Biserica si politica. Un nou experiment

Decizia luata la recentul Sinod, de a permite preotilor ortodocsi sa candideze la alegerile locale din acest an, surprinde. Ea trezeste serioase semne de indoiala daca Biserica noastra majoritara stie ce vrea, de fapt, pe scena politica si sociala. Termenii in care aceasta decizie a fost formulata tradeaza nu doar nesiguranta raportarii la propria traditie canonica, dar si lipsa unei minime culturi civice, a unei viziuni organice despre rolul si locul Bisericii in statul de drept. In loc sa limpezeasca raportul deseori ambiguu, motiv pana acum de repetate critici, unele exagerate si altele intemeiate, dintre autoritatea spirituala si puterea lumeasca, decizia sinodala adanceste confuziile.

Intai de toate, Sinodul din martie 2008 ofera o exegeza discutabila deciziei Sinodului din februarie 2004. Acesta din urma formula in termeni clari, pe baza canoanelor ortodoxe mereu in vigoare (6 Apostolic, 7 Sinodul IV Ecumenic, 10 Sinodul VII Ecumenic, 11 Sinodul local Cartagina), incompatibilitatea dintre slujirea preoteasca si mandatul politic.

In plus, avand in vedere eventualele impotriviri ale preotilor prinsi de mirajul politicianist, acelasi Sinod din 2004 preciza: cel care va incalca aceste reguli, precum si legamantul depus la hirotonie, se incadreaza in prevederile art.3, lit. “d” si “e” din Regulamentul de procedura al instantelor disciplinare si de judecata ale Bisericii Ortodoxe Romane, avand de ales intre cariera politica si misiunea preoteasca, pentru totdeauna, fara drept de revenire in cler. Abaterile de acest fel vor fi judecate in Consistoriile eparhiale.

De la implicare la neimplicare si retur

Lipsa de echivoc a acestei decizii dorea sa puna capat ambiguitatilor intretinute de lipsa de pana atunci a unei strategii unitare si coerente. Concret, in 2004 era rectificata fundamental decizia Sinodului din 2000, cea potrivit careia le era ingaduit clericilor sa ocupe functii in consiliile locale si judetene, in administratia de stat sau sa fie parlamentari. Decizia din 2000 era la randul ei un pogoramant adus hotararii sinodale din 1996 care se exprima in favoarea „principiului canonic al neutralitatii politice”.

Dupa cum se vede, la fiecare ciclu electoral major din ultimul deceniu, Biserica a trecut pe rand de la neimplicare la implicare si retur. Aceste experimente sunt acum incununate de o formula mixta de implicare independenta. Ca si cum independenta preotului politician fata de un partid sau altul ar fi chestiunea centrala, iar nu faptul ca Preotia ca slujire este pusa intre paranteze de dragul unui bine pamantesc relativ.

Pe scurt, nu doar inconsecventa strategica marcheaza si ultima decizie sinodala, cat mai ales aplicarea iconomiei – adica a principiului flexibilitatii – tocmai acolo unde Biserica trebuie sa ramana inflexibila, daca nu doreste transformarea slujitorilor ei in simpli prestatori de servicii. In plus, decizia de acum cateva zile a Sinodului nu precizeaza care sunt cauzele acestei dispense.

Este cumva Romania in pericol de a nu mai avea destui consilieri locali sau Biserica se simte in asa de mare masura discriminata incat trebuie sa fie prezenta nemijlocit, prin slujitorii ei, in structurile decizionale? Intrebarea este cat se poate de legitima daca ne gandim ca, din punct de vedere eclezial, iconomia este aplicata unor situatii care reclama expres o astfel de interpretare aplicata a canoanelor.

Suntem, asadar, intr-o astfel de situatie? Daca da, de ce Sinodul nu ii spune pe nume? Daca nu, de ce aplicam in vremuri de pace criterii valabile doar in vremuri de razboi? De ce exageram? Cu alte cuvinte, care este miza (nemarturisita) care justifica retrimiterea clerului in politica de la nivel local, cu nimic mai curata sau mai morala decat cea parlamentara si guvernamentala? Ce spera sinodalii sa castige incat sunt gata sa isi asume riscul de a ii vedea pe proprii preoti pe prima pagina a ziarelor, implicati, real sau calomnios, in luptele dintre partide si in dosarele de coruptie? Nu ofera democratia si alte mijloace de articulare a intereselor legitime ale unei comunitati de credinta care, in cazul nostru, este si majoritara?

Ei de ce pot iar noi de ce nu avem voie?

Un posibil raspuns la aceste intrebari deloc retorice il constituie lipsa unui partid romanesc cu adevarat crestin-democrat sau cel putin a unei programatici moral-culturale la celelalte partide, indiferent de culoare.

Dupa aproape doua decenii de libertate, Romania mai traieste inca paradoxul de a fi majoritar religioasa, fara ca aceasta realitate sociala sa se reflecte mereu si in deciziile politice. De la legislatia pro-avort si pana la contestarea prezentei orei de religie in scolile publice si de la salarizarea indecenta a clerului, indiferent de confesiune, la chestiunea amanarii retrocedarii bunurilor confiscate de puterea comunista – sunt destule capitole unde clasa politica isi arata fie incompetenta, fie indiferenta, fie cinismul sau pe toate la un loc. si aceasta independent de faptul ca, punctual, de la o guvernare la alta, Biserica majoritara, alaturi de celelalte culte religioase, s-a bucurat de o atentie financiara deosebita si de alte facilitati.

Aceste „succese” au fost insa partiale. Adica tot ceea ce a fost posibil prin intelegeri conjuncturale nu s-a tradus intr-o conduita principiala, aplicabila indiferent de momentul politic si de protagonistii acestuia.

Lipsa pana de curand a unei legi a cultelor a incurajat o astfel de relatie intre culte si stat cu caracter deschis, adica instabil. Motiv pentru fiecare cult in parte sa se asigure de cat mai multe parghii prin care sa influenteze negocierea unor solutii favorabile. In aceasta logica, bazata pe confuzia de functii, abstinenta politica a clerului ortodox este perceputa drept slabiciune, atat de clerul insusi, cat si de ierarhia superioara. Sentimentul de a fi in situatia unei majoritati discriminate este accentuat de prezenta activa in politica a reprezentantilor celorlalte culte religioase.

Ei de ce pot, iar noi de ce nu avem voie? Aceasta este intrebarea pe care o poti auzi cel mai des la preotii din mediul rural si urban care au trecut prin experienta umilitoare de a nu fi nici macar ascultati de catre cei care, in consiliile locale fiind, impart banii si privilegiile dupa criterii strict politicianiste, ignorand importanta comunitatii de credinta majoritare pentru coeziunea sociala a intregii comunitati civice.

Riscurile preotilor-candidati

In fata acestei situatii, Biserica Ortodoxa are pentru moment un raspuns paradoxal: mentinerea hotararii Sfantului Sinod nr. 410/2004 privind interzicerea implicarii clerului in politica.

Totodata, aplicand principul iconomiei (pogoramant, dispensa), Sfantul Sinod hotaraste ca, de la caz la caz, preotii care isi exprima, in scris, dorinta de a candida numai ca independenti si numai pentru consiliile locale si consiliile judetene sa primeasca aprobarea chiriarhilor lor. Aprobarea va fi acordata in urma analizei solicitarilor preotilor respectivi, intr-o sedinta a Permanentei Consiliului Eparhial si numai acelora considerati capabili sa promoveze interesele comunitatii in consiliile locale si in consiliile judetene.

Dincolo de caracterul canonic ambiguu, solutia este cautionata de o serie de chestiuni practice. Cine plateste campania electorala a preotului candidat independent? Calitatea de candidat, fie si independent, nu o viciaza pe cea de pastor al tuturor, indiferent de optiunile politice? Care este raportul preotului concurent cu membrii laici ai parohiei care candideaza la randul lor in numele partidelor?

Daca nu este votat, se cheama ca Biserica primeste vot de blam? In ipoteza ca strange suficiente voturi, ce garantii reale ofera prezenta preotului in consiliul local sau judetean ca, intr-adevar, vocea lui se va face auzita si interesele Bisericii vor fi luate in considerare?

Nu cumva asteptam prea multe de la un singur om? In fine, ce vom face atunci cand preotii vor cadea in capcanele functiei si vor da dovada unor slabiciuni de care sufera, cum vedem prea bine, majoritatea celor care formeaza clasa politica romaneasca actuala? Dorind sa preintampine astfel de cazuri, decizia sinodala introduce o prevedere profund problematica: daca, insa, se dovedeste ca preotul nu corespunde cerintelor mandatului incredintat, de a lucra si apara interesele comunitatii locale, atunci i se va retrage aprobarea.

Conflict intre libertatile cetateanului si ascultarea canonica

Nu trebuie sa fii jurist pentru a constata faptul ca aceasta formulare este in contradictie cu principiile statului de drept. Foarte simplu spus, nu poti acorda, ca pe un pogoramant, aprobarea pentru a candida la un post de consilier local, iar pe de alta parte, ca episcop, sa o retragi din ratiuni ce pot fi intemeiate sau doar subiective.

Retragerea aprobarii nu are niciun efect juridic, pentru ca preotul-consilier local are un mandat pe care nu episcopul i l-a dat, ci alegatorii. Este ratiunea pentru care, prin analogie, un parlamentar poate parasi partidul pe listele caruia a intrat in forul legislativ si sa devina independent, sa se afilieze altei formatiuni politice sau sa infiinteze propriul partid.

Hotararea sinodala este asadar viciata fundamental de conflictul dintre libertatile cetateanului si ascultarea canonica. La orice instanta din lume, in orice stat de drept, daca am ajunge in aceasta situatie, preotul ar castiga procesul impotriva autoritatii ecleziale care isi depaseste atributiile si reglementeaza in domenii in care nu are competenta.

Este un temei in plus de a da dreptate canoanelor Ortodoxiei universale si de a evita aplicarea iconomiei acolo unde se cere, de fapt, consecventa. Concret, tot prin analogie, asa cum membrii activi ai armatei nu pot fi in acelasi timp membri de partid si cu atat mai putin sa ocupe functii politice, altminteri ar fi suspendat principiul controlului civil, nici preotul nu trebuie sa se amestece in exercitiul democratic altfel decat din postura de alegator, altminteri ar fi suspendat principiul separarii Bisericii (generic vorbind) de stat.

In aceasta cheie de interpretare, renuntarea de buna voie la posibilitatea de a fi ales nu mai este o limitare a libertatilor fundamentale, ci o maniera de subliniere a specificului vocational respectiv.

Valorificarea increderii

Atunci cand au luat aceasta decizie in doi peri, de mentinere a hotararii din 2004 de neimplicare si de acordare insa a aprobarii in anumite cazuri, sinodalii au mai avut probabil in vedere un fapt: valorificarea increderii constante de care se bucura Biserica (tot generic vorbind) in randul romanilor.

Or, asa cum am precizat si alta data, este vorba despre o incredere spirituala si etica, iar nu despre un mandat politic. Increderea este aici o categorie valorica, profunda, care ramane astfel de aproape doua decenii tocmai pentru ca nu este redusa la un capital de imagine convertibil in voturi. increderea in Biserica intareste autoritatea, iar in niciun un caz puterea ei.

Este motivul pentru care majoritatea religioasa nu este in mod automat si o majoritate politica. Istoria ne ofera in acest sens destule exemple. Eforturile Romei, de pilda, de uniformizare canonica si liturgica a Occidentului nu a insemnat nicio clipa suspendarea adversitatilor politice din sanul acelorasi societati sau cu atat mai putin dintre state.

Nici Bizantul majoritar ortodox nu era monocolor politic, cele doua partide din hipodrom nefiind simple tabere sportive. Pentru a ajunge in prezent, recentele rezultate ale alegerilor din Spania traditional catolica, unde guvernul socialist al lui Zapatero a fost confirmat, ne arata foarte limpede ca majoritatea religioasa nu poate anula diversitatea optiunilor politice. Este la urma urmei rezultatul concret al autonomiei omului, principiu fundamental al antropologiei crestine, total opus viziunii teologice a Islamului care, negand libertatea de autodeterminare a persoanei, promoveaza contopirea comunitatii de credinta cu cea politica si face imposibil in statele declarat musulmane alt sistem de drept decat cel religios, teologia in sine nefiind in mare parte altceva decat o exegeza juridica.

Confuzii periculoase cu Sfantul Sinod

Nu este locul aici sa aprofundam toate aspectele raportului dintre cetatenia spirituala si cea terestra in perspectiva inter-religioasa si nici sa dezvoltam coordonatele unei teologii sociale ortodoxe. Retinem insa ca, prin decizia din 6 martie 2008, Sinodul de la Bucuresti da dovada unei confuzii periculoase menite sa sporeasca haosul uman si institutional prin care trece tanara noastra democratie post-comunista.

Intr-o tara in care liderii de sindicat se aliaza cu patronatul si acesta din urma furnizeaza ministri, postura preotului-consilier local nu face altceva decat sa legitimeze un sistem politic si o practica politicianista pe care, de fapt, orice om de bun simt le doreste cat mai rapid schimbate. Inclusiv prin vocea profetica a unei Biserici libere de contracte ideologice si servituti politice. in orizontul acesta de asteptare, ultimul paragraf al hotararii sinodale este si cel mai putin optimist: aceasta hotarare adoptata de Sfantul Sinod este aplicabila numai pana cand se vor gasi membri ai laicatului ortodox, bine pregatiti, pentru a reprezenta interesele comunitatilor locale in care se afla si ortodocsi.

Unde va „gasi” Biserica astfel de laici? Ii cauta deja?

Nota: Radu Preda este teolog, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Cluj Napoca. A facut studii la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Bucuresti (1991-1995), urmand apoi studii doctorale la Heidelberg, Paris si Roma. În prezent, Radu Preda este lector la Facultatea de Teologie Ortodoxa a Universitatii „Babes-Bolyai“ din Cluj, director fondator al Institutului Roman de Studii Interortodoxe, Interconfesionale si Interreligioase