„Cazul Victor Neumann”. De ce ofițerii de securitate care au făcut poliție politică rămân mereu în umbra informatorilor?

O să prezint pe scurt „cazul Victor Neumann”: citez câteva note informative care documentează colaborarea istoricului cu Securitatea, fac unele observații asupra acțiunii de constatare a Colegiului CNSAS și pun în discuție responsabilitatea securiștilor – sugerată deja din titlu.

Constatarea colaborării

În luna martie 2021, Vasile Popovici, Radu Jura, Andreea și Adrian Filip Petcu, Daniel Dăian și Consiliul Județean Timiș au trimis Colegiului CNSAS cereri de verificare a relațiilor lui Victor Andrei Marius Neumann cu Securitatea. Aproape simultan, peste 100 de intelectuali au adresat șefului Consiliului Județean Timiș, online, o petiție, cerându-i să clarifice dacă Victor Neumann, în acel moment director al Muzeului Național de Artă Timișoara, a semnat sau nu declarația de necolaborare la care acesta era obligat prin lege. Victor Neumann semnase o declarație pe propria răspundere în ianuarie 2020 în care asuma: „nu am fost lucrător al Securității”. Lipsea referirea la „colaborarea cu Securitatea”.

Investigarea materialelor de arhivă relevante pentru „cazul Victor Neumann” a durat câteva luni. La 8 iulie 2021, Colegiul CNSAS a finalizat acțiunea de constatare. Aceasta stabilea că istoricul „a furnizat informații prin care se denunțau activități potrivnice regimului totalitar comunist ce au vizat îngrădirea dreptului la viață privată”. Departamentul de resort al CNSAS găsise documente privitoare la Neumann în mai multe dosare de arhivă: unul singur era pe numele lui Victor Neumann, dosar SIE, altele erau ale unor colegi, și tematice, precum Artă-Cultură și Națiuni conlocuitoare/Cultul Mozaic. Din anul 1989, istoricul urma să fie activ în „Acțiunea Venus2”, un compartiment de spionaj extern. Victor Neumann semnase un angajament de colaborare, în anul 1977, și trimisese informări sub cinci nume de cod. Astfel de fapte nu dovedesc prin sine colaborarea de tip „poliție politică”. Contează conținutul notelor scrise de informator și contextul în care ele au fost date.

În luna noiembrie 2022, Curtea de Apel București a decis în favoarea notei de constatare a Colegiului CNSAS.

Exemple ale colaborării cu Securitatea

Spicuiesc din câteva note informative, materia primă a „faptelor”.

Nota olografă din 22.03.1978 semnată cu numele conspirativ „Hodoș”: „În expoziția de istorie a Muzeului Banatului, sursa a sesizat existența unui (mormânt) schelet de sarmat (popor migrator), prezență care dă o imagine deformată, mai ales că în expoziție nu sunt prezente imagini echivalente cu privire la populația autohtonă care a trăit în Banat. /…/ directorul Muzeului din Golești[i],V.N./…/ a rugat sursa să transmită lui M.F. că este inadmisibilă prezența într-o expoziție muzeistică românească a unor descoperiri izolate și insuficient documentate, mai cu seamă când astfel de descoperiri pentru populația românească nu apar în expoziție”. Ofițerul de securitate la care a ajuns nota avea să anunțe, pe marginea filei, trimiterea acestei informații organelor P.C.R. și intenția de a documenta poziția directorului Muzeului (F.M., fost șef al secției de istorie).

Nota olografă din 30.03.1978, semnată cu același nume conspirativ: „Vizitând expozițiile de istorie ale Muzeului Banatului constatăm: inadmisibil de slab prezentată cucerirea Daciei de către romani. /…/ insuficient integrată problema continuității daco-române în Banat în aceeași problematică la nivel național. /…/ ar fi de preferat să se să se înlocuiască textele mai vechi cu texte noi, bazate pe ultimele documente de partid și pe ultimele cercetări științifice”. Observații pe margine: materialul „se va exploata la informare către organele P.C.R.”.

Nota olografă din 19.05.1978: „V.A., care lucrează la Laboratorul zonal și este folosită ghid, a făcut această activitate [ghidajele model de la Muzeul Banatului] sub o totală incompetență. De altfel, această persoană nu are cu ce să-și justifice activitatea muzeală. /…/ Ghidajul D.B. doar o dată a pomenit problema continuității. De altfel, se constată că ea nu integrează istoria și istoriografia bănățeană în cea națională”. Observațiile ofițerului de securitate: „Nota se va exploata informând organele Comitetului Județean de Cultură și Educație Socialistă, tov. Președinte Preda pentru măsuri”.

Un alt citat, nota semnată la 8.08.1980 (olografă, nume de cod „Hodoș”): „În tematica de la expoziția de bază a istoriei medii de la Muzeul Banatului /…/ nu a fost prevăzută introducerea mormântului maghiar în sectorul rezervat primelor formațiuni statale românești. Din dispoziția lui F.M. acest mormânt a fost introdus în expoziție. /…/ părerea sursei este că materialzarea nu era cea mai potrivită, întrucât nu fusese sugestivă pentru vizitatori”. Observații pe margine: „Nota va sta la baza informării care se va efectua pentru organele PCR”.

Încă un citat nota din 1.02.1978 (olografă, nume de cod „Hodoș”): „Într-o discuție purtată la Secția de Istorie a Muzeului Banatului Timișoara de către muzeograful K.L., acesta a căutat să nege rolul naționalist al revoluționarului maghiar Kosuth Layos în revoluția de la 1948, căutând să lase impresia că revoluționarii români Nicolae Bălcescu și Avram Iancu nu l-au înțeles”. Consecința, anunțată pe marginea filei: „În colaborare cu ofițerul din problemă să fie luate măsuri de verificare a lui K.L.”.

Mă opresc aici cu exemplele. Ce am citat mi se pare suficient. Pasajele reproduse reprezintă cheia „cazului Victor Neumann”. Notele sale au fost utilizate de organul de represiune împotriva cercetătorilor despre care „Hodoș” a dat informații. Chiar dacă pe marginea filelor nu ar fi apărut notațiile cu obiectiv represiv, conținutul lor era suficient pentru a le califica acțiuni de poliție politică.

Într-un interviu, Neumann afirmă că notele sale exprimau „opinii științifice în domeniul istoriei care nu au vizat îngrădirea drepturilor fundamentale la viață privată”. Propaganda lui ar fi „vizat istoria, iar nu politica” (aici).[ii] Este adevărat, Victor Neumann nu a informat despre colegi care ascultau „Europa Liberă”