Atlasul maimuței

Pretutindeni pe lume, dacă stai cuminte, privești discret și decent și lași să ți se scurgă prin strunga luminii ochilor unda părerii de rău, a inadecvării, rușinii sau milei, mai devreme sau mai târziu una dintre maimuțe va veni la marginea cuștii. Iar de-i posibil îți va întinde un braț printre gratii. Mânuța, unul/două-trei degetuțe prin plasa de sârmă. Nu negreșit precum cândva-zișii copii ai străzii, cerșindu-ți bomboane, ciocolată, bănuți, biscuiți sau poate otrăvitoarea pâine dospită (căci de, obez ori silfidă, cine odată închis ori născut într-o colivie sau cușcă nu-și dorește ori libertatea ori boala mortală?)… Ci maidegrabă cerându-ți atingerea, palma sau degetul care s-o mângâie. Și dacă vede că ai ceva inimă, uită și ea de spaime și sălbăticie, stă locului și-ți acceptă tandrețea, continuând să plângă tăcut alături de tine, liniștindu-se. Poate alunecând chiar în ațipire, căzând în vis. În tot acest timp, printr-un transfer tainic și mut ea îți împărtășește toată tragedia nenorocirii proprii, te sensibilizează, te face mai om.

La viața mea s-a-ntâmplat să ating ori să mă las atins de destule primate captive, ba chiar și de-alte vietăți mai mici ori mai mari, libere, sovaje cu adevărat. De fiece dată simțindu-mă nedrept și inegal, nevrednic și mai mic decât ele, neresimțind niciodată că am dat ceva, ci mai degrabă, întotdeauna, c-am primit. Ceva aproximabil prin termenii afectelor drept bunătate (mai exact îmbunare a sufletului și trupului), echivalând oarecum cu abluțiunea minții și iertarea redemptivă.

La fel cum am refuzat gradenele și-arenele circului de până nu demult, cel cu animalele docile în urma chinului evident, nu mi-am dorit nici safariul ocular ori fotografic prin „grădinile zoo” ale lumii, evitând sau refuzând multe dintre cele marcate pe hărți turistice și pe lângă care chiar apucam a trece. Totuși, când și unde am intrat, am făcut-o în ideea de a vedea ce oferte faunistice ar fi putut oferi meridianul sau regiunea respectivă pentru posibila surprindere în cadrul firesc, natural. Așadar pentru a învăța să identific sau deosebesc vietățile sălbatice în caz că pașii mă vor fi dus fie și doar preț de-o secundă în calea lor. Lucru petrecut mai ales printre țările dintre cele două tropice, unde rezervațiile naturale sau petecele de junglă rămase pe ici-colo pot să-ți rezerve surpriza celor mai mirabile sau fantastice străfulgerări de prezență aparte, rară, unică-n viață. Cât de scurt, schimbul de ocheade cu fauna liberă, autentică, netraumatizată și nedenaturată prin capturi sau domesticiri obligate este unul dintre cele mai miraculoase, epifanice. Așadar, atât spontan cât și informat prin lectură ori chiar la Zoo despre forma, culorile, zgomotul sau foșnetul unor particularități sau rarități zonale, am avut parte de destule cadouri serendipitane, de întâlniri inopinate, opriri, apropieri, vederi și schimbări de mici gesturi curioase cu animale, păsări, târâtoare, amfibii și insecte de vis. Dacă stai, sau te miști foarte lent și taci negreșit, dar mai ales dacă prin adamism li te-asemeni, chiar și dintre cele mai iuți și temătoare se vor opri, se vor calma, întârziind prin preajmă-ți. Și se vor apropia singure, analizându-te tacticos, cercetând prin mărunte tertipuri de le ești dușman ori de le poți fi de vreo protecție, cooperare, folos, văzându-și în continuare de propria viață, permițându-ți proximitatea până ce mai degrabă tu te plictisești ori nu-ți permiți să întârzii.

În sensul familiarizării informațional-vizuale cu animale care prin încarcerare sunt forțate să se expună contemplării și evaluării o singură dată m-am înșelat. Și-anume în Helsinki, unde am crezut că voi putea vedea toate subspeciile de reni și elani + alte ierbivore, rozătoare și zburătoare din sudul baltic până-n nordul arctic, fie adunate ca-n galantar (ah, ororile muzeelor de așazisă „Istorie Naturală”, încă arătând oase, împăieri prăfuite și pironiri de cadavre uscate-n vitrine…), fie hălăduind în voia turmelor și volierelor semilibere. Însă parcul zoologic respectiv s-a gândit mai degrabă la distracția puilor de națiune proprie, fapt pentru care și-a umplut colecția doar de specii exotice și transcontinentale, pe autohtone lăsându-le să se simtă acasă prin parcurile și curțile orașelor și cătunelor proprii, prin toate pădurile, lacurile și insulele pământurilor și delușoarelor lor, fără teama că vor semăna panică, nici că vor fi oropsite, decimate, periclitate ori rarefiate vreodată. Iar apoi, școala oricum îi învață pe copii scandinavi sute și mii de specii de flori, plante, copaci și animale autohtone (inclusiv cu denumirea-n latina științei), elevii nemaiavând nevoie de educație patriotică (și-o asumă atât prin frecventarea școlii elementare cât și prin contact direct și personal cu tot ce-i natură). Așadar, o instituție a statului cum este parcul zoologic maidegrabă pune la dispoziția concetățenilor cunoașterea Lumii și-a arătărilor ei depărtate.

Slavă Domnului, există multe țări, continente aproape întregi, în care oamenii au înțeles chiar de câteva mii de ani (și chiar n-au de ce să renunțe la cele mai nobile valori și corecte viziuni despre Lumea Viului ca Unitate și Frumusețe) că omul trebuie să coexiste cu fauna naturală neantagonic, ba chiar solidar și armonios. Drept consecință există miliarde de suflete/minți omenești care consideră că e de datoria celui care are (sau măcar crede că are) mai multă minte să fie omenos cu tot și absolut orice rest mai puțin dezvoltat. Asta însemnând că orișice deține „suflare de viață”, chiar de n-ar avea-n sine (ori nu vedem noi în el) enorm de multă sfințenie, e întru cinstea noastră să-l considerăm ales, sfânt

Una din cele mai urâte amintiri din prima copilărie a fost să văd un băiat din vecini izbind un pui de pisică cu capul de asfaltul șoselei. L-am detestat, mai ales că i-am realizat nu doar inconștiența, ci chiar valul de plăcere care i-a luminat fața, care i-a declanșat zâmbetul, chicotirea. Și l-am privit siderat cum se uita tâmp la bietul animal amețit de durere, îl legăna și-l scutura, îl mai arunca ceva mai blând pe jos, ca să-i încerce moliciunea trupului și vidarea de-orice simț, aruncându-l apoi pe cupa unui camion care trecea pe stradă transportând ceva pământos. Totuși, cel mai hidos și scabros spectacol l-am înghițit la vârsta de 14 ani, când în grădina zoologică din Budapesta am dat peste oameni, bărbați și femei mature, ațâțând cu urlete și gesturi amenințătoare un macac. Numai și numai ca să-l determine să se enerveze și să scuipe-nspre ei. Pentru ca gloata instigatoare să se ferească de stropii salivei fugind haotic, răspândit și-mproșcat, imediat revenind și regrupându-se în fața cuștii, agățându-se iar de sârma gardului, scuturând-o, strigând și incitând iar și iar mamiferul încarcerat. Și nesăturându-se de provocarea aceea de joc mizerabil (am zis deja: adulți, domni și doamne deopotrivă). Am plecat scârbit și rușinat de la fața de dos a locului, din dreptul spectacolului josniciei și netrebniciei umane. Sunt sigur că de-atunci lumea s-a mai civilizat. Măcar cu vreun gram-două-trei. (Lumea de-atunci; nu negreșit și generațiile următoare, căci – nu-i așa? – fiecare reia și deprinde instincte și năravuri cam de la zero). Oricum, chiar dacă la maturitate n-am intrat ca un biolog pătimaș sau ecolog ahtiat în absolut orice așazisă „grădină” (eufemism cinic pentru pușcărie) zoologică, ci doar uneori, din loc în loc, nicăieri/niciodată n-am mai văzut atâta nerușinată sau ticăloasă euforie umană. Am mai dat pe-alocuri peste tineri obraznici, hărțuind ori trezind din somn biete făpturi captive pentru că doreau să fie ei înșiși băgați în seamă (cașicum animalele ar trăi să-i amuze ori să facă circ la orice comandă). Sau țipând și încercând să le provoace teoretica sau preistorica lor reacție de spaimă ori de ferocitate – gesturi de copii răi, fii de târlă.

Dar una dintre cele mai tulburătoare și învățătoare de minte interacțiuni din proximitatea pușcăriei zoologice a fost cu un urangutan. Mă refer la închisoarea reprezentată de tipul acela de gropi mari, care inițial coboară mult mamiferele așazise inferioare (față de nivelul superiorului public zgomotos, supranumerar, trivial), într-un demisol ca de fosă descoperită, după care suie și întinde un mic peisaj ca o arenă sau scenă, mai departe de groapă și la altă distanță exagerată, menită să afișeze bietele animale când adormite, când plictisite, ieșind și întârziind când mai des când mai rar în văz public. Nedreptatea (numită ipocrit securitate) fizică devine și una a dezbinării psihice, căci dă oamenilor senzația superiorității lor absolute, trufașe, pasibil abuzive. Astfel că, în ciuda majorității răutăcioase și pretențioase a omenetului, dacă ești totuși un ins mai subțire devine imposibil să nu ajungi să ții cu nenorocitele de vietăți aflate acolo din cel mai teribil, injust sau crunt incident. Cum să nu-ți fie milă când le vezi diformitatea imensă a trupului obez, a bătrâneții împinse forțat peste limitele biologicului firesc (prin medicații contra-naturii, mișcare minimalistă și cel mult nevrotică, hrană excesivă plus îmbucături pe cât de ilegal pe-atât de compulsiv și irepresibil aruncate de către vizitatorii umani)? Ori abrutizare neuro-afectivă desăvârșită, ori răbdare de îngeri este obișnuința expuselor animale cu zgomotele și vulgaritatea oamenilor care, în dreptul țarcului, vor imediat o demonstrație de forță și circ, deoarece sunt pripiți sau puși pe surprins și pozat faze rizibile, se schimbă iute-ntre ei însă mai toți sunt la fel, adică tembeli, agresivi și solicitanți, țipând, gesticulând, aruncând înspre animale ce mestecă ei înșiși sau alte porcării. Din cauza spectacolului grotesc pe care-l fac vizitatorii am ajuns adesea să apreciez și să prefer faptul că multe animale stau pitite, că preferă să doarmă, ori că aruncă o privire de lehamite și se-nfundă iar în cotlonul lor nevizibil și precis jegos. Așa că am ajuns chiar să felicit, de pildă, postarea unor mamifere mari cu spatele către publicul spectator. – citeste intregul articol si comenteaza peContributors.ro