America, America…

Avem o certitudine, în acești primi ani ai deceniului trei ai secolului XXI: conjurația globală a autoritariștilor pune sub o imensă presiune civilizația occidentală și țintește pe toate căile atât slăbirea „liderului lumii libere”, adică Statele Unite, cât și compromiterea alianței dintre America și Europa, respectiv dintre lumea Occidentală și alte democrații de pe glob.

Semne au fost destule încă din al doilea deceniu: invadarea Crimeii de către Federația Rusă și sprijinirea separatismului rus din Donbass; Brexit-ul; sprijinul acordat de Moscova regimului Al-Assad; sprijinul acordat (neoficial, dar substanțial) de Riad pentru ISIS (Daesh); așa-zisul puci eșuat împotriva lui Erdogan, care i-a permis liderului de la Ankara să se instaleze ca un sultan necontestat în fruntea statului[2]; interferența în procesul electoral din Statele Unite, care a avut ca rezultat instalarea lui Donald Trump la Casa Albă; instalarea lui Xi Jinping pe viață în atributele puterii la Beijing și mă opresc aici cu enumerarea.

În ianuarie 2021, Donald Trump refuza să predea puterea la Casa Albă democratului Joe Biden, acuzând trucarea alegerilor (evident fără dovezi) și chemându-și simpatizanții la o revoltă care a culminat cu asedierea Capitoliului. La Moscova și la Beijing, ba chiar și prin Europa (ici și colo, se știe bine unde anume) asaltul asupra democrației americane era privit cu o imensă satisfacție: Iată, este începutul sfârșitului pentru Occident!

În februarie 2022, Vladimir Putin a dat ordinul de invadare a Ucrainei, un război care trebuia să aibă ca rezultat (după cum am aflat ulterior) anularea statalității acestui stat suveran și avansarea pozițiilor imperiului revizionist și militarist rus către inima Europei, într-o provocare altă dată tipică Războiului Rece. Moscova a aruncat mănușa, Washingtonul a ridicat-o și a susținut puternic lupta Kievului pentru libertate și suveranitate; o susține încă și astăzi, în ciuda ezitărilor Europei, pentru că miza este mult prea serioasă.

O POLITICĂ INTERNĂ COMPLICATĂ – DEZBATERE ATLANTIC COUNCIL

Democrațiile presupun puncte de vedere diferite, o opoziție clar definită la exercițiul politic al puterii și cenzura asupra actului de guvernare, în numele voinței alegătorilor. Dictaturile, autocrațiile nu au astfel de bătăi de cap: nu ridică nimeni vocea sau dacă o face, devine pasibil de acuzații grave de trădare, riscând pedepse severe în Rusia lui Putin, Iranul lui Khamenei, Turcia lui Erdogan sau China lui Jinping. În regimurile autoritare poporul trebuie să fie de acord cu cei care exercită puterea, nu invers.

Pentru China, Rusia, Iran sau Turcia democrația îmbracă forme diferite de cele cunoscute în Occident: democrația implică capitularea totală a individului în fața statului autocrat, libertățile individuale sunt irelevante, la fel ca și cele ale minorităților; definiția politică dată de autoritariști democrației este una foarte simplă și se poate traduce generic cam așa: Democrația este ceea ce spunem noi că este! Acest arbitrariu este ridicat la rang de alternativă și în plan internațional și promovat insistent de către inițiatorii alternativei BRICS ca bază pentru o nouă ordine mondială.

Pentru cei care stau în spatele BRICS, Occidentul și modelul său politic democratic de guvernare se află la originea tuturor problemelor din lume, de la sărăcie și disparități de dezvoltare, la războiul din Ucraina sau conflictul israelo-palestinian.

Punctual, Statele Unite, în calitate de lider al lumii libere, sunt în principal responsabile pentru toate faliile purtătoare de tensiune la nivel global; așadar orice confruntare democratică are loc la Washington trebuie celebrată ca aducând începutul sfârșitului. Iar eroul american cel mai iubit de autoritariști este Donald Trump, cel care a refuzat în ianuarie 2021 tranziția pașnică la Casa Albă, îndemnându-și adepții la o revoltă antidemocratică.

Acesta este fondul problemei, iar ultima manifestare deslăbiciune a democrației din Statele Unite pare să fie lupta din Congres, care aproape a lăsat Casa Albă fără fonduri în vremuri tulburi, pentru ca, în cele din urmă, (ex)speaker-ul Camerei Reprezentanților, republicanul Kevin McCarthy să își asume (trecând peste voința unei aripi din partidul său) votarea unei rezoluții de continuitate (CR) favorabilă Casei Albe, dar fără a include cererile guvernului în privința ajutorului pentru Ucraina.

