Când iadul a coborât pe pământ. Cum au ajuns mongolii până în România de azi

Cu mai mult de 750 de ani în urmă, pe teritoriile României de azi au ajuns zeci de mii de războinici care veneau de la peste 5.000 de km depărtare. Erau fantastic de duri, de rapizi și de eficienți și au distrus o mulțime de așezări. Ce au căutat mongolii prin părțile noastre? Cum erau diferiți acești oameni veniți din „inima” Asiei? Cum de invazia a însemnat și lucruri bune pentru români?

• La mijlocul secolului XIII, Imperiul Mongol se întindea din Siberia până în India și din Ungaria până în Vietnam. Pentru câteva decenii, mongolii au stăpânit și în locurile României de azi, după ce au format cel mai mare imperiu din istorie, imperiu care s-a destrămat rapid.
• În campania din 1241-1242, mongolii au trecut și prin teritoriile locuite de vlahi, iar cronicile vorbesc despre faptul că au fost distruse așezări precum Rodna și Oradea. Nu le-a fost ușor prin zona noastră, mai ales că trecătorile au fost păzite cu strășnicie de secui, români și sași. La Mohi, în Ungaria de azi, mongolii i-au zdrobit în bătălie pe maghiari și urma orașul Viena, dar, ca prin minune, tătarii și-au oprit avansul.
• Un cronicar pe nume Rogerius a scris despre dezastrul făcut de mongoli în locurile noastre, iar numele este purtat și în prezent de un cartier din Oradea. Lupte crâncene s-au dat la Rodna, oraș care era locuit de sașii ce exploatau minele de argint. Sașii înarmați au încercat să apere orașul, mongolii au simulat o retragere și au revenit în forță și au ocupat orașul. Distrugeri mari au fost și la Bistrița și Alba Iulia.

Pe unde au trecut mongolii prin locurile noastre în campania din 1241 – 1242

„În 1241, oastea mongolă s-a îndreptat spre Ungaria, a cărei subjugare, în concepția conducerii mongole, urma să ofere o bază pentru asaltul împotriva restului Europei. Una dintre aripile marii armate a intrat în Cumania apuseană, despărțindu-se în trei aripi: cea dintâi a pătruns în Transilvania prin Carpații Orientali și, după cucerirea așezărilor săsești de la Rodna și Bistrița, s-a îndreptat spre Ungaria; o altă oaste a trecut munții prin pasul Oituz și a zdrobit în Țara Bârsei oastea voievodatului transilvan; al treilea corp mongol a avut misiunea de a anihila forțele armate ale vlahilor negri (karaulagh)”, se scrie în volumul „Istoria României”, semnat de cinci autori: Ș Papacostea, M Bărbulescu, D Deletant, K Hitchins și P Teodor.

„Zdrobirea oștii regale ungare în aprilie 1241, în apropiere de locul de vărsare a râului Sajo în Tisa, a grăbit criza de structură a regatului și a slăbit considerabil puterea sa de expansiune în deceniile ce au urmat”, se mai explică în volumul citat.

Unul dintre fiii marelui han a luptat cu un corp de armată în nordul Moldovei. Cronicile vorbesc despre faptul că mongolii au atacat orașul Rodna, care era locuit de sașii ce exploatau minele de argint. Sașii înarmați au încercat să apere orașul, mongolii au simulat o retragere și au revenit în forță și au ocupat orașul, silindu-l pe contele locului să-i pună oameni la dispoziție pentru viitoarele ținte.  Această falsă retragere era numită tactica „Luptei Câinești”.

Mongolii s-au îndreptat spre Oradea, oraș care a fost ocupat și jefuit, dar cetatea era bine întărită, așa că mongolii au executat încă o repliere tactică și au revenit câteva zile mai târziu, distrugând cetatea.

Despre prăpădul făcut de mongoli scrie un faimos cronicar, Rogerius, numele fiind purtat în prezent de un cartier al orașului Oradea. Rogerius s-a născut în sudul Italiei, a fost și canonic de Oradea și apoi arhiepiscop de Split (Spallato) oraș unde a murit, în 1266. În cartea sa „Carmen miserabile” a scris despre mongoli și despre copleșitorul impact psihologic și emoțional pe care invazia l-a avut supra locuitorilor. El a scăpat de masacru, ascunzându-se în mlaștini. Aici puteți citi pe larg despre ce a scris Rogerius.

Alte grupuri de călăreți au distrus o importantă cetate, Bâtca Doamnei, situată în zona Piatra Neamț.

Nu le-a fost ușor mongolilor în zonele noastre pentru că s-au opus cu îndârjire secuii, românii și sașii, care le-au pus problemele mongolilor, în luptele din trecători. Un cronicar persan pe nume Rasid-od-Din amintește de două lupte date de mongoli pe teritoriile României de azi, dintre care una a fost în părțile Vrancei și Buzăului.

În 1241, mongolii, cu o armată estimată a fi avut 50.000 de oameni, îi zdrobeau pe maghiari în bătălia de la Mohi (în Ungaria de azi).

Citește și: „Te-ai întâlnit cu un uriaș din Țara Bârsei, întoarce-te la poziția 1” – Vizită la o minunată cetate renăscută lângă Brașov

Un cronicar pe nume Matthew Paris scria că mongolii „au pătruns cu puterea fulgerului în ținuturile creștinilor”, pârjolind totul și băgând în oameni „mare spaimă și îngrijorare” Citatul este important fiindcă referința lui la un război „fulger” este probabil prima menționare a unei strategii militare care, șapte secole mai târziu, avea să primească numele german Blitzkrieg.

Bătălia de pe râul Sajo a avut loc pe data de 11 apirlie 1241. Pentru mongoli a fost ceva mai simplu și fiindcă maghiarii s-au adunat într-o tabără supraaglomerată, cu fortificații făcute din lanțuri de fier și din căruțe. Mongolii au adus catapultele și au început să-i bombardeze cu un amestec necunoscut pentru aceștia, format din păcură, praf de pușcă, ulei aprins și alte substanțe.

De ce și-au oprit mongolii avansul european

Hanul Ogodai (scris uneori și Ogedei) a murit în decembrie 1241, lăsând un mare gol de putere în inima imperiului ce se întindea de la Dunăre la Pacific.  

Se zice că marele Han mongol ar fi murit de la o beție, iar vestea a ajuns din Karakorum în Europa centrală, la 6.500 km, în 4-6 săptămâni, uimitor de repede pentru acele timpuri. Toți prinții aflați în depărtări s-au întors în Capitală, pentru a încerca să obțină titlul de Mare Han. Mongolii nu erau departe de porțile Vienei și trimiseseră și iscoade către acel oraș. Viena a scăpat ca prin minune.

Dar ce s-a întâmplat imediat după 1242 în zona României de azi?

„Teritoriile românești extra-carpatice și formațiunile politice existente, unele dependente de coroana ungară, au fost silite, sub impactul șocului psihologic provocat de năvălitori, să recunoască dominația tătară. Dar acele căpetenii tătare care primiseră ținuturile din zona Dunării de Jos încă nu știm dacă le-au folosit efectiv pentru pășunatul turmelor (Bugeacul și Bărăganul), în urma retragerii acestora în 1242”, scrie Ioan Popoiu în cartea Românii în mileniul migrațiilor (243-1247).

Nu avem suficiente informații, însă este cert că 20 de ani după momentul 1242 tătarii NU au adus trupe la sud și est de Carpați și nici NU au preluat controlul politic al zonei, pentru că nici nu era necesar pentru ei să facă așa ceva în acel moment.

Nu ar trebui să ne imaginăm că mongolii ar fi putut cuceri toată Europa, fiindcă existau limitări legate de mediu. „Invadatorii urmaseră traseul marilor stepe din Asia Centrală, Rusia, Ucraina, Polonia și Ungaria. Dar acolo unde s-au terminat pășunile, s-au oprit și ei. Pășunile erau esențiale unei armate unde fiecare om dispunea de cinci cai”. scrie Jack Weatherford,  în cartea Genghis – Han și nașterea lumii moderne.

Vlahi sau români? Mongoli sau tătari?

L-am întrebat câteva lucruri despre mongoli pe Virgil Ciocâltan, profesor universitar care a scris numeroase lucrări despre mongoli și despre situația din această zonă la mijloc de secol XIII.

– Cum ar trebui să le spunem celor care au invadat la 1241 teritoriile din aceste locuri?

– Tribul în care s-a născut și pe care l-a condus Cinghiz-han s-a numit mongghol. Între primele populații cucerite și supuse de mongoli s-au numărat și tatar care au intrat de timpuriu în componența „mongghol ulus” (poporul monghol), apoi a reușit chiar să desemneze singur în arii geografice extinse pe toți cinghizhanizii. În Europa centrală și apuseană a circulat aproape exclusiv termenul „tara”, sau mai exact pluralul „Tartari”, acesta din urmă fiind creat prin etimologie populară, care trimite la presupusul lor loc de baștină: Tartarus (iadul).

– Pe oamenii pe care mongolii i-au întâlnit în aceste zone, Bărăgan, Muntenia, Transilvania, ar trebui să-i numim români sau vlahi?

– Cele două etnonime sunt perfect sinonime și-i desemnează pe strămoșii noștri din stânga și din dreapta Dunării, adică grosso modo romanitatea orientală.

– Foarte pe scurt, ce s-a întâmplat în deceniile de după 1241 în zonele din România de astăzi pe unde au trecut mongolii? Le-au avut în vreun fel direct în stăpânire?

-Informațiile referitoare la realitățile din spațiul carpato-dunărean după marea invazie mongolă lipsesc aproape cu desăvârșire. Doar diploma ioaniților din 1247 pomenește câțiva potentați locali pe teritoriul viitoarei Țări Românești, iar misionarul franciscan Guillame de Robruc afirmă în 1253 că stăpânirea tătarilor se întindea din Răsărit până la Dunăre. Tot el amintește că pe drum s-a întâlnit cu un român care se întorcea după ce dusese tributul la hoarda tătară de pe Volga. Deși nu există mai multe mărturii scrise referitoare la relațiile româno-mongole, prima analogie cu exploatarea cnezilor ruși, siliți să se înfățișeze anual hanului, și să-i remită tributul, situație bine oglindită în izvoare, se poate presupune că și românii au fost constrânși la aceleași prestații. Această modalitate de colectare a dărilor a fost completată de activitatea funcționarilor fiscali care au lăsat pretutindeni o amintire terifiantă.

O zonă unde omul trăiește cu senzația că nu există granițe

Cum este în stepa mongolă? Ce vezi dacă ajungi acolo? L-am întrebat pe Damian Anfile, care a vizitat Mongolia, a citit mult despre mongoli și este protagonist în numeroase podcasturi de istorie pe YouTube.

„Ca să înțelegi cum este trebuie să te naști acolo, însă atât cât am putut eu să deduc în câteva zile, mi se pare că este o zonă unde omul trăiește cu senzația că nu există granițe, fiindcă asta te fac să crezi marea de iarbă și cerul nesfârșit. Poți crede că nu există niciun fel de opreliște”.

Mongolia este un loc cu variații climatice extreme, așa că nu prea pot crește mulți pomi, nu se poate face agricultură pe scară largă și nu prea vezi păsări de curte. Sunt esențiale oile, caprele și caii.

La sate, peisajul nu este cu mult diferit față de ce era acum 700-800 de ani „În zona rurală ce poți să observi schimbat în peisaj față de ce ar fi observat cineva în Evul Mediu ar fi un generator de curent electric sau o antenă parabolică; așadar chestiuni de confort personal. Tiparul locuinței nu prea s-a schimbat, este cam același și nu au preluat decât foarte selectiv chestiunile contemporaneității”, explică Damian Anfile.

Mongolia de azi are foarte puține drumuri asfaltate: cele mai multe sunt drumuri de pământ, iar șoferii sunt extrem de atenți la urmele de roți, pentru a nu pierde drumul. Cei mai mulți șoferi memorează drumurile, fiindcă nu prea sunt repere fizice în teren.

Cum atacau mongolii și prin ce i-au îngrozit pe europeni

„Ei nu au venit, precum romanii, cu mari inovații tactice, dar sunt cei mai duri dintre migratori, sunt oameni foarte ușor adaptabili și rezistă în aproape orice condiții, dat fiind că locuiesc într-o zonă cu climat extrem. Lucrurile mergeau bine pentru ei atât timp cât aveau pe unde să-și pască turmele; nu prea au pătruns în fosta Indochină, iar în India li se părea că este iadul pe pământ din cauza căldurii tropicale”, spune Anfile.

Viteza lor de deplasare era de trei – patru ori mai mare față de cea a unei armate medievale europene care, în condiții optime, ar fi acoperit 10 km, în timp ce mongolii ar fi acoperit chiar și 40-50 km/zi, explică el.

Își construiau pe loc instalații militare de care aveau nevoie și rezistau zile întregi fără apă și mâncare

„Viața în stepă era aspră pentru acești mongoli. Vânturile reci siberiene aduceau cu ele ploi sporadice. Apa îngheța pe versanți în timpul iernii, topindu-se vara și curgând până la cele câteva lacuri albastre din care porneau mai multe râuri, acestea asigurând apa necesară marilor suprafețe de iarbă arsă de soare care se întindeau până dincolo de orizont. Uneori nu ploua deloc vreme de câțiva ani, cerul rămânând încremenit asemenea unei cupole albastre, uriașe, deasupra peisajului”, scrie Paul Strathern în cartea „Mărire și decădere – O istorie a lumii în zece imperii”.

Cum de au fost așa de eficienți în atacuri?

„Spre deosebire de aproape toate celelalte mari armate din istorie, mongolii se deplasau cu lejeritate, fără o coloană de aprovizionare. Așteptând sosirea lunilor de iarnă spre a traversa deșertul, soldații și caii lor aveau nevoie de mai puțină apă. Roua care se forma în acest anotimp ajuta iarba să crească, aceasta furnizând ceva hrană pentru cai și atrăgând animale sălbatice pe care oștenii le vânau nerăbdători, asigurându-și astfel propria hrană. În loc să transporte mașinării de asediu și echipamente greoaie, mongolii luau cu ei un corp de ingineri care se deplasa cu rapiditate și construia pe loc instalațiile necesare asediului,  cu materiale găsite în împrejurimi”, scrie Jack Weatherford în cartea Genghis – Han și nașterea lumii moderne.

Când era nevoie, mongolii construiau instrumente serioase de asediu: catapulte de diverse tipuri și mărimi ce aruncau și recipiente cu lichide inflamabile, dispozitive explozive și materiale incendiare.

Aveau și arbalete uriașe montate pe roți și puteau aduce pe câmpul de luptă și turnuri mobile cu scări retractabile, de unde atacatorii puteau să tragă, de sus în jos, în apărătorii de pe zidurile cetăților atacate. Mongolii au descoperit că inginerii chinezi erau iscusiți în construirea de mașinării de război capabile să dărâme de la mare distanță zidurile orașelor.

Soldații erau pregătiți pentru drumurile foarte lungi și aveau la ei strictul necesar și nimic în plus. Erau călăreți excelenți și aveau lance, sabie, pumnal, un arc cu cel puțin două tolbe de săgeți și un scut pe braț. Un războinic putea avea până la patru cai, pentru a avea mereu la dispoziție unul odihnit și iute.

Față de alte armate ale vremii, oștirea mongolă era formată exclusiv din cavalerie, călăreții înarmați nefiind însoțiți de pedestrași. Atacurile erau fulgerătoare. „O tactică tipică era cea în care se folosea un baraj de artilerie pentru a crea o breșă în liniile inamice, breșă prin care pătrundeau unitățile mongole de cavalerie, acestea atacând cu maximă eficiență, străpungând apărarea inamică și apoi împrăștiindu-se în ariengarda adversarilor, tăind liniile de aprovizionare ale acestora și semănând panică, ceea ce îi făcea pe soldații luați prin surprindere să se împrăștie care încotro”, explică Jack Weatherford .

Nu exista caravană de aprovizionare, dar erau esențiali caii care, fiind în număr mare, erau duși pretutindeni și, pe parcursul drumurilor, animalele erau mulse și/sau sacrificate, iar carnea era hrana de bază.

Mongolii erau foarte rezistenți, puteau merge zile întregi doar cu puțină apă și hrană, iar oastea își punea tabăra fără a aprinde focuri, fiindcă se descurcau și fără a-și găti mâncarea.

„Marco Polo afirma că războinicii mongoli puteau să călătorească zece zile fără să oprească să facă focul sau să încălzească hrana, că beau sângele cailor și că fiecare luptător ducea cu el zece livre de pastă de lapte uscat din care își pregătea masa, dizolvându-le în apa dintr-un burduf. Oamenii mai aveau la dispoziție fâșii de carne uscată și cheag uscat, din care rodeau în timp ce călătoreau”, mai scrie Jack Weatherford.

Pax Mongolica și multe lucruri bune în istoria lumii

S-a scris mult în ultimii ani și despre părțile bune ale civilizației mongole care, deși a fost extrem de violentă în ofensiva ei, a adus și o serie de lucruri bune care urmau să contribuie la trecerea la Epoca Modernă

„Perspectiva istoricilor occidentali asupra mongolilor s-a modificat semnificativ în ultima vreme. Sunt considerați vizionari, deoarece au încorporat în uriașul lor imperiu multe idei și valori, precum imunitatea diplomatică, toleranța religioasă, comerțul liber și bancnotele, care funcționau ca etalon monetar internațional. Toate acestea au prefigurat lumea modernă”, scrie Cynthia Stokes – Brown în cartea Istoria lumii – De la Big Bang până în prezent.

Dincolo de episoadele sângeroase, iar acestea au fost foarte multe, în secolul XIII comerțul s-a intensificat datorită mongolilor și drumurilor comerciale pe care aceștia le-au încurajat, creând pe parcursul lor și stații de poștă amplasate la distanțe de 40-50 km unele de altele. La aceste puncte se puteau odihni negustorii care dețineau anumite autorizații și tot în acele puncte extrem de folositoare se găseau și cai de schimbi, pentru continuarea călătoriei.

Sursa foto: Dreamstime.com