insemna supravietuirea nomenclaturii, pastrarea privilegiilor si a mecanismelor de putere anti-democratice.

Pe scurt, FSN era sinonim cu incremenirea si anti-reforma. FSN-ul si tot cortegiul sau de simboluri a murit odata cu temele majore generate de anii ’90: lustratie, securism, deconspirare, nationalism, europenism. Condamnarea tarzie a comunismului, in 18 decembrie 2006, a fost ultimul strigat la iesirea din lumea mostenita de la Ion Iliescu. Aderand la UE cateva zile mai tarziu, Romania a intrat, formal, in alta lume, intr-o lume a progresului obligatoriu, din care politicienii romani au alungat insa orice morala.

Astazi, cele doua mari partide au altceva de salvat: afaceri, bani europeni si libertate personala. Temele care au populat in ultimii ani imaginarul politic romanesc si au mobilizat masele sa aleaga intre PDL, PSD sau PNL s-au redus la o sfanta treime: modernizare, progres economic si anticoruptie.

In esenta, singura diferenta a facut-o, pana mai ieri, anticoruptia. PSD a guvernat cu Nastase, PNL cu Tariceanu, iar ambele partide au produs ceva progres si modernizare pe baza de rapt organizat si coruptie la varf. Ultima componenta morala din discursul politic, anticoruptia, a disparut cu desavarsire odata cu instalarea guvernului PDL-PSD. Un guvern anti-criza aflat intr-o teribila criza morala.

Alianta PSD-PDL nu era nici obligatorie, nici inevitabila, asa cum o prezinta Traian Basescu si fidelii sai. Daca avea incredere in propria sa alcatuire ca partid, PD-L n-avea decat sa ramana in opozitie, sa-si intareasca acolo capitalul de popularitate. Unii spun ca partidul s-ar fi descompus total, ca n-ar fi rezistat inca patru ani in opozitie, ca primarii si clientela sa ar fi migrat catre PSD si PNL.

Asa o fi, dar asta inseamna ca PD-L este cladit pe baze la fel de putrede ca PSD sau PNL, ca isi merita soarta. Nici azi nu sunt convins ca un guvern minoritar PDL era o catastrofa mai mare decat pestritul cabinet Boc. Nu cumva un PSD la putere franeaza proiectul modernizarii mai puternic decat o poate face din Parlament? Ce au riscat liberalii, guvernand cu 20%?

Argumentul Guvern anti-criza este o inventie politica, o farsa pe care orice minte lucida n-o poate inghiti lecturand numele ministrilor: o adunatura de ageamii si de fripturisti amestecati cu cateva nume onorabile. Ei, Udrea la Turism, Oprea la interne, Ferrari la Sanatate, Pogea la finante nu sunt Guvern anti-criza. Sunt criza insasi.

Tabloul alegerilor recente, zugravit de consilierul prezidential Cristian Preda, este cat se poate de corect, dar incomplet. Din analiza sa lipseste, cred, o observatie esentiala: guvernul PSD-PDL a dinamitat increderea in sistemul politic romanesc. PDL, mai mult decat PSD-ul, bazat pe alegatori manipulabili, si-a aruncat in aer nucleul dur de militanti.

PSD a guvernat singur si a fost un cosmar. PD-L a guvernat cu PNL, alt cosmar. Ultimii, liberalii, s-au inteles pe ascuns cu PSD, al treilea cosmar. Astazi, astazi avem, iata, inca un cosmar, ultima varianta posibila care pana ieri parea imposibila: guvern PSD-PDL.

Domnul Preda nu vede sau poate i se pare neimportanta uriasa deziluzie publica generata de formula care, din afara tarii, se vede doar trista. Efectele ei catastrofale pe termen lung iarasi scapa analizei sale.

Traian Basescu le-a intuit: am pierdut poate 80% din electorat, marturisea seful statului saptamana trecuta, la prima sa iesire televizata de dupa alegeri. Unde se refugiaza acest electorat blazat, confuz si trist, cum l-ar numi jurnalistul elvetian de la Le Temps? In cine isi va pune sperantele si increderea? Cele trei partide, PSD, PDL si PNL nu mai pot genera nici incredere, nici speranta. Orice combinatie intre ele va alunga si mai tare electoratul in cinism si autism politic. Or, niciun proiect de societate n-are sanse de reusita daca nu se cladeste pe cele doua componente vitale in orice democratie: incredere si speranta.

Nu, nu cred ca dictatura e azi marele pericol. Fantoma dictaturii este inventia unor liberali condamnati la disparitie. Marele pericol pandeste in neparticipare si autism, in esecul perpetuu al Guvernului Boc. Nerespectarea promisiunilor electorale va amplifica sentimentul inselatoriei politice de proportii si va ucide speranta ani buni de acum incolo.

Ne pasc si alte pericole: confiscarea electoratului debusolat de catre ultrapopulisti si demagogi. Ideea unui al patrulea partid pluteste in aer. Cineva pare sa adulmece masa critica de alegatori revoltati pe sistem, refugiati intr-un no-mans-land politic. Depinde cine va coloniza mai repede aceasta idee: constiinte oneste sau ceilalti?

Urmariti-l pe Sorin Oprescu si fantasmele unora despre “stanga autentica”. Urmariti-l pe Traian Basescu. Este posibil al patrulea partid sau vom ramane, foarte tristi, cu doua mari si late sau, mai rau, cu unul singur?