Momentul de manifestare a rațiunii (sau de trădare, depinde de tabăra politică) din 30 septembrie l-a costat cinci zile mai târziu pe McCarthy poziția de lider al Camerei Reprezentanților, cu votul a 8 congresmeni din propriul partid.

Atlantic Council a provocat o dezbatere pe această temă, la care au participat: Tom Malinowski – McCain Institute; Kiron Skinner – Pepperdine School of Public Policy; Elizabeth Hoffman – Center for Strategic and International Studies și Jonathan Katz – The Brookings Institution, tema de dezbatere fiind enunțată prin formularea unor constatări, dar și a unor întrebări:

Putin a salutat evoluțiile din Congres, spunând că, dacă sprijinul occidental pentru Ucraina se încheie, ar putea câștiga războiul într-o săptămână. Mulți din Congres încearcă să aprobe finanțarea pentru Ucraina și să ofere ajutor suplimentar Israelului, pentru că orice altă cale presupune un eșec pentru Statele Unite în plan global.

Care este impactul blocării ajutorului asupra războiului din Ucraina și securității naționale a SUA? Care este situația actuală pe Capitol Hill în timp ce Camera așteaptă un nou speaker și negocierile privind asistența acordată Ucrainei continuă?[3]

Ceea ce presupune democrația (fără să excludă apriga luptă politică), este înțelegerea motivațiilor fiecărei tabere – care exercită susținerea puterii sau este în opoziție, în numele alegătorilor – și identificarea căilor de mijloc prin care se conciliază majoritatea cu opoziția.

Dezbaterea provocată de Atlantic Council pe marginea subiectului a pus în evidență câteva elemente care – dincolo de neînțelegerile interne dintre facțiunile Partidului Republican, pus sub presiune de strădaniile lui Donald Trump de a obține o nouă nominalizare pentru cursa prezidențială din 2024 – definesc impasul creat de revocarea lui Kevin McCarthy.

Elizabeth Hoffman: Situația din Israel evoluează rapid, este o acolo o urgență și pe acest fond sunt speranțe că se va rezolva rapid situația speaker-ului Camerei Reprezentanților, poate la începutul săptămânii viitoare. În fine, nu contează candidatul care va obține mandatul Republicanilor.

Cred, însă, că votul privind finanțarea ajutorului pentru Ucraina va fi obținut doar împachetat cu alte proiecte de lege, cum sunt cele privind ajutorul pentru Taiwan sau privind granița cu Mexicul. Să observăm, totuși, că de la 45 de republicani care au votat la început, anul trecut, împotriva ajutorului pentru Ucraina, acest număr s-a dublat acum și a ajuns la 90, ceea ce este preocupant. Se pune o întrebare destul de justă: De ce cheltuim acești bani? Care este planul Administrației pentru a obține victoria în Ucraina? Dacă vor avea răspunsurile pe care le așteaptă, unii republicani ar putea decide să voteze favorabil.

Jonathan Katz: Dată fiind ofensiva în Ucraina și necesitățile de asistență, situația este preocupantă. Ar fi nevoie de 44 miliarde. Fără acești bani Ministerul Apărării [DoD, n.m.] nu poate face prea multe. În plus, este vorba aici și de completarea stocurilor Statelor Unite, deci nu vorbim doar de Ucraina aici. Europa nu ține nici ea pasul asistenței pentru Ucraina (nu este o noutate) și de aceea este important ce fac Statele Unite. Stocurile Ucrainei se golesc rapid, dată fiind ofensiva din teren. Partenerii noștri din NATO, dar și inamicii noștri, Putin, Iranul, se uită cu atenție la ce se întâmplă în Congres. Administrația trebuie să facă noi eforturi pentru a-i face pe americani să înțeleagă de ce este nevoie să sprijinim Ucraina.

Israelul încă nu a formulat cereri concrete de ajutor. Dar Israelul se bucură oricum de un ajutor anual de mai multe miliarde, care era cel mai important ca nivel, până când a izbucnit războiul din Ucraina. Dar nu vom avea un buget anul viitor fără ajutorul pentru Israel și cel pentru Ucraina. Și să nu uităm, o bună parte de acest ajutor se întoarce de fapt în America, adică în districtele diverșilor alegători.

Kiron Skinner: Astăzi vorbim despre rolul Americii în lume și supraviețuirea civilizației occidentale. Terorismul a ajuns astăzi o forță majoră în plan global. Trebuie să fim implicați în rezolvarea conflictelor de pe glob, întrebarea este: Cât de mult? Dar mai întâi trebuie să fim atenți la situația internă și să înțelegem că sunt multe forțe în lume care vor să deturneze atenția Americii, să o implice, să o atragă în diverse forme de conflict.

Este o dezbatere serioasă, mulți pun întrebări și vor răspunsuri: Care este interesul nostru național în legătură cu conflictul din Ucraina? Votanții au alte probleme pe agendă, ce țin de economia noastră, de problemele sociale și vor să vadă banii cheltuiți cu prioritate în acest scop. Publicul trebuie să înțeleagă de ce acest război contează pentru interesul nostru național.

Nu înseamnă neapărat că americanii sunt acum izolaționiști, ci doar că își pun întrebări și vor răspunsuri. Vor să știe ce fel de ajutor oferim: militar, umanitar și în ce proporții fiecare. Vor să știe cum ajută Europa și cum se împarte efortul nostru cu partea europenilor. Cum să răspunzi la întrebarea: Cât va rezista Ucraina fără ajutorul American?, când alegătorul american nu înțelege miza acestui război raportat la țara lor, când ceea ce aud ei este despre corupția din Ucraina? Sau: Ce are diferit ajutorul pentru Ucraina față de cel pentru Afganistan, unde lucrurile au sfârșit atât de prost?

Știm că situația din Afganistan nu trebuie comparată cu cea din Ucraina, dar în mintea alegătorului american cele două situații par comparabile și de aici trebuie să pornim în analizele noastre. America a fost, după WW2 implicată în multe conflicte, fără să fi declarat război, iar astăzi toate acestea au ajuns să conteze, să ridice întrebări în mintea alegătorului american, așa că, iată, războiul din Ucraina a ajuns în centrul unei dezbateri naționale mai largi în care este nevoie de răspunsuri, multe și precise.

Tom Malinowski: Administrația lucrează în Congres cu forțe bipartizane pe legi privind Taiwanul, granița cu Mexicul, ajutorul pentru Ucraina etc. În Senat este relativ OK, dar ce se întâmplă când legile ajung în Camera Reprezentanților? Aici intervine rolul speaker-ului. Să zicem că cineva unește republicanii și reușește să fie ales un speaker, iar acesta supune la vot ajutorul pentru Ucraina. Rezultatul: republicanii din Cameră se vor diviza din nou! Niciun republican, prin urmare, nu cred că va obține ușor sau nu va păstra mult timp poziția de speaker. Rezultă că democrații trebuie să încerce să găsească o altă soluție. Democrații pot susține republicanii care vor poziția condiționându-și votul de votul favorabil pentru ajutorul destinat Ucrainei.

Alegerile de anul viitor vor fi despre un lider care vorbește despre susținerea Ucrainei, a Israelului dar poate fi și dintre cei care nu înțeleg de ce nu putem fi prieteni cu Putin. Dacă acum nu putem explica aceste lucruri, anul viitor, în plină campanie, va fi infinit mai greu.

Ce pot face democrații pentru alegerea speaker-ului? De exemplu, se pot abține de la vot. De ce? Pentru că regulamentul spune că liderul Camerei se alege cu votul majorității celor care votează cu Da sau Nu. De ce să procedeze astfel? Pentru că nu are rost să votezi pentru un speaker care nu poate garanta că aduce cu sine o majoritate a republicanilor din Cameră.

Știți ce se vehiculează pe social media, ce mesaje despre Ucraina țintesc alegătorul? Zelenski este un comunist sau un nazist, în orice caz un evreu și evreii sunt cei care ne împing să cheltuim bani în războiul din Ucraina… Și așa mai departe. Atmosferă care este întreținută și de declarațiile unor lideri politici importanți, trebuie spus acest lucru.

CÂT CONTEAZĂ FALIILE INTERNE DIN PARTIDUL REPUBLICAN?

I disapprove of what you say, but I will defend to the death your right to say it, este definiția voltairiană a esenței democrației, așa cum a exprimat-o Evelyne Beatrice Hall (sub pseudonimul S.G. Tallentyre, în The Life of Voltaire), pentru că lupta politică democratică are menirea de a consuma în planul realității disputele create pe marginea faliilor din societate. Iar democrația americană este, orice s-ar spune, una dintre cele mai vechi democrații ale lumii, bine călită în marginea principiului agree to disagree.

Ben Toma, americanul de origine română care a fost ales speaker al Camerei Reprezentanților în Arizona, întrebat fiind în presa din România dacă țintește mai sus, la o poziție la nivel federal, a oferit în doar câteva fraze o descriere pragmatică a sistemului politic american:

Mă gândesc serios la ce o să fie, ce o să urmeze pentru mine de aici încolo. (…) Mai este și opțiunea la nivel de stat, fiindcă un guvernator are foarte multă putere în statul respectiv și de multe ori poate face mai mult pentru Statele Unite din poziția aceea, decât de la Washington. Sistemul nostru e puțin mai complicat decât se poate vedea de afară. Ce vă pot spune iarăși și este important e că lumea politică în America este destul de mică. De exemplu, la noi în Arizona toți ne cunoaștem unul pe celălalt, dacă vreau să vorbesc cu cineva, chiar și dacă e democrat, îi iau numărul de telefon, îi dau un SMS și decidem să vorbim. Nu zic că o să fim de acord, dar faptul că știi cu cine să vorbești și la cine să apelezi e un mare beneficiu.

Îndemnul la revoltă de care s-a făcut responsabil Donald Trump, lupta dintre facțiunile Partidului Republican, debarcarea speaker-ului Kevin McCarthy sunt realități, este adevărat, dar acestea trebuie analizate și explicate în contextul luptei politice democratice americane și a dinamicii de poziționare a diferitelor cercuri de interese care aleg să se confrunte dur, dar înăuntrul și nu în afara cadrului democratic, cu toate excesele la care asistăm.

Kevin McCarthy a fost ales ca lider al Camerei Reprezentanților după un compromis obținut cu dificultate și apoi debarcat cu votul a opt congresmeni republicani – doi din Arizona, și câte unul din Carolina de Sud, Colorado, Florida, Montana, Tennessee și Virginia – pentru că a bătut palma cu democrații pentru acea rezoluție de continuitate care permite guvernului să își finanțeze activitatea până în a doua decadă a lunii noiembrie ac..

La ora la care scriu, republicanii încearcă încă să găsească soluția unei majorități în propriul partid care să îl susțină pe congresmenul de Ohio Jim (James Daniel) Jordan, care și-a depus cărui candidatura (ce este este susținută de Donald Trump) pentru ocuparea funcției din care a fost debarcat McCarthy. Marți, 18 octombrie ac., dar și miercuri, 19 octombrie ac. încercările Congresmenului Jordan s-au soldat cu eșec, în condițiile în care 22 de republicani din Congres au votat împotriva sa, astfel că impasul se menține.

De fapt în democrația americană lupta politică se dă în primul rând între facțiunile din marile partide – aspect dificil de înțeles inclusiv în Europa, ca să nu mai luăm în discuție autoritarismele, care văd aici un defect esențial al democrației americane – ceea ce aduce și admirația pentru modul sofisticat în care acest model de democrație indirectă reflectă la nivel federal cerințele electoratului american.

Partidul Republican, în particular, presupune negocierea internă a echilibrului între nu mai puțin de șase sau șapte facțiuni principale, și anume:

•Conservatorii – adună facțiuni ca Freedom Caucus, Republican Study Comitee și The Heritage Foundation, reprezentată de exemplu de senatorul Mitch McConnel (cel care i-a dat recent replica lui Donald Trump, la afirmațiile sale legate de teroriștii „foarte deștepți” ai Hamas[4]) sau de Ron DeSantis, guvernatorul Floridei;

•Neoconservatorii – sau Intervenționiștii, reprezentați de fostul președinte George W. Bush și de John Bolton (consilier pe probleme de securitate națională al lui Donald Trump), a cărei influență în Partidul Republican s-a redus semnificativ în ultimul deceniu;

•Social-conservatorii – facțiunile Christian right, Anti-abortion movement și National Rifle Asociation of America, o titulatură absolut sugestivă, reprezentată de fostul vicepreședinte Mike Pence sau de Bill Lee, guvernator al statului Tennessee;

•Libertarienii – adună facțiuni ca Republican Liberty Caucus, Libertarian conservatism sau Right-libertarianism, Tea Party Movement, reprezentată de senatorii Utah, Mike Lee sau de Kentucky, Rand Paul;

•Moderații – facțiunile Republican Governance Group, Problem Solver Caucus, reprezentați de Joe Lombardo, guvernator de Nevada sau Susan Collins, senator de Maine;

•Liberalii – facțiunea Rockefeller Republican, unde îi regăsim pe foștii guvernatori Arnold Schwarzenegger (California), Charlie Baker (Massachusetts) sau Larry Hogan (Maryland);

•Trumpiștii sau Trump loyalist, unde îl găsim afiliat și pe congresmenul Jim Jordan;

•Anti-trumpiștii – facțiunea Never Trump movement, reprezentată de senatorul Mitt Romney sau de fosta congresmen Liz Chenney.

Indiferent ce anume poate fi perceput din afară, lupta dusă între facțiunile Partidului Republican, deși potențată serios de personalitatea și evoluția contradictorie a personajului extrem de dinamic Donald Trump, nu se dă doar în marginea mizei privind revenirea la Casa Albă a acestuia, ci și pentru că alegătorii așteaptă răspunsuri și acțiuni conforme la întrebările pe care le-a formulat Kiron Skinner în intervenția sa la dezbaterea organizată de Atlantic Council. Răspunsuri de care depinde evident și evoluția viitoare a Americii pe scena globală.

CINE VINDE ILUZIA SFÂRȘITULUI LUMII ȘI CE LEGĂTURĂ ARE CU AMERICA?

Să încercăm să descriem unul dintre scenariile posibile ale unei noi escaladări în Orientul Mijlociu – scrie Alexandr Dughin[5], prezentând în stilul său propriu un viitor apocaliptic pentru Orientul Mijlociu și lumea întreagă: Răscoala palestiniană începe în Cisiordania și Ierusalimul de Est. Mahmoud Abbas nu poate ține situația sub control și, văzând că Israelul este angajat într-un adevărat genocid în Fâșia Gaza, palestinienii lansează o revoltă generală. IDF continuă să masacreze civili în Fâșia Gaza.

Statele islamice pro-americane – Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Qatar etc. – sunt obligate să se alăture confruntării alături de palestinieni. Lor li se alătură Pakistanul, Turcia și Indonezia. Povestea talibanilor care trimit trupe în Orientul Mijlociu, care a fost o veste falsă, devine o realitate. Bannerele negre ale Khorasan-ului sunt ridicate în toată lumea. Începe marele jihad al lumii islamice împotriva Occidentului și Israelului. Rusia adoptă mai întâi o poziție neutră, dar nu se grăbește să sprijine Israelul, pentru că este în război în Ucraina cu Occidentul, care la rândul său este complet de partea Israelului.

La un moment dat în răscoala Ierusalimului de Est, palestinienii au proclamat nevoia de a închide moscheea Al-Aqsa pentru a o proteja de forțele de apărare israeliene. Moscheea Al-Aqsa a fost menționată la începutul răscoalei din Fâșia Gaza. Israelul, în timpul luptei împotriva milițiilor palestiniene armate și de autoapărare, lansează un atac cu rachete asupra moscheii. Se prăbușește. Calea către construcția celui de-al treilea templu este clară. Dar… un miliard de musulmani, dintre care 50 de milioane (oficial) sunt în Europa, se agită acum și în Occident. Un război civil a izbucnit în Europa. Unii europeni sunt de partea elitelor LGBT, Soros și a celei Atlantiste, în timp ce alții fac alianță cu musulmanii (pe modelul lui Alain Soral) și se alătură revoluției anti-liberale.

Statele Unite folosesc arme nucleare tactice împotriva Iranului. Rusia lansează o lovitură nucleară tactică împotriva Ucrainei, care încearcă să se agațe de Occident cu orice preț și provoacă Moscova în toate felurile posibile. Al treilea război mondial a izbucnit cu utilizarea armelor nucleare tactice. Rusia a decis în cele din urmă să se alăture musulmanilor. Rusia atacă – deși indirect – Israelul. Gog este acolo. În viziunea rusă, Occidentul se află sub dominația directă a Antihristului. Mulți lideri mondiali mor, alții noi apar, având convingeri mult mai radicale.

China atacă Taiwanul, redirecționând atenția SUA și NATO către o nouă țintă. India se abține să ofere sprijinul direct pe care se bazează Statele Unite. Sfârșitul istoriei pare să se apropie cu pași repezi. Feministele, homosexualii și ecologiștii solicită încetarea acestui lucru, dar nimeni nu-i ascultă. Occidentul este forțat să lupte împotriva tuturor în numele unui obiectiv pe care nu-l mai poate formula – toate tezele vechi privind , și alte incantații au dispărut în realitatea aspră a morții totale care se apropie.

Am reprodus cât mai pe larg elucubrațiile lui Dughin din două motive: primul, ca pe o confirmare a premiselor introduse în analiza mea și al doilea pentru că ceea ce scrie Alexandr Dughin reflectă pe deplin viziunea elitelor ruse. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro