Alegerile parlamentare: votăm, dar nu prea alegem

Anul ăsta, românii au fost, mai mult decât oricând, cu ochii pe alegerile prezidenţiale din SUA şi mulţi s-au mirat/indignat de cât de complicat/ciudat/„nedemocratic” este sistemul electoral de acolo. Deşi, în urmă cu puţin timp, în România au fost alegeri locale şi, peste puţin timp, vor fi alegeri parlamentare, nu am auzit vorbindu-se despre sistemele electorale de la noi.

Cei mai mulţi români nu se întreabă ce se întâmplă cu voturile lor din momentul introducerii în urnă până la publicarea rezultatelor alegerilor. În imaginarul colectiv, sistemul electoral este redus la dimensiunea strict materială: numărarea buletinelor, întocmirea proceselor verbale, transportarea şi depozitarea sacilor cu hârtii. De aceea, şi toate suspiciunile sunt legate de acestea. Dacă rămânem la acest nivel, nu ştim mai nimic despre alegerile din România.

Atunci când introduce un buletin într-o urnă, cetăţeanul are impresia că ştie ce face. Se poate întreba dacă opţiunea sa e bună, dacă votul său contează în mulţimea de voturi, dacă se va număra corect etc., dar nu şi care e mecanismul prin care votul său contribuie la desemnarea „aleşilor”. Pentru cei mai mulţi, constatarea rezultatelor alegerilor e o chestiune de adunare: se însumează voturile din întreaga ţară şi se vede cine cât a obţinut. De asemenea, pare să fie o chestiune de procente: se calculează cât la sută a obţinut fiecare partid şi astea sunt rezultatele. Or, formula electorală presupune şi alte operaţiuni (scăderi, înmulţiri, împărţiri), iar procentele contează, oficial, destul de puţin (la calcularea pragului electoral şi atât). În continuare, voi vorbi doar despre alegerile parlamentare din România.

Sistemul românesc are o formă proporţională. Prin urmare, mandatele parlamentare atribuite fiecărui partid trebuie să corespundă voturilor primite de acesta. Procentul de mandate trebuie să fie cât mai apropiat de procentul de voturi. Sigur, proporţionalitatea perfectă este imposibilă, din mai multe cauze, dintre care le amintesc pe cele structurale mai importante: pragul electoral de 5% şi magnitudinea redusă a circumscripţiilor (numărul de mandate – cum să împarţi proporţional, de exemplu, într-un judeţ, trei mandate de senator la patru partide, care au obţinut fiecare între 20 şi 30% din voturi?).

Reprezentarea proporţională se realizează, de cele mai multe ori, prin votul de listă şi, de cele mai multe ori, listele sunt blocate. Aşa e şi în România: alegătorul trebuie să pună ştampila pe o listă de candidaţi a căror ordine e prestabilită de un partid. Deja se poate discuta – şi s-a discutat fără a se ajunge la o concluzie clară – dacă e bine sau nu. Oricum, nu aceasta e marea problemă a sistemului electoral românesc.

Partea cea mai importantă a sistemelor proporţionale formula electorală: algoritmul prin care voturile sunt transformate în mandate. Fără a intra în detalii şi comparaţii, reţin metodele folosite cel mai frecvent:

1. Metoda câtului/coeficientului (natural sau Hare): în fiecare circumscripţie electorală se împarte totalul voturilor valabil exprimate (dacă există prag, doar pentru partidele care l-au depăşit) la numărul de mandate şi se obţine un coeficient electoral. Apoi, se împart voturile fiecărui partid la coeficient şi se află câte mandate primeşte fiecare. Simplu, doar că foarte adesea rămân mandate neatribuite. Pentru acestea, se poate aplica regula celui mai mare rest: mandatele nealocate din prima se acordă partidelor în ordinea voturilor nefolosite (peste coeficient dacă au primit deja mandate; sub coeficient, dacă nu au primit). Împărţirea voturilor fiecărui partid dă aproape mereu cu virgulă. Simplificând, putem zice că partidele primesc mai întâi cât au înainte de virgulă, iar dacă mai rămân mandate, se atribuie în ordinea descrescătoare a cifrelor de după virgulă.

Să presupunem o circumscripţie cu 4 mandate, un total de 104.000 de voturi valabil exprimate, prag electoral de 5% şi 5 liste de partid cu următoarele rezultate: A – 43.000, B – 37.000, C – 12.000, D – 8.000, E – 4.000. 5% din 104.000 înseamnă 5.020, deci partidul D se situează sub prag şi va fi eliminat. Totalul voturilor luate în calcul pentru alocarea mandatelor va fi: A + B+ C + D = 100.000. Deci coeficientul (Q) va fi 100.000 / 5 = 20.000. Mandatele vor fi alocate astfel:

După aplicarea coeficientului nu s-au putut aloca decât 3 din cele 5 mandate (2 pentru A şi 1 pentru B), aşa că celelalte 2 au fost atribuite partidelor cu cele mai mari resturi, B şi C. Aşa se procedează în România la alegerea consiliilor locale şi judeţene.

S-ar mai putea aplica şi regula celei mai mari medii, dar nu insist asupra ei pentru că dă întotdeauna aceleaşi rezultate cu metoda de mai jos

2. Metoda d’Hondt – cea mai populară dintre metodele divizorului. Presupune împărţirea succesivă a numărului de voturi ale fiecărui partid la 1, 2, 3… n, acesta din urmă fiind numărul mandatelor de alocat. Rezultatele se ordonează apoi descrescător şi fiecare partid primeşte atâtea mandate de câte ori apare în primele n. Păstrăm cazul de mai sus, deci n = 5.

Primele 5 câturi sunt: A – 43.000, B – 37.000, A – 21.500, B – 18.500, A – 14.333,(3). Deci A va primi 3 mandate, B, 2, iar C şi D, niciunul. Se observă că, deşi avem aceleaşi date, rezultatele diferă, în funcţie de metoda folosită. Se mai observă că proporţionalitate perfectă nu există în niciunul din cazuri, iar în cel de-al doilea disproporţionalitatea e chiar stridentă, de vreme ce 20% din votanţi rămân nereprezentaţi. Metoda d’Hondt e folosită în România la alegerile europarlamentare (pentru o circumscripţie naţională unică de 33 de locuri, care atenuează disproporţionalitatea) şi într-o secvenţă a alocării mandatelor la alegerile parlamentare, după cum se va vedea mai jos.

Cum se aleg deputații și senatorii? În fiecare județ se aplică (parțial) metoda coeficientului: se împarte numărul total de voturi al partidelor care au atins pragul la nivel național (plus ale eventualilor candidați independenți), apoi voturile fiecărui partid (care a depășit pragul de 5% pe țară) se împart la coeficient și fiecare primește atâtea mandate cât are înainte de virgulă. Numai că întotdeauna rămân mandate nealocate și voturi nefolosite. Și încă multe! Cum sistemul electoral românesc datează din 1992, pentru datele mai vechi recomand lucrările profesorului Cristian Preda (2005, 2013), cu precizarea că, în 2008 și 2012, când s-a votat „uninominal”, sistemul din 1992 a fost doar adăugit, adăugire la care s-a renunțat prin Legea nr. 208 din 2015, în vigoare și azi. Mandatele nealocate și voturile neutilizate din toate județele se însumează pe țară și li se aplică metoda d’Hondt. Această opțiune s-ar justifica prin dorința de a asigura proporționalitatea la nivel național, numai că același profesor Preda observa că sistemul românesc produce în mod constant efecte majoritare, etichetându-l drept „cel mai disproporţional sistem RP cunoscut” (2005, p. 34; 2013, p. 53). Dar chiar dacă s-ar asigura proporționalitatea de ansamblu, viciile de detaliu sunt atât de numeroase și de grave încât mecanismul necesită o analiză și o evaluare serioasă.

După ce se stabilește prin metoda d’Hondt câte mandate mai primește fiecare partid, se trece la repartizarea lor pe circumscripții, printr-o formulă nu neapărat complicată matematic, cât imprevizibilă și injustă. Numărul de voturi neutilizate ale fiecărui partid din fiecare județ se împarte la totalul voturilor neutilizate ale respectivului partid în întreaga țară, iar rezultatele se înmulțesc fiecare cu numărul de mandate alocate respectivului partid prin d’Hondt. Aceste rezultate se ordonează descrescător, fiecare dând dreptul la atâtea mandate de câte ori îl cuprinde pe al n-lea din circumscripție (n fiind numărul de mandate în rămase nealocate circumscripție; acest al n-lea număr e numit „repartitor”). Evident, când mandatele unui partid sau ale unei circumscripții se epuizează, se continuă fără el/ea, până când se alocă toate mandatele.

Despre acest algoritm se poate vorbi mult. Mă limitez la a nota că el încalcă adesea, la nivelul circumscripțiilor electorale, toate cele trei criterii propuse de Pierre Martin (1999, pp. 92-93) pentru a evalua „justețea unui sistem electoral”: reprezentativitatea, proporționalitatea și monotonia. Simplificând, bună parte din electoratul unei circumscripţii rămâne nereprezentată, partidele primesc mandate în județe altfel decât le-ar îndreptăți voturile şi se întâmplă – nu rar – ca un partid să aibă mai multe mandate decât cele cu mai multe voturi decât el. Cazul cât de cât vizibil a fost cel al UDMR, care, de-a lungul vremii, a primit mandate la Tulcea, Giurgiu, Călărași, Constanța, unde avea foarte puține voturi. Când a fost observată, situația a fost considerată un „accident” minor și trecută cu vederea. Or, acest caz nu este decât forma extremă (determinată de concentrarea geografică a electoratului UDMR) a unei situaţii frecvente, care ţine de mecanica sistemului. Aşa se întâmplă în general cu partidele mici, care primesc mandate la finalul repartizării, pe unde a mai rămas liber după ce partidele mari şi-au ocupat locurile. În 2016, UDMR a primit 1 mandat de deputat la Constanţa, pentru 398 de voturi, tot atât cât au primit PMP şi USR, pentru peste 20.000. Asta a sărit în ochi unora. Ce nu s-a văzut e că, parcă în contrapondere, la Covasna, PMP, cu 1967 voturi, a luat 1 mandat de deputat, în vreme ce UDMR, cu peste 50.000, a luat 3. Mai mult, tot în Covasna, acelaşi PMP, cu 2066 de voturi, a luat şi 1 mandat de senator, celălalt mergând la UDMR, cu peste 50.000. De altfel, la Senat, dat fiind numărul mai mic de mandate şi deci circumscripţiile cu magnitudine mai mică, problema repartizării în teritoriu a mandatelor alocate în etapa a doua e mai gravă decât la Cameră.

În 2016, 101 de mandate de deputat (din 312) și 70 de senator (din 136) au rămas neatribuite în prima etapă și au fost alocate partidelor prin metoda d’Hondt la nivel național, fiind apoi repartizate în circumscripții după algoritmul descris. Pentru simplitate rețin doar câteva cazuri (cu precizarea că datele sunt preluate de la Biroul Electoral Central – https://parlamentare2016.bec.ro, iar calculele detaliate îmi aparțin și pot fi puse la dispoziția oricui):

1. Deputați Constanța: UDMR a primit un mandat pentru 398 de voturi, așa cum au primit și USR și PMP pentru peste 20.000. Pur și simplu, prin metoda d’Hondt, UDMR a mai fost îndeptățită la 5 mandate (pe lângă cele 16 primite în circumscripții). 4 au fost ocupate în Arad, Brașov și Maramureș, dar pentru al cincilea, întrucât toate celelalte județe fuseseră ocupate, s-a ajuns la Constanța, unde rămăsese ultimul loc liber.
2. Deputați Alba: PNL, cu 44.921 de voturi, a primit 4 mandate, în timp ce PSD, cu 43.241, a primit 1. Cum coeficientul circumscripției a fost 22.660, ambele partide au putut primi, de la început câte un mandat, iar resturile amândorura au fost mari, puțin sub coeficient. Au rămas deci 3 mandate de alocat în etapa a doua și, cum al treilea partid s-a aflat la distanță mare de primele două, repartitorul a fost foarte jos, permiţând PNL să îl cuprindă de 3 ori. PSD l-ar fi cuprins de 2 ori, dar nu a mai apucat. Interesant este în acest caz că, dacă PNL ar fi avut cu în jur de 500 de voturi mai mult, ar fi rămas cu doar 2 mandate în loc de 4: ar fi atins de două ori coeficientul electoral, dar nu i-ar fi rămas mai nimic în judeţ pentru repartizarea mandatelor alocate centralizat. În acest caz, PSD ar fi luat şi el 2 mandate, iar al cincilea ar fi mers la un alt partid.
3. Deputaţi Diaspora: PMP, cu 25.254 voturi a luat 2 mandate, în vreme ce USR, cu peste 31.000 şi PNL, cu este 28.000, au primit doar câte 1. Dar ultimelor două le-a rămas destul de puţin peste coeficientul electoral 25.372, în vreme ce PMP a intrat în etapa a doua cu aproape echivalentul unui coeficient şi a cuprins de două ori repartitorul circumscripţiei. Şi aici, e evident că 160 de voturi în plus ar fi permis PMP să treacă de coeficient, să obţină din prima 1 mandat, dar i-ar fi luat orice şansă la un al doilea.
4. Senatori Sibiu: PSD, cu 37.409 voturi, a primit 2 mandate, iar PNL, cu 53.863, doar 1. Situaţia este similară celor de mai sus. Coeficientul, întotdeauna mai ridicat la Senat, a fost aici 41.952. PNL a luat 1 mandat din prima și au mai rămas 2 pentru repartizarea națională, PSD fiind în poziția cea mai favorabilă. Din nou, dacă PSD ar fi atins pragul, ar fi pierdut şansa unui al doilea mandat. Dar, în acest punct, merită observat că l-ar fi putut atinge şi altfel decât strângând mai multe voturi, anume prin… absententeismul electoratului liberal. Dacă PNL ar fi avut cu în jur de 14.000 de voturi mai puţin, ar fi luat tot 1 mandat de senator la Sibiu, iar situaţia mandatelor la nivel naţional ar fi rămas aceeaşi. Scăzând însă totalul voturilor valabil exprimate în circumscripţie, PSD ar fi luat şi el 1 mandat din prima, rămânând fără nimic la repartizarea naţională şi lăsând un loc liber la Sibiu, cel mai probabil pentru USR. Dar varianta cea mai spectaculoasă e că dacă USR (19.097 voturi) ar fi avut 9 voturi în plus, ar fi primit 1 mandat de senator de Sibiu, la egalitate cu PNL și PSD. Iată cum! Numărul PSD Sibiu a fost 0,80009, calculat ca numărul de voturi rămase PSD la Sibiu împărțit la numărul de voturi rămase PSD la nivel național și înmulțit cu numărul de mandate cuvenite PSD la repartizarea centralizată (metoda d’Hondt), adică (37.409 / 888.359) x 19 = 0,80009. Repartitorul circumscripție a fost 0,399, numărul USR, calculat la fel: (19.097 / 477.587) x 10 = 0,399. Prin urmare, numărul PSD împărțit la numărul USR înseamnă 0,80009 / 0,399 = 2,005, deci PSD a primit 2 mandate. Cu 9 voturi în plus, numărul USR ar fi fost (19.196 / 477.596) x 10 = 0,401. Deci 0,80009 / 0.401 = 1,99. PSD ar fi primit 1 mandat, rămânând 1 care ar fi fost alocat mai târziu USR.

O situație similară celei de la Sibiu (nu atât de strânsă) a fost și la Bihor, unde UDMR, cu 51.017 voturi, a luat 2 mandate de senator, în vreme ce PSD, cu 71.989, și PNL, cu 59.544, au luat doar câte 1. Aparent, asemănător a fost și la Maramureș, numai că…

5. Senatori Maramureș: PMP, cu 10.800 de voturi, a luat 2 mandate; PSD, cu 57.878, a luat 1, iar PNL, cu 25.382, 0. În acest caz, numărul PMP a fost mai mic (aproape la jumătate) decât repartitorul circumscripției, dar, pentru că legea permite (art. 94, 8, a: „dacă numărul din lista ordonată la nivel național este mai mic decât repartitorul de circumscripție, se acordă un mandate”), spre finalul repartizării, a primit 1 mandat. La final, după ce calculele au fost încheiate, s-a constatat că PMP mai avea dreptul la 1 mandat (din metoda d’Hondt). „Din fericire”, în Maramureș rămăsese un loc neocupat. Deci tanda pe manda. Măcar nu s-a ajuns în situația prevăzută de lege (art. 94, 8, c) pentru cazurile de „blocaj”: „dacă după aplicarea prevederilor lit. a) și b) au mai rămas mandate nedesfășurate pe circumscripții, Biroul Electoral Central le stabilește pe baza acordului partidelor politice, alianțelor politice sau alianțelor electorale cărora li se cuvin aceste mandate, potrivit alin. (4), iar în lipsa unui acord, prin tragere la sorți, în termen de 24 de ore de la încheierea operațiunilor anterioare”.

Sigur, astfel de calcule nu se pot face cu precizie în practica electorală. Rolul lor aici e doar de a ilustra capriciile sistemului. Există nenumărate situații bizare pe care legea românească le permite sau chiar le favorizează. Nu mă mai leg de „mărunțișuri” cum ar fi: la Vaslui, USR, cu puțin peste 5.000 de voturi, a luat 1 mandat de deputat, la fel ca PNL, cu aproape 25.000; la București, ALDE, cu sub 45.000 de voturi, a luat 4 mandate de deputat, în vreme ce PNL, cu peste 85.000, a luat doar 3. Și altele, și altele, și altele…

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro