Armata Europeană. Utopia tânărului Emmanuel sau interesele industriei de armament?

Puncte cheie:

• Povestea cu „Armata Europeană” riscă să devină o butaforie, după atâtea şi atâtea reîncălziri ale acestei supe cam acrite pe care doar doamna Merkel, din amabilitate pentru tânărul Emmanuel care are toată viața (politică) înainte, se preface că o mai gustă din când în când;
• „Avem nevoie de o armată care să apere Uniunea Europeană de Rusia, de China sau chiar de Statele Unite” – dacă un student la Relaţii Internaţionale ne-ar fi dat un asemenea răspuns la examen, l-am fi picat pe loc, dar dacă Preşedintele Republicii Franceze spune asta, trebuie să scriem neapărat un articol şi să analizăm substraturile profunde şi implicaţiile acestei cugetări strategice;
• Nu e prima şi probabil nici ultima dată când Franţa agită ideea unei Apărări Comune Europene, dacă luăm în considerare că, în 1950, primul ministru francez socialist René Pleven propunea înfiinţarea unei armate comune europene sub umbrela iniţiativei numită Comunitatea Europeană de Apărare. Tratatul a fost de altfel semnat la Paris, în mai 1952 (cunoscut fiind sub numele „Planul Pleven”), de cele şase state fondatoare ale nucleului comunitar european, dar, surpriză!, a fost respins la ratificare tot de Franţa, în august 1954, când o nouă majoritate formată ad-hoc în Adunarea Naţională (între gaullişti şi comunişti) a votat împotriva Tratatului, pe ideea că ar permite reînarmarea Germaniei. Așadar, francezii și-au ucis singuri propria inițiativă, atunci când li s-au schimbat interesele și orientarea majorității parlamentare. Mai putem avea încredere în politica franceză de apărare a Europei?;
• Multe i se pot imputa bolovănosului preşedinte Trump, dar aici cred că a avut dreptate, când a comentat furtunos, în media sociale, că propunerea lui Macron i se pare „o insultă la adresa Statelor Unite”, atunci când există NATO, care funcţionează cu succes din 1949, sponsorizat fiind în proporţie de peste 70% de SUA, când americanii sunt singurii care au dat garanţii de securitate Europei (art. 5 din Tratatul de la Washington) şi tot ei au fost cei mai puternici soldați care au venit să lupte pe acest continent turbulent (împreună, ce-i drept, cu canadienii), în două războaie mondiale, pentru a elibera naţiunile europene, fără a mai lua în calcul şi victoria în Războiul Rece, datorată tot Statelor Unite. Cu alte cuvinte, dacă ar fi fost după contribuţia Franţei, Europa ar fi fost în continuare fie sub ocupaţie nazistă (Al Treilea Reich, valabil 1000 de ani, aşa cum delira Hitler), fie eliberată exclusiv de Stalin, cu toate consecinţele aferente, pe termen lung (poate o gubernie rusească?);
• Domnului Macron, socialist la origine, îi reamintim cum se întrebau socialiştii francezi în presa vremii, în mai 1939: „Pourquoi mourir pour Dantzig?” Dar chiar aşa, de ce ar fi murit francezii pentru Polonia (Gdansk)? De ce au murit, totuși, americanii veniţi de pe alt continent pentru libertatea Europei, a Franței bunăoară? Dar de ce să facem acum o armată europeană? Are cineva ceva de vândut şi nu are o piaţă garantată? Nu mai sunt saudiţii nişte cumpărători de arme suficient de onorabili pentru grandoarea neo-gaullistă a Franţei?;
• Ca ridicolul european să fie maxim, Președintele Macron este contrazis chiar de Comisia Europeană, prin vocea vicepreședintei Federica Mogherini, Înaltul Reprezentant al UE pentru Politică Externă și Securitate, care declară senină, ca din alt film: „Suntem o uniune politică, nu o alianță militară. Noi nu pregătim aici o armată europeană, nimeni nu vorbește despre o armată europeană”. Păi cum, tânărul Emmanuel este nimeni în Uniunea Europeană?

*

Desigur, și Napoleon era tânăr și în plină glorie când a organizat La Grande Armée. Ambițiile sale erau mari. Ba chiar, până la un punct, iluziile de supremație continentală au funcționat. Dar lumea s-a schimbat iar Franța este astăzi o putere din liga a doua, care nutrește la reinventare strategică prin intermediul potențialului Uniunii Europene de a deveni actor global. Și totuși, lucrurile nu merg chiar așa de simplu. Securitatea europeană rămâne de neconceput fără garanțiile Statelor Unite, în pofida tuturor proiecțiilor, mai mult sau mai puțin ideologice, ale „suveranității europene”.

Armata Europeană nu se face, dar moare greu în fanteziile francezilor. Este iluzia nesfârşită de grandoare neo-gaullistă, reîncălzită de ambiţiile globaliste ale tânărului preşedinte și combinată cu ipocrizia cât se poate de pragmatică a interesului de a vinde cuiva producţia industriei militare franceze, cel mai convenabil urmând să fie adoptat un “Buy European Act” în cadrul Uniunii Apărării (PESCO).

Şi cum valorile la care face apel insistent Preşedintele Macron vedem că nu se mai aplică în cazul necesarelor sancţiuni ale UE împotriva regimului criminal al Arabiei Saudite (sancţiuni pe care Franţa le blochează pentru că are de livrat arme şi de încasat bani de la saudiţi), devine limpede că ar fi mult mai confortabil pentru industria militară franceză, cea mai dezvoltată din UE, dacă ar apărea o Armată Europeană care ar face şi achiziţii militare, bineînţeles tot europene.

Credeam, inițial, că numai est-europenii nu vor „cumpăra” ideea lui Macron și vor respinge perspectiva de a se vedea plătind inutil pentru Armata Europeană. Dar iată că și premierul olandez Mark Rutte, posibil coleg cu Macron în ALDE peste câteva luni, sesizând caracterul exagerat și nerealist al propunerii franco-germane, declară că „ideea Armatei Europene merge prea departe de Olanda. NATO rămâne piatra unghiulară a securității europene”. Scurt, logic, eficient, rațional și de bun simț, în tradiția impecabilă a culturii politice olandeze.

Nu voi obosi să reiau, ori de câte ori va fi nevoie, că, dacă se va întâmpla ceva rău și ireparabil în relația transatlantică, discursul coroziv al lui Trump de după ianuarie 2017 va fi avut un rol esențial. Nu există justificare mai bună pentru utopia Armatei Europene decât discursul unilateral și arogant, de contabil supărat și revanșard, căruia nu îi ies socotelile pentru balanța de plăți, pe care îl practică Donald Trump. Dar de aici și până la a prelua și duce mai departe „opera” de distrugere a NATO chiar de către vest-europeni, în fond principalii beneficiari ai NATO (din 1949 până în 1989, căci noi am intrat la „spartul târgului”) este un drum lung, pe care nu credeam și nu cred nici acum că Franța și Germania sunt în stare să îl parcurgă. Dar iată că (aproape) orice în politică se dovedește posibil…

Am spus-o de mai multe ori: pe noi, în regiunea în care ne aflăm, nu ne intersează stimularea cercetării științifice în domeniul militar, ci garanțiile de securitate. Nu ne trebuie neapărat noi tehnologii militare europene, ci o forță credibilă, angajată printr-un Tratat. Cercetarea în domeniul militar nu e un scop în sine, și nu e nici măcar nobilă și utilă, așa cum e cercetarea în medicină, de exemplu. Banii cheltuiți pentru Apărare nu sunt justificați dacă nu se traduc în garanții de securitate pentru contribuabili, ci doar în profit pentru firmele de armament sau în locuri de muncă. Iar europenii nu ne vor da niciodată garanții de securitate. Sau, chiar dacă vor da, nu vor fi credibile, nici politic, nici militar.

Pentru a compara forţa militară efectivă, să spunem, doar ca exemplu, că în ceea ce priveşte puterea aeriană SUA au 13362 aparate de luptă (de toate tipurile), Rusia 3914, China 3035, Franţa 1262 iar Germania 714 (cifre neoficiale). Despre ce vorbim, aşadar, aici? Pot să înființeze europenii oricâte inițiative, pot să anunțe oricâte fonduri europene etc., Franța și Germania nu vor semna prea curând un Tratat european în care să se angajeze că vor apăra România, de exemplu, sau Flancul Estic. Căci aici nu e vorba de apărarea Belgiei, asupra căreia nu planează nicio amenințare, din categoria celor trei menționate de Macron. Ci a Estului Europei, sau, cum îi zicem acum geopolitc, a Europei Centrale. Despre asta vorbim, în esență. În schimb, PESCO se va transforma treptat în „politică socială” pentru angajații companiilor de armament din Europa (Franța, în special) iar asta nu prezintă un interes autentic pentru țările care au cu adevărat nevoie de garanții de securitate. Înfiinţarea unei Armate Europene cu o forţă comparabilă cu cea a SUA, Rusiei sau Chinei ar fi infinit mai scumpă pentru naţiunile europene decât consolidarea financiară, politică şi militară a deja existentei Alianţe Nord-Atlantice.

Nu ne interesează așadar foarte mult Fondul European de Apărare, ai cărui principali beneficiari oricum nu o să fim noi, ci ne interesează prezența unor baze militare NATO, facilități și trupe integrate într-un mecanism puternic și eficace, capabil să respingă cu adevărat o agresiune. Pentru asta putem înțelege să plătim. Nu ne interesează Armata Europeană, ci un NATO capabil să apere Europa. Ne vor spune că Fondul European de Apărare ne va ajuta să ne dezvoltăm capacitățile proprii de apărare cu tehnologii europene și apoi să ne apărăm singuri? O glumă. Mulțumim, nu cumpărăm teza aceasta. Preferăm, dacă tot este să plătim miliarde de dolari, să o facem acolo de unde ne vin garanțiile de securitate. Și pot să asigur cititorii noștri că așa gândesc (nici nu ar avea cum altfel) și polonezii, și statele baltice. Iată, mai nou reiese că și Olanda gândește la fel, deși nu se află într-o zonă de interes pentru o Mare Putere non-occidentală, așa cum este regiunea dintre Marea Baltică și Marea Neagră.

Oricât de antipatic ne va fi părând multora Trump, nu există alternativă mai bună pentru Europa, mai la îndemână și mai naturală decât alianța transatlantică, adică revenirea la conceptul strategic al Occidentului, respectiv salvarea „Occidentului” de la dispariție. Există viață și după Trump. Chiar dacă și Era Trump, la rândul ei, va fi mai lungă în politica lumii decât Trump însuși, așa cum am mai explicat cu alte ocazii. Europenii trebuie să reziste tentației de a definitiva distrugerea NATO, începută anul trecut de Trump, și mai ales să nu creadă că Rusia sau China pot oferi perspective mai bune și mai sigure de colaborare, atâta timp cât aceste Mari Puteri orientale nu pot asigura propriilor cetățeni sistemul de libertăți, justiție și prosperitate la care s-a ajuns în spațiul euro-atlantic.

Până să organizeze Armata Europeană, Emmanuel Macron ar fi foarte bine să aibă grijă de popularitatea sa în Franța, având în vedere că suportul lui intern a scăzut într-un an și jumătate de la 60% la 25%. Ne-a bucurat victoria sa în alegeri, era obligatorie pentru supraviețuirea Uniunii Europene, dar acum ar fi excelent să nu risipească încrederea cetățenilor și să nu deschidă mai multe piste decât poate gestiona, interne și externe. Probabil, șansa care a fost dată liderilor pro-europeni în alegerile din Franța, Germania și Olanda din 2017 a fost ultima și ar fi bine să nu fie irosită, ci fructificată în sensul restabilirii încrederii în democrațiile liberale și în Proiectul European. Altminteri partidele extremiste așteaptă orice greșeală a guvernelor occidentale pentru a năvăli în camera butoanelor.

Cu toate că inutilitatea Armatei Europene este mai mult decât evidentă, atunci când lucrul cel mai logic de făcut ar fi consolidarea NATO, cred că discursul franco-german pe tema aceasta va merge înainte și va împinge, mai devreme sau mai târziu, țări precum România în mari dileme strategice. Menținerea ambelor relații la același nivel de prioritate va deveni din ce în ce mai dificilă pentru București, în anii următori. Ne-o dovedește vizita scurtă și destul de rece a lui Macron pe meleagurile noastre, în care ne-a spus că nu vom intra în Spațiul Schengen și s-a mirat cum de putem fi și pro-europeni și pro-americani în acelaşi timp, iar membrii delegației prezidențiale întrebau când cumpărăm elicopterele fabricate de francezi la noi, că doar de-aia au investit aici.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro