Am alergat la nesfârșit din dorința de a demonstra că sunt perfectă. A venit momentul să învăț să stau, chiar dacă mă tem

„Bună, sunt Andra și tatăl meu a fost la închisoare de vreo 3 ori… dar e OK, stai liniștit”. Asta ajung să spun de câte ori fac cunoștință cu cineva nou, după care încerc s-o dreg ca să previn reacția de respingere pe care o anticipez. Mă scuz de fapt pentru ceva ce nu am făcut, pentru o vină care nu e a mea, deși am dus-o după mine o lungă perioadă de timp. Este elefantul din cameră despre care vreau să vorbesc cât mai devreme ca să nu am surprize mai târziu.

Am crescut într-un oraș mic în care, dacă tatăl tău era cel mai titrat interlop din județul Cluj, te cam știa lumea. Bine, te știa lumea oricum, dar asta adăuga un strat suplimentar la reticența cu care erai întâmpinată. Așa că am avut mereu grijă să fiu cea mai bună în orice făceam și să mă implic în toate activitățile și concursurile școlare de care am auzit vreodată, ca să compensez reputația pe care am moștenit-o. Am vrut ca oamenii să mă vadă pe mine înainte de toate, așa că am simțit mereu să dovedesc că merit în ciuda tuturor legendelor orașului. Într-o oarecare măsură, ai putea spune că am reușit. Cu excepțiile de rigoare, când părinții nu își lăsau copiii să se joace cu mine, majoritatea oamenilor m-au văzut ca pe o fată inteligentă, premiantă, un copil model, cuminte, o prietenă cu care îți face plăcere să-ți petreci timpul. Dar acesta era doar jumătate de adevăr. Puțini au văzut copilul rănit care eram.

Am avut mereu o relație foarte bună cu tata. Ca pentru orice fetiță, el a fost eroul meu. Doar că, din când în când, eroul meu dispărea brusc din poveste, fără nicio explicație. Prima dată când s-a întâmplat eram prea mică ca să mai țin minte ceva. Îmi amintesc doar că mama mea îi scria scrisori și îi ducea pachet. Tot pe atunci au și divorțat. A doua oară când s-a întâmplat eram deja în clasa a VI-a, puțin mai conștientă de lumea din jurul meu și, bineînțeles, „surprinzător de matură pentru vârsta mea”. A lipsit un an și jumătate. Aveam un plan foarte bine pus la punct să stau în zăpadă până îngheț dacă eroul poveștii mele nu se întoarce acasă de Crăciun. S-a întors și am fost salvată. 

Ultima oară când s-a întâmplat eram în liceu, undeva în clasa a X-a. De data asta, absența a durat un an. Această ultimă condamnare s-a simțit ca o sentință și pentru mine atunci când am aflat-o. Poate pentru că m-a reunit cu toate versiunile mele mai tinere care au suferit la vremea lor, dar la care am avut curaj să mă uit abia mulți ani mai târziu. Apoi m-am prefăcut că nu se întâmplă nimic și mi-am văzut de viață în continuare. Aveam deja suficientă experiență.

Toate zidurile care se ridicaseră în timp între noi s-au consolidat în perioada asta. Iar eu mi-am petrecut toată această perioadă compensând: voluntariat, dezbateri, volei, olimpiade și concursuri dintre cele mai diverse, dar nimeni nu a știut cum să se apropie de golul care avea domiciliu stabil în sufletul meu. 

Cu puțin timp înainte să dispară a treia oară, m-am și îndrăgostit. Am făcut-o cu naivitatea aia tipic adolescentină și cu încrederea că mi-am găsit sufletul pereche. Ne-am cunoscut online și parcă vorbeam o limbă pe care o știam doar noi (și care cu siguranță mi s-ar părea cringe acum). Mi-am petrecut toată perioada liceului în această transă în care pentru mine exista doar băiatul ăsta, în timp ce împărțeam refuzuri în stânga și-n dreapta. 

Am acceptat exact lucrurile cu care am fost obișnuită: conexiune puternică, întrerupem legătura, reluăm legătura, conexiune puternică, întrerupem și reluăm iar. După ce am vorbit zi de zi o lungă perioadă de timp, am aflat că băiatul ăsta a avut o întreagă relație (de peste un an) cu o altă fată, în timp ce eu așteptam firimiturile prezenței lui. A revenit abia când cealaltă relație nu mai funcționa și atunci a început povestea noastră de iubire care a durat aproape 2 ani. Încă îmi amintesc momentele de fericire pură, de copil fără griji, care credea că a găsit omul alături de care își va petrece întreaga viață. Mă trezeam dimineața cu un sentiment de curaj, cu încredere în lume, ca și cum tot universul complota în favoarea mea, de parcă aș fi descoperit o nouă parte din mine. În ochii mei, potrivirea era prea mare ca să văd vreo amenințare de nedepășit și, în plus, faptul că a tot revenit în viața mea înseamnă că mă iubește, nu?

Citește continuarea pe platforma editorială UNFINISHED LOVE STORIES.

Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă editorială ce publică povești reale despre iubire în sens larg. În fiecare duminică dimineață, vei putea citi pe Hotnews.ro și pe unfinishedlove.ro o nouă poveste ce dă iubirii o nouă valență. Dacă ai și tu o întâmplare adevărată, unică și imperfectă, care explorează universul relațiilor contemporane, trimite-o către echipa editorială.

Articol scris de Andra Vancea

Parteneriat media