Ar fi cazul să vorbim matur, deci competent, despre statalitatea Kosovo
Scandalul de la meciul România-Kosovo, întrerupt zeci de minute din cauza afișării banner-ului „Kosovo e Serbia”, a readus tema micului stat balcanic în atenția opiniei publice. Comportamentul galeriilor de fotbal pro-sârbești este totuși minor comparativ cu abordarea subiectului de către autoritățile reprezentative ale României.
Ce spun „experții”
Mai sunt patru state membre ale UE care nu recunosc Kosovo: Spania, Slovacia, Cipru și Grecia. Noi nu avem niciuna din problemele lor. Spania trăiește cu situația din Țara Bascilor, unde cei mai mulți locuitori au dorit tot timpul și doresc și astăzi separarea (circa 40% pentru, aproximativ 29%, contra în anul 2021). Poziția Slovaciei este motivată de existența a circa 450.000 de maghiari, majoritari într-un teritoriu istoric aflat exact la granița cu Ungaria. Cipru are în spate istoria teritoriului invadat de Turcia, devenit, în 1983, Republica Turcă a Ciprului de Nord, nerecunoscută. Grecia se simte datoare să susțină guvernul cipriot de identitate grecească.
Nimic analog în România. Țara nu se confruntă cu cereri de independență, nu are un teritoriu cu majoritate maghiară la granița cu Ungaria și nici un contencios de ordin teritorial cu vreun vecin. De ce nu urmează România poziția majorității statelor din Uniunea Europeană și a marelui aliat strategic, Statele Unite?
După scandalul banner-ului „Kosovo e Serbia”, ziarul Adevărul s-a adresat unor „experți” (calificativul ziarului) ale căror răspunsuri au fost publicate pe 17 septembrie a.c. sub titlul „De ce nu recunoaște România independentă Kosovo?” (aici). Răzvan Munteanu, „analist specializat pe relații internaționale”, a susținut că prin recunoașterea statului Kosovo, autoritățile de la București ar recunoaște indirect Transnistria ca stat de facto și ar crea un precedent în ceea ce privește independența Ținutului Secuiesc („așa zisul”, preia dl. Munteanu frazeologia oficială). Fostul ministrul de Externe Cristian Diaconescu a invocat decizia Parlamentului din 2008, care lega recunoașterea Kosovo de recunoașterea Transnistriei și de pericolul încurajării secesiunii. Fostul diplomat adaugă precaut: „războiul din fosta Iugoslavie prin care s-a generat această separare reprezintă o criză, deci fără a exista un consens popular cât se poate de clar, pe fundalul unei crize, se regăsesc argumente care nu pot fi folosite doar în favoarea unui proces de recunoaștere, ci și în defavoarea statelor care fac acest lucru”.
Mantra secesiune-drepturi ale omului-integritatea teritorială
În dezbaterile din anul 2008, comentatorii Bucureștiului au pus triada Kosovo-Ținutul Secuiesc-Transnistria sub autoritatea „preeminenței dreptului” – subliniind cât de devotat ar fi statul român eticii internaționale. S-a tot repetat atunci că nu există un drept la secesiune de care s-ar bucura vreo regiune a unui stat, oricare. Într-adevăr, nu există un drept la secesiune. Cele 119 state care până în anul 2022 recunoscuseră statul Kosovo, rezultat dintr-o secesiune, nu și-au bazat decizia invocând un astfel de drept. Promovând stabilizarea relațiilor internaționale, grav afectate de războiul intern din Serbia, statele nu au contestat Dreptul internațional, ci au venit în întâmpinarea.
Stabilitatea internațională se bazează pe trei principii fundamentale: autodeterminarea popoarelor, respectarea drepturilor omului și respectarea integrității teritoriale a statelor. Acestea sunt valide simultan și, în general, se susțin reciproc. În anii 1990, Serbia a stricat echilibrul dintre cele trei repere normative. Dacă într-un final, comunitatea internațională ar fi dat prioritate integrității teritoriale a Serbiei, ea ar fi acceptat încălcarea dramatică a drepturilor omului până la nivelul genocidului. Ar fi intrat astfel în coliziune cu unul dintre principiile Dreptului internațional. S-a preferat evitarea genocidului în detrimentul integrității teritoriale a Serbiei. Statele Unite și majoritatea membrelor UE au dat o pondere mai mare oamenilor decât pietrelor. Cum s-a spus (mai abstract), în anumite contexte, tolerarea și susținerea secesiunii duc la o mai mare protecție a drepturilor omului, asigurând stabilitatea internațională. Motivația repetată opiniei publice, până astăzi, de Ministerul Afacerilor Externe, că autoproclamarea statului Kosovo nu a respectat principiile dreptului internațional (vezi aici) este pur și simplu sterilă.
Protectoratul ONU înființat în Kosovo a asigurat pacea în acestă parte a Europei în ultimii 15 ani și a protejat viața statelor de pe Continent de valul refugiaților albanezi.
Nimic asemănător nu poate hrăni temerile României. Ținutul Secuiesc (ținutul istoric, nu „așa-zisul ținut”) se află în mijlocul României. O secesiune este inimaginabilă. Dacă majoritatea locuitorilor din Harghita și Covasna și-ar dori-o, iar statul român ar zice în joacă „da”, așa-zisul (sic!) Stat al Ținutului Secuiesc ar sucomba în câteva luni. Unei enclave interne i se pot bloca relațiile cu lumea în totalitate.
În logica care a funcționat la apariția statului Kosovo, pierderea de către Serbia a integrității ei teritoriale a fost echilibrată, „în sensul Dreptului”, prin sporul asigurat respectării drepturilor omului aflate anterior sub asaltul celei mai grave forme de violență, genocidul. În opoziție, secesiunea Transnistriei față de Republica Moldova (și de drept, nu doar de facto) nu ar face decât să înrăutățească situația drepturilor omului din această regiune a Moldovei. Din contră, unitatea Moldovei garantează un mai bun exercițiu al drepturilor și libertăților locuitorilor din întreaga Republică. Nu există un singur principiu de drept internațional care să legitimeze secesiunea Transnistriei. Compararea situației din Transnistria cu cea din Kosovo este pur și simplu incultă. –
INTERVIURILE HotNews.ro