Bahmut rezistă/Bahmut cade. Ce ştim dar mai ales ce nu ştim

Ieri la Stockholm, în cadrul unei reuniuni a miniştrilor apărării din statele membre UE, Secretarul General al NATO, Jens Stoltenberg, a admis pentru prima dată că oraşul Bahmut ar putea cădea în mâinile Federaţiei Ruse în următoarele zile, după mai multe luni de lupte intense.

Tot ieri, Evgheni Prigojin a anunţat că partea de est a oraşului Bahmut aflată dincolo de râul Bahmutovka se află sub controlul grupului Wagner.

Se estimează că, până în prezent, între 20.000 şi 30.000 de militari ruşi au murit sau au fost răniţi în bătălia pentru Bahmut, începând cu vara anului trecut.

Posibilitatea ca Bahmut să fie capturat de ruşi a devenit mai clară odată cu capturarea oraşului Soledar la mijlocul lunii ianuarie. Ulterior acestui eveniment, trupele ruse au avansat la nord şi la sud de Bahmut, capturând gradual teritoriu. La ora actuală, Bahmut este într-un cleşte, singura rută de aprovizionare a forţelor ucrainene fiind direcţia est.

Imediat după căderea Soledar, diverşi analişti occidentali dar şi Secretarul de Stat SUA al Apărării, Lloyd Austin, au început să afirme că pierderea Bahmut nu înseamnă foarte mult, din moment ce oraşul nu are o importanţă strategică deosebită. Seful Statului Major Interarme, generalul Mark Milley, a fost mai rezervat, afirmând că este dificil de spus care va fi rezultatul încleştării ruso-ucrainene de la Bahmut.

Dacă Bahmut nu are o importanţă strategică, de ce atunci Ucraina a luptat şi luptă eroic pentru a nu ceda acest oraş? Chiar şi după ce a devenit evident că armata ucraineană nu poate să reziste pe termen lung la Bahmut?

Pe data de 3 martie armata ucraineană a aruncat în aer două poduri care erau folosite pentru a aduce trupe, de la est la vest în Bahmut. Pe data de 5 martie comandantul şef al forţelor terestre ucrainene, Oleksandr Sîrski, a efectuat o vizită la Bahmut pentru a aprecia exact situaţia de pe teren. Pe data de 6 martie au apărut primele relatări referitoare la dorinţa generalului Zalujnîi de a se retrage din Bahmut, în contextul unei reuniuni la cel mai înalt nivel politic şi militar în Ucraina care a avut un singur subiect pe agendă: retragerea sau menţinerea trupelor ucrainene în cel mai nevralgic punct al războiului. Pe data de 7 martie divergenţele dintre nivelul politic şi militar la Kiev au încetat, conducerea armatei ucrainene anunţând oficial că sprijină integral obiectivul politic de a nu se retrage din Bahmut.

Toate aceste oscilări arată că la nivelul conducerii politice şi militare a Ucrainei au fost din ce în ce mai des cântărite toate alternativele şi au fost calculate în permanenţă riscurile dar şi avantajele continuării bătăliei pentru Bahmut.

Din punct de vedere militar, forţele armate ale Ucrainei au înţeles demult că Bahmut nu poate fi apărat până la capăt. Din acest motiv, încă din mai 2022 au început pregătirile pentru o nouă linie de apărare la est de Bahmut, Slovyansk – Kramatorsk. În momentul căderii Soledar, forţele armate ucrainene se puteau retrage în ordine şi fără mari pierderi pe această nouă linie de apărare. Dacă ar fi recurs la această strategie, ar fi fost salvate poate mii de vieţi în rândul forţelor ucrainene. Decizia de a apăra Bahmut cu price preţ a fost însă luată în acel moment. În acest scop au fost dizlocate trupele ucrainene care erau pregătite să înceapă ofensiva pe linia Svatovo – Kreminna, în nord-vest şi cele care erau pregătite în sud-est pentru a începe ofensiva cu scopul de a recupera Melitopol, ofensivă planificată a începe pornind din direcţia Zaporojia.

Ce anume a determinat această strategie a Ucrainei de a concentra marea majoritate a forţelor sale armate în direcţia Bahmut – Soledar?

Greu de dat un răspuns în acest moment la această întrebare. S-a scontat probabil pe faptul că forţele armate ruse vor pierde enorm – ceea ce s-a şi întâmplat de altfel – şi nu vor mai fi capabile să lanseze alte ofensive pe întinderea de mai bine de 1000 de kilometri a frontului. Calculul nu a fost eronat dar nu se poate afirma cu precizie cât de corect a fost. Oricum, din punct de vedere strategic, Ucraina nu avea la dispoziţie multe opţiuni, din moment ce conducerea de la Kremlin a devenit din ce în ce mai obsedată de capturarea Bahmut, devenit un scop în sine, detaşat chiar de rezultatul final al războiului. Vladimir Putin a fost constrâns într-un fel de propriul anturaj politic şi militar să se concentreze pe capturarea Bahmut care poate servi ca exemplu al unui suces militar rus ce se lasă aşteptat din luna iulie a anului trecut. A intrat Putin în capcana “Bahmut” întinsă de Zelenski sau a intrat Zelenski în capcana “Bahmut” a lui Putin? Ori cei doi lideri au intrat simultan în capcana celuilalt? Dificil de apreciat în acest moment.

Soarta Bahmut, mai ales după declaraţiile de ieri ale domnului Stoltenberg, este pecetluită. Doar un eveniment cu totul neaşteptat ar putea determina o retragere definitivă a trupelor ruse din oraş şi din împrejurimi. “Cleştele” rus este mult prea avansat la vest, pe două direcţii, sud-vest şi nord-vest. Trupele ucrainene riscă o încercuire fatală, însă decizia de a rezista până la capăt a fost deja luată la nivel politic şi militar, inclusiv riscul încercuirii totale şi al pierderii de vieţi în masă ale militarilor ori al prizoneriatului a fost admis.

Ce va însemna pierderea Bahmut pentru etapa următoare a războiului din Ucraina?

Pentru a răspunde la această întrebare, ar trebui să avem un răspuns la o altă întrebare: cât anume a pierdut Ucraina din potenţialul său de luptă concentrându-se aproape exclusiv în direcţia Bahmut? Într-un interviu din luna decembrie generalul Zalujnîi declara că nu este nevoie de o mobilizare, ci de muniţie. Între timp, se pare că situaţia s-a schimbat. Ucraina a accelerat mobilizarea în lunile ianuarie şi februarie. Dacă la începutul războiului mobilizarea era declarată doar de comisii militare şi ordinul era trimis doar la adresa de domiciliu, în prezent mai multe autorităţi pot emite ortdinul de mobilizare, fără nicio limitare geografică. La începutul războiului erau cozi de voluntari la centrele de mobilizare. Astăzi aceste cozi au dispărut.

Are Ucraina nevoie să-şi înlocuiască personalul militar care nu mai poate lupta, din diverse motive sau are nevoie de a mări numărul total al militarilor pentru a porni o ofensivă majoră la începutul lunii aprilie? Nici la această întrebare nu avem un răspuns. Cert este însă că Ucraina conştientizează necesitatea unei ofensive pe scară largă care să aibă succes – în caz contrar, livrările de armament occidentale nu s-ar mai justifica.

De fapt, de ce ar avea nevoie Ucraina pentru o ofensivă de succes? În acelaşi interviu din luna decembrie, generalul Zalujnîi afirma că, pentru a avansa în direcţia Melitopol (nu pentru a lua înapoi oraşul!), are nevoie de 700 blindate, 300 de tancuri şi 500 obuziere. A se compara aceste cifre cu ceea ce a primit Ucraina până acum sau ce i s-a promis că va primi.

Chiar şi în aceste condiţii, nu există nicio îndoială că Ucraina va porni ofensiva mult aşteptată. Marele paradox este că Ucraina posedă mai puţine arme decât are nevoie pentru o ofensivă dar mai multe decât să-şi permită să nu înceapă o ofensivă.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro