Castelele aroganței și mofturile democrației liberale românești

”Vom merge mai departe cu toată opoziția dvs. și cu toată opoziția pe care Comisia Europeană și Parlamentul European s-a pronunțat (sic!) împotriva României. Este josnic din punctul dvs. de vedere să nu apărați România! România în acest moment este sub presiune pentru că vrem să fim independenți. Cerem o țară independentă, să ne conducem noi, ca Parlamentul să fie cel care ia decizii!”[1]

Florin Iordache, vicepreședinte al Camerei Deputaților

Se întâmplă să fi auzit de Sindromul IIAI? Probabil că nu, pentru că eu am inventat termenul, din nevoia de a defini într-un fel condițiile în care societatea românească (dar nu numai ea) se regăsește în criză exact în momentul în care elitele sale proclamau – precum odinioară Francis Fukuyama[2] – că România trăiește un soi de sfârșit al istoriei, traversând cel mai bun moment al său pe plan intern și al relațiilor externe: membră al celui mai bogat club de state din lume – Uniunea Europeană, dar și a celui mai important bloc militar defensiv din istorie – NATO.

Într-un interviu recent[3], Horia Roman Patapievici mărturisea că, după ce cumplita paranteză istorică a comunismului românesc a ajuns la final, a fost ferm convins că ceea ce-și doresc românii mai presus de orice este libertatea, oarecum în sensul definit cândva de John Stuart Mill[4], și că pentru a o avea, odată ce scuturaseră plaga egalitarismului uniformizator impusă cu forța de Uniunea Sovietică, vor fi în stare să lupte cu energie pentru un model democratic și liberal de societate. Dar, în chiar primele zile în care românii au respirat aerul libertății, unii dintre eroii (neștiuți ai) Revoluției, oameni obișnuiți care înfruntaseră represiunea din decembrie 1989, cereau o dictatură militară care să facă ordine în țară.

Sindromul IIAI, ca să revin, este proiecția anxioasă a comportamentului societății care (în majoritatea sa nu mai) vede în democrația liberală – de altminteri un concept filozofico-politic complicat – (altceva decât) un mecanism social prin care statul se obligă să furnizeze la cele mai mici costuri pentru individ bunăstare sau cel puțin protecție socială, precum și securitate, dar nu după anumite standarde, ci exact așa cum fiecare dintre noi, ca individ, se așteaptă să primească.

Plecând de la acest punct de vedere, căruia i se raliază, din nefericire, o proporție mult prea mare de semeni de-ai noștri, democrația care nu dă salarii și pensii mari, sau ajutoare sociale, care instituie taxe de mediu sau nu oferă gratuități ori reduceri la transportul în comun, care nu construiește autostrăzi pe care să le pună gratuit la dispoziția șoferilor ori nu stăvilește creșterea prețurilor sau dobânzilor bancare aplicate de bănci la credite etc. nu folosește la mare lucru.

Ba mai mult, dacă democrația implică (și) libertatea pieței, dar libertatea pieței nu-i oferă individului oportunitatea să-și vândă scump forța și calificarea în muncă, dar îi cere prețuri mari la serviciile și bunurile pe care le cumpără, atunci este preferabil să fie repudiată, să nu fie plătit acest preț al libertății; este preferabil, dimpotrivă, un alt sistem politic, care promite protecție în fața competiției de pe piața muncii și a asaltului prețurilor de consum, fără ca individul să fie nevoit să recurgă la eforturi suplimentare.

Se spune că democrația este cel mai bun sistem de management politic al unei societăți cu toate neajunsurile sale, dar nu puțini dintre semenii noștri tind fără niciun regret să considere că nu există neajunsuri prea mari nici în societățile autoritariste. Dacă o societate autoritaristă îți oferă sentimentul (iluzia?) că a instituit ordinea, o ordine care (te) protejează și (îți) induce sentimentul de securitate, atunci poate că pe aceasta ne-o dorim și nu o alta.

