Călăreţul de aramă : Occidentul şi neliniştea rusă

Nici o altă întrebare nu este mai obsedantă în istoria intelectuală a Rusiei decât aceea ce priveşte propria ei identitate. De trei secole, din clipa în care Petru cel Mare a acordat Moscovei hlamida imperială, Rusia se află prinsă în acest dialog frenetic cu Occidentul. În această oglindă pe care i-o întinde civilizaţia pe care o imită, dar şi pe care o detestă, Rusia îşi poate contempla propriul chip.

Oscilând între elanul mesianic şi îndoiala de sine , Rusia este troica gogoliană ce alunecă pe oceanul istoriei, în căutarea unui destin al măreţiei. Crimele şi teroarea, brutalitatea şi minciuna de stat sunt instrumentele de care imperiul se serveşte. Între Europa şi Asia, Rusia se priveşte pe sine ca pe un sfinx ce nu îşi poate spune taina. Sentimentul unicităţii misiunii sale este responsabil pentru energia feroce cu care a strivit şi a distrus popoare : întoarsă către ea însăşi, Rusia proiectează asupra lumii de dinafara ei furia cuceritoare a unui stat ce nu cunoaşte odihna.

Ce este Rusia?

Căci dezbaterea în jurul întrebării “ce înseamnă a fi rus” este inseparabilă de trauma modernizării autocratice pe care o provoacă revoluţia lui Petru cel Mare. Ruptura istorică naşte cadrul pentru interogaţiile pasionate. De acum înainte literatura şi mişcarea ideilor din Rusia sunt dominate de febrilitate şi nelinişte. De la Ceaadaev la Blok, de la Puşkin la Tolstoi şi Dostoievski, condiţia rusă este în centrul unei dezbateri ce acordă vocilor intelectuale timbrul lor unic.

Şi poate că tensiunea din poemul lui Puşkin rezumă, tragic, dilema unui destin: călăreţul de aramă, teribilul Petru, nu este doar demiurgul ce clădeşte o nouă lume, ci şi cel care striveşte,sub copitele statuii sale, pe Evgheni: contradicţia dintre grandoarea statului şi fragilitatea individuală este parte din tragedia Rusiei înseşi. Petru, ziditorul, îşi păstrează în textul lui Puşkin întreaga sa ambiguitate. Admiraţia pentru moştenirea sa este amestecată cu teama ivită din vecinătatea unui colos ce nu cultivă mila sau compasiunea.

Tensiunea dintre artificialitatea hipnotică a Petersburgului şi organicitatea Moscovei este parte din aceeeşi istorie a identităţii ruse. Dacă primul oraş este manifestul unei voinţe prometeice de desprindere de letargia orientală, al doilea este cel în care se adună energiile unui trecut al negurii şi al credinţei. Oscilaţia între cele două efigii este ezitarea între seducţia Occidentului şi replierea spre sine a unui univers marcat de sentimentul unicităţii sale.

Transformarea unui spaţiu periferic în imperiul Ecaterinei este acompaniată de naşterea elitei ce se interoghează asupra propriului său rol. Critica este motivată, de cele mai multe ori, de frustrarea tragică provocată de încremenirea autocraţiei. Între elită şi stat, relaţiile sunt extrem de complicate. Din această elită se ivesc decembriştii,Herzen sau Bakunin. Obsesia condiţiei ruse ar fi imposibilă în absenţa aculturaţiei occidentale. Meditaţia în jurul destinului Rusiei se poartă în cadrele pe care Occidentul le furnizează.Citeste continuarea pe Contributors.ro