Democrația tolerează autoritarismul? Rusia lui Vladimir Putin are pretenția că da. Autoritarismul elitelor cekiste, a căror emanație este regimul Putin, nu se consideră inspiratorul unei noi dictaturi, insistând asupra faptului că aparține unei democrații. Teoretizarea în termeni europeni a democrației autoritare îi aparține însă premierului maghiar Viktor Orban și se bazează pe o serie de teze enunțate la Băile Tușnad în anul 2014[5].

Când lideri politici aleși să conducă democratic un stat își permit astfel de licențe pe care construiesc, fără a avea de fapt acordul real (în cunoștință de cauză) al alegătorilor, un tip diferit de management al statului față de cel liberal, sub pretextul ce nu se susține că elitele alese știu mai bine ce-și doresc cetățenii care s-au exprimat la vot, ar fi de așteptat ca societatea să reacționeze imediat și să ceară politicienilor să pună capăt încercării de a deturna voința populară suverană. Și iată, privim uimiți – asemeni lui Horia Roman Patapievici odinioară – cum majoritatea privește nepăsătoare la transformarea democrației liberale în tot felul de autoritarisme.

Cum este posibil? Ei bine, opinia mea este că Sindromul IIAI – Ignoranță, Indiferență, Aroganță și Ipocrizie – este complexul care răpune solidaritatea socială și face irelevantă conștiința cetățenească ce înțelege că balanța este înclinată cu bună știință de elitele politice în favoarea puterii și în defavoarea libertății, dar nu poate genera mișcarea cuvenită de răspuns pentru că, între timp, majoritatea cetățenilor și-a găsit un refugiu în promisiunea (falsă, dar bine împachetată în operațiuni de dezinformare) că vor avea parte de ordine și siguranță și că se pot astfel lipsi de consecințele anxioase ale libertății.

Sindromul IIAI este însă doar contextul, pentru că răspunderea are totuși o marcă individuală. Sindromul afectează deopotrivă aleși și alegători, care numai împreună pot fi responsabili – cei aleși individualizați evident prin acțiunile sau inacțiunile de care se fac responsabili, iar alegătorii prin inexplicabila pasivitate și credulitate – de actuala situație de criză în care se regăsește societatea românească (și nu puține din cele europene).

Am să mă opresc cu analiza la contextul românesc, oricât ar fi de tentant un excurs mai larg. Și pentru ca desprinderea unor concluzii să fie cât mai facilă, am încercat să desprind din multele exemple la dispoziție patru situații specifice ce ne oferă măsura concretă în care suntem afectați de complexul anxiosIIAI, dar și consecințele previzibile ale scăderii imunității în societatea românească, pusă față în față cu agenții unui dezastru (totuși) anunțat.

IORDACHE DOUĂ DEGETE, CAVALER AL ILIBERALISMULUI NEAOȘ

Istoricul și gânditorul israelian Yuval Noah Harari[6], în cartea sa ”21 de lecții pentru secolul XXI”[7], reflectând asupra balanței Putere – Libertate, afirma: ”Puterea înseamnă mai curând să schimbi realitatea decât să o vezi exact așa cum este. Când ai în mână un ciocan, totul seamănă cu un cui; iar când dispui de foarte multă putere, totul pare a fi o invitație să-ți bagi nasul. Chiar dacă reușești cumva să-ți ții în frâu acest imbold, oamenii din jurul tău nu vor uita niciodată ce ciocan uriaș ai în mână.”

În ianuarie 2017, Florin Iordache[8], ministru al justiției în guvernul Sorin Grindeanu, după o ședință de guvern ce se desfășurase târziu în seară, anunța aprobarea unei ordonanțe de urgență (nr.13) prin care un obiectiv mai vechi al domniei sale, acela de a readuce sub controlul partidului pe care îl reprezenta justiția din România, părea să devină realitate.

Opinia publică a înțeles în principiu miza acțiunii pe care o clama Florin Iordache, și anume că Liviu Dragnea, șeful Partidului Social Democrat, de guvernământ, pusese mâna pe ciocanul cel mare și se repezea cu el asupra sistemului de justiție, având ca țintă clară (re)instituirea controlului politic asupra justiției și curmarea campaniei anti-corupție care începuse să secere politicienii de la vârful puterii. Aceasta era una din marile mize ale guvernării PSD – ALDE, cealaltă fiind (re)instituirea controlului politic în economie; ambele obiective fiind cu grijă ascunse electoratului înainte de alegerile din toamna anului 2016.

Ce nu prea știa opinia publică despre Florin Iordache este că, în 10 decembrie 2013, a fost unul din actorii (dacă nu chiar actorul principal) ce orchestraseră în Parlamentul României votul din ”Marțea Neagră”, când s-a încercat limitarea atribuțiilor procurorilor, eliminarea unor prevederi din Codul Penal sau grațierea unor categorii de condamnați (de fapt dintre cei condamnați pentru fapte de corupție și asociați puterii).

Chiar dacă premierul de atunci, și fost președinte al PSD, Victor Ponta, s-a delimitat cu grijă de ”Marțea Neagră”, Florin Iordache a fost permanent plasat în anturajul lui Adrian Năstase, de unde a fost preluat de Ilie Sârbu și ginerele său Victor Ponta[9]. Așa că acțiunile sale din ”Marțea Neagră” nu puteau să nu aibă girul lui Victor Ponta, doar că acesta din urmă a ”mers la cacealma” și l-a ”lăsat în offside”, dezamăgind astfel aripa conservatoare a ceea ce era încă partidul său.

Pentru că a rămas consecvent, Florin Iordache între ”Marțea Neagră”, momentul Ordonanța 13 și declarația ”celor două degete” de acum câteva zile (de unde am selectat extrasul cu care am început acest articol) poate fi creditat ca unul dintre cei mai importanți cavaleri ai iliberalismului în România, în formula doctrinară enunțată de Viktor Orban: ”…nu neagă valorile fundamentale ale liberalismului (…) dar nici nu face din această ideologie un element central în organizarea statului și aplică o perspectivă specifică, națională în loc”.

Întâlnirea dintre discursul lui Florin Iordache și cel al lui Viktor Orban a avut loc miercuri, 14 noiembrie, în Parlament, atunci când depozitarul speranțelor conservatorismului restaurator în PSD, cu vocea gâtuită de indignare și alte emoții dificil de definit, afirma: ”România în acest moment este sub presiune pentru că vrem să fim independenți. Cerem o țară independentă, să ne conducem noi, ca Parlamentul să fie cel care ia decizii!”

Deși în articolul meu l-am creditat pe Viktor Orban ca fiind părintele iliberalismului ca doctrină, cred totuși că în România elemente timpurii ale doctrinei unei ”democrații autoritariste și naționaliste” fuseseră teoretizate cu ceva timp înainte de Corneliu Vadim Tudor. Poate că privind din această perspectivă, faptul că emuli ai lui Corneliu Vadim Tudor ocupă poziții înalte de decizie în PSD și se regăsesc în cercul apropiaților lui Liviu Dragnea își găsește o explicație logică.

În acest punct al analizei singurul aspect care contrariază este de unde anume a desprins Florin Iordache, în discursul susținut de la tribuna Parlamentului, pretinsa legitimitate cu care a combătut opoziția: ”Vom merge mai departe cu toată opoziția dvs. și cu toată opoziția pe care Comisia Europeană și Parlamentul European s-a pronunțat (sic!) împotriva României…”? Să își extragă legitimitatea din mandatul popular dat la votul din toamna anului 2016, după principiul noi știm mai bine ce vrea poporul?

Figura 1

Dacă ar fi să schematizăm foarte mult societatea (românească), de dragul demonstrației, probabil că ea ar arăta oarecum asemeni figurii 1.

Atunci când majoritatea ce compune societatea este formată din indivizi care prețuiesc mai cu seamă nevoia de ordine și de securitate socială, pe care o solicită statului, simțindu-se în același timp vulnerabili în vâltoarea concurențială a societății libere, această angoasă colectivă este prompt speculată de elitele conservatoare în diversele sale forme: naționaliste, populiste, restauraționiste, autoritariste etc.

O astfel de majoritate a cetățenilor a rămas permanent în România în afara mizelor luptei pe care partea progresistă a societății a dat-o cu tendințele autoritariste și conservator restauraționiste propuse de Liviu Dragnea încă din ianuarie 2017, luptă pe care Comisia Europeană a sprijinit-o din primul moment, insistând în diverse forme pe lângă guvernarea PSD – ALDE să nu compromită statutul european al României, ca democrație liberală.

Ba mai mult, o parte semnificativă a acestei majorității din societatea românească[10] a dezvoltat o anxietate profundă (nu tocmai conștientizată) la conflictul dintre conservatorii dragnioți și progresiștii liberali (și europeni) și a luat firesc (adică neconștient, din instinct) partea puterii, cel puțin atât timp cât puterea a avut grijă să le vândă iluzia bunăstării, prin creșterea salariilor, pensiilor și ajutoarelor sociale.

Nici tendința dragniotă de întărire a autorității Jandarmeriei pe modelul unui aparat de represiune nu au dezaprobat-o, pentru că majoritatea vrea ordine și liniște, deci nu poate decât să se ralieze liderului care pare să o ofere, fie și prin recursul la forță. La 28 de ani distanță nu suntem totuși atât de departe de iliesciana somație ”lăsați guvernul să lucreze!” pe care majoritatea o apreciază și acum, așa cum o aprecia și în anii ′90.

Revenind acum, Florin Iordache aici, în această zonă a majorității nesigure, lipsită de mijloace și de ambiții, dar dornică de ordine și securitate socială a căutat legitimitatea discursului său. Doar că s-a pripit puțin. A fost ușor corectat a doua zi de premierul V. V. Dăncilă[11], care a ținut să asigure public că nu se pune problema separării României de UE, în ciuda divergențelor dintre Comisia Europeană și guvernele lui Liviu Dragnea pe mai multe subiecte privind justiția din România.

De ce a fost corectat? Sunt, cred, două motive. Primul este unul doctrinar și strategic. Să ne amintim de exemplu că Viktor Orban, teoreticianul iliberalismului, consideră că nu Ungaria trebuie să revină la democrația liberală pentru a se reintegra în familia valorilor Uniunii Europene, ci Comisia Europeană și Parlamentul European trebuie să se reformeze pentru a accepta iliberalismul ca valoare a Uniunii, în acord cu principiul Europei Națiunilor.

Speranțele într-o astfel de nouă Uniune sunt și cele în care investesc PSD și ALDE românesc, respectiv Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu, devenind astfel susținători ai strategiei Viktor Orban – Steve Bannon (fostul consilier al lui Donald Trump)[12] pentru alegerile europene: o Uniune care să promoveze doar o piață comună și (eventual, dar nu neapărat) o politică de apărare comună pentru toate statele, iar integrarea avansată doar pentru statele Eurozonei (din care, exemplu semnificativ, Italia, în viziunea lui Mateo Salvini, nu ar mai dori să facă parte).

Al doilea motiv este unul tactic, în sensul că baza de alegători a PSD este destul de mult legată de emigrația românească prezentă în statele bogate europene și pentru care o politică RO-Exit ar fi o amenințare directă. Dar dacă planul Orban – Bannon pentru Uniune nu va reuși, iar PSD va rămâne la putere, nu va exista nicio garanție că declarațiile naționaliste ale lui Florin Iordache nu vor deveni baza propagandei pentru un viitor Ro-Exit.

În fine, un ultim cuvânt despre politicianul Florin Iordache, așa cum îl văd eu. Tind să cred că Florin Iordache este consecvent în acțiunile sale, adică un politician care acționează din convingere. Dacă are o problemă – sens în care l-am și desemnat ca fiind un ”cavaler al iliberalismului neaoș” -, aceasta rezidă din faptul că s-a lăsat acaparat de convingerile sale până într-atât încât a devenit un agent coroziv pentru democrația liberală românească și un susținător (nu neapărat conștient) al dictaturii (tiraniei) majorității[13].

CASTELELE BIROCRAȚIEI PE CENUȘA SPERANȚELOR SE ÎNALȚĂ

Când am început să documentez acest articol mi-a reținut atenția o știre privind ANRE care mi-a înfățișat, așa cum nu mă mai așteptam să văd după integrarea României în Uniunea Europeană, dimensiunea incredibilă a cârdășiei dintre birocrația statului și puterea conservator-restauratoare, care devine o reală amenințare pentru societate. Ca să fie cât mai clar ce anume vreau să spun, vă invit, fără niciun alt comentariu, să urmăriți trei extrase din trei articole de presă privind ANRE:

▪ ”Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE) vrea să dubleze și chiar să tripleze, de anul viitor, taxele, tarifele și contribuțiile bănești pe care le percepe în scopul finanțării proprii celor mai mari companii din energie, în principal pentru a-și construi un sediu nou, de înaltă eficiență energetică, proiect care, după cum susține Autoritatea, este menit inclusiv să dea un exemplu pozitiv de urmat de către alte instituții publice din România, dar și la nivel european. (…) ′În cursul anului 2019, ANRE va începe edificarea unei construcții pasive cu destinația sediu, în care să-și poată desfășura activitatea toți angajații Autorității, fapt care conduce implicit la posibilitatea ca orice persoană fizică sau juridică sau operator economic aflat în sfera de reglementare a instituției să poată avea acces mai facil (prin existența unei singure locații) la ANRE. Finanțarea acestui obiectiv de investiții se asigură integral din veniturile proprii ale ANRE, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație′, se arată în nota de justificare a proiectului ANRE privind tarifele și contribuțiile bănești care vor fi percepute în 2019 de Autoritate de la entitățile aflate sub supravegherea sa.”^[14]

▪ ”Deputatul PSD Dumitru Chiriţă a fost votat, luni, pentru a conduce timp de cinci ani Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE), în locul lui Nicolae Havrileţ, al cărui mandat expiră în data de 23 octombrie. Chiriţă şi-a început cariera ca electrician, a continuat ca sindicalist, a trecut şi pe la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, dar şi prin câteva mandate de deputat. Nici scandalurile nu l-au ocolit, fiind acuzat că atunci când era sindicalist era şi acţionar într-o companie care avea contracte bănoase cu Electrica, unde a fost chiar membru în consiliul de administraţie.”[15]

▪ ”Nicoleta Iancu este angajată a Autorităţii Naţionale de Reglementare în domeniul Energiei, în postul de Expert la Serviciul relaţii publice şi comunicare, după ce a susţinut interviul în faţa Comisiei de Evaluare şi a obţinut un punctaj de 95,67 puncte, potrivit unei informări a ANRE, publicată azi. Anterior, în data de 6 noiembrie, ANRE informa că Nicoleta Iancu a trecut de proba scrisă. Atunci, patru persoane au susţinut această probă pentru a ocupa postul de expert în cadrul serviciului de relaţii publice şi comunicare. Dintre toţi, doar Nicoleta Iancu a fost admisă. Informaţii despre angajarea nurorii lui Iulian Iancu la ANRE au circulat în piaţa de energie încă din primăvară. În mai, ANRE răspundea unei solicitări a noastră în care confirma faptul că Nicoleta Tortolea (numele de fată al nurorii lui Iulian Iancu) este angajată la ANRE, dar în altă funcţie faţă de cea de acum, cea de ′expert relații publice în cadrul Cabinetului preşedintelui ANRE, începând cu luna ianuarie 2018′. (…) Iulian Iancu, preşedintele Comisiei de Industrii din Camera Deputaţilor, una dintre cele mai vocale persoane în ceea ce priveşte elaborarea legilor pentru pieţele de energie electrică şi gaze naturale, a înfiinţat, în toamna anului trecut, o Comisie de Anchetă asupra activităţii ANRE. Din octombrie şi până în februarie, Comisia prezidată de Iancu a audiat zeci de persoane, din ANRE, alte instituţii, directori în companii de stat şi private, sindicalişti.”[16]

…CE NAȘTE DIN PISICĂ ȘOARECI MĂNÂNCĂ[17]

În septembrie 2012, Gabriela Firea, până atunci om de media, declara într-o conferință de presă la care o însoțiseră Robert Negoiță, Ecaterina Andronescu și Rovana Plumb, că odată ce a atins ”maximul în presă” și după ”22 de ani de muncă în domeniu”: ”Am vrut la 40 de ani să pornesc de la zero în domeniul în care aș putea să realizez câte ceva, alături de colegii mei, având experiența de lucru cu oamenii”. Adică în pășit ”politica mare” și nu oricum.

La acel moment Gabriela Firea era de doi ani într-o relație de cuplu cu Florentin Pandele, primarul orașului Voluntari, iar la nunta celor doi, care a avut loc undeva în iulie 2011, nașul de cununie s-a întâmplat să fie (latifundiarul de Voluntari-Pipera) Gigi Becali; de la eveniment nu au lipsit personaje ca Adrian Năstase, Corneliu Vadim Tudor sau Mircea Geoană, ori alte nume mai pitorești precum Cristi Borcea sau Mitică Dragomir.

Intrată într-un conflict deschis cu fostul președinte al României, Traian Băsescu, Gabriela Firea a reușit să-și creeze după intrarea în PSD și o imagine publică de luptătoare eficientă în zona politică[18], dăruită cu carismă și pricepută în operațiuni mediatice; din acest motiv a avansat rapid în funcții în partid, până la cele de conducere a organizațiilor de Ilfov, interimar la București, membru CEx și vicepreședinte al partidului.

Dar a intervenit conflictul cu Liviu Dragnea și cercul său de apropiați de la Teleorman plus foști PRM, pe care aproape în întregime opinia publică îl interpretează ca atare, adică fiind o dispută între clanuri de tip feudal (unii le denumesc ca mafiote). Iar Liviu Dragnea a decis să tranșeze disputa prin eliminarea Gabrielei Firea din toate funcțiile sale politice, deținute în partid.

În mod logic, dacă disputa s-a tranșat printr-o victorie parțială repurtată de gruparea dragniotă asupra celei care îi are ca exponenți pe cuplul Firea-Pandele, ceea ce ar mai rămâne de disputat ar fi frontul administrației publice; altfel spus, câmpul de luptă se mută în București. Victimele anticipate vor fi așadar bucureștenii, pentru că devin irelevante toate proiectele anunțate și care mai mult ca sigur vor fi blocate de lupta din Consiliul General.

Cum scopul analizei nu este anticiparea rezultatului disputei dintre Gabriela Firea și Liviu Dragnea, ci identificarea unui pattern al acțiunii puterii politice din spatele coaliției de guvernare (care ține România în acest moment captivă și nu o lasă să se dezvolte, să se modernizeze), observăm cum Gabriela Firea are tot atât de puține argumente ca și Liviu Dragnea să reintre credibil în sfera de soluții pentru o Românie viitoare, din simplul motiv că mandatul său a fost irelevant până acum, iar de acum înainte eșecul devine o certitudine iar responsabilitatea îi aparține.

Să luăm totuși un exemplu din puținele proiecte anunțate la început de mandat de Gabriela Firea și care este în derulare, și anume achiziția de mijloace noi de transport în comun pentru București, un contract în valoare de circa 100 de milioane de euro pe care primăria l-a acordat companiei turcești Otokar, ce va face livrările prin firma românească Happy Garage SRL, cu sediul în București[19].

Informații publice, prezentate în media, plasează compania intermediară în zona de influență a lui Sebastian Ghiță, ceea ce (dacă este și adevărat) nu poate decât să ridice încă un semn de întrebare legat de încheierea acestui contract. Dar marile semne de întrebare sunt altele și atunci când ni le punem realizăm că primarul Gabriela Firea este din aceeași categorie cu Liviu Dragnea, adică un om politic fără viziune de viitor și cu agendă personală.

Până la urmă, un program de schimbare a parcului de autobuze pentru București, care nu se inițiază în fiecare zi, trebuia să aibă în vedere nevoile urbane pentru următorii 10 ani, adică:

(i) să nu permită achiziționarea de mijloace de transport în comun cu motoare alimentate cu motorină, fie ele și cu normă de poluare Euro 6. Primăria Cluj, de exemplu, dezvoltă un program de achiziții de autobuze electrice. Dar sunt și autobuze cu motoare alimentate cu gaze lichefiate, de exemplu, mult mai prietenoase cu mediul înconjurător. Iar Bucureștiul este unul din orașele europene cu mari probleme de mediu. Oricare dintre aceste soluții era preferabilă celei adoptată de primăria Bucureștiului, în mandatul Gabriela Firea;

(ii) dacă s-a preferat totuși soluția de a achiziționa autobuze turcești alimentate cu motorină, întrebarea următoare care se pune este de ce nu au încredințat măcar o parte din lotul de 320 de autobuze de 12 metri lungime (potrivit caietului de sarcini) producătorului local (cu capital turcesc) BMC Truck & Bus SRL, ce are fabrica în Ilfov – Ciorogârla[20]? Până la urmă, nu poți să te numești reprezentant al intereselor locale dacă alegi să le trădezi sub diverse pretexte. Și nu doar că o parte a banilor cu care era finanțat contractul rămâneau în România, dar consolidau și câteva sute de locuri de muncă într-o industrie importantă pentru România. Ca să nu repet și eu că media costului unitar scădea la 200 de mii de euro pentru autobuzul Eurobus Diamond produs la Ciorogârla, adică cu circa 10-15% mai puțin față de factura Otokar.

SĂ FIM LIBERI SĂ CHELTUIM BANII VOȘTRI!

În primul său discurs după ce PSD a obținut cel mai mare scor electoral dintre partidele politice care au participat la scrutinul din toamna anului 2016, Liviu Dragnea a insistat pe ideea că votul popular implică un mandat puternic acordat partidului său pentru aplicarea Programului de Guvernare #îndrăzneștesăcrezi. În tabelul 1 se regăsește numărul de alegători care a votat partidele din actuala coaliție și procentul acestora raportat la numărul total de alegători înscriși pe listele electorale[21], cifre de care avem nevoie pentru a obiectiva concluziile în raport cu declarațiile liderului PSD.

Tabelul 1

În mod sistematic, alăturându-se lui Liviu Dragnea, diverși lideri actuali ai PSD au insistat pe ideea că au un mandat puternic obținut de la alegători – după cum se poate vedea o pretenție exagerată, în condițiile în care s-au exprimat prin vot direct pentru PSD în medie 17% din alegătorii cu drept de vot – care i-ar face responsabili în fața poporului de implementarea Programului de Guvernare.

Observație: Pentru ca lucrurile să fie clare, subliniez faptul că înțeleg perfect regula votului democratic. Scopul demersului meu este însă acela de a reliefa faptul că: (i) este exagerat să consideri că, atunci când doar 17-18% din electorat vine la urne și îți dă votul poți pretinde că te susține majoritatea alegătorilor, respectiv (ii), că există obligația pentru partidul care a câștigat alegerile pe baza voturilor exprimate de numai 17-18% din totalul electoratului să asculte cu mare atenție vocea societății, pentru a cântări și reacția celor 61,31% din alegătorii care au ales să nu voteze.

Cum știm foarte bine acum, principala preocupare a coaliției PSD – ALDE – UDMR (în medie contând pe 21,5 – 22% din electorat, care a votat direct în 2016) a fost schimbarea legilor justiției, dar și o creștere a controlului statului în economie. Programul economic, acreditat în media a fi opera lui Darius Vâlcov, îi aparține cel mai probabil profesorului universitar Cristian Socol – #wageledgrowth.

Fără să am pretenția că sunt un specialist în teorii economice, cred totuși că am reținut esențialul în privința strategiei economice din Programul de Guvernare, și anume: creștere economică prin deficite bugetare (la limita a 3%, că în UE nu se poate altfel fără ca să existe o reacție a Comisiei Europene), creșterea rapidă a controlului statului în economie, sectorul bancar și financiar, majorarea investițiilor statului, presiuni permanente pentru creșterea salariului minim (indiferent de situația pieței muncii) pentru a impune sectorului privat să finanțeze astfel un buget public în mare nevoie de resurse etc.

Dacă domnul profesor Cristian Socol a livrat o teorie ce are probabil cap și coadă, adică este criticabilă, dar corect aplicată poate avea rezultate pozitive, ei bine aceasta odată intrată pe mâna strategilor Dragnea-Vâlcov a fost complet dată peste cap. Au crescut întâi salariile în sectorul public, în mod accelerat salariul minim, dar nu și investițiile publice.

Salariul minim a crescut fără o corelație cu productivitatea etc., nu reiau aici o dezbatere extrem de bine cunoscută[22], dar colectarea sub așteptări (deh, clientela…) și cheltuielile publice scăpate de sub control au epuizat rapid bugetul statului, astfel că guvernul a fost nevoit să se împrumute masiv pentru cheltuielile curente, chiar dacă investițiile publice au ajuns la un minim de rău augur. Ori, se știe, când nu ai bani, e greu și să soliciți fonduri europene, care implică cofinanțare.

În fine, coaliția de guvernare, declarativ interesată de aderarea la OSCE, este de fapt mare amatoare de control asupra resurselor companiilor publice și deloc interesată de regulile de guvernanță corporativă transparentă, fără de care aderarea la OSCE este doar o poveste. Ajunși în acest punct, începem să întrevedem miza înființării Fondului Suveran de Investiții și Dezvoltare, un conglomerat care se substituie formal statului în controlul acțiunilor deținute la unele dintre cele mai profitabile companii ale statului.

Ei bine, după ce cartoful fierbinte al înființării acestui Fond de investiții al statului a fost pasat de guvernările Grindeanu și Tudose, s-a plimbat pe la Comisia Europeană și Curtea Constituțională, în fine, joi, 15 noiembrie 2018 a fost emisă o Ordonanță de Urgență a guvernului V. V. Dăncilă prin care se creează baza legală a constituirii sale[23]. După cum se știe deja, din Fond vor face parte 33 de companii de stat, iar capitalul social va fi de 9 miliarde de lei.

Ministrul finanțelor publice, Eugen Teodorovici, a comentat aprobarea ordonanței de înființare insistând pe următoarele idei: (i) înființarea Fondului/Fondurilor (pot fi mai multe) are în vedere crearea unor vehicule de investiții financiare sau intermediere financiară în acțiuni sau participații în proiecte sau companii profitabile, segment neacoperit în prezent pe piața financiară din România; (ii) Fondul/Fondurile vor fi administrate în sistem dualist, de către un consiliu de supraveghere și un directorat. Membrii consiliului de supraveghere sunt desemnați de către Adunarea Generală a Acționarilor, pe timp de 5 ani și, cel mai important, (iii) Fondul/Fondurile vor contribui decisiv la dezvoltarea economiei României, prin asigurarea unor surse alternative de finanțare pentru investițiile importante din infrastructură, industrie sau piețe de capital.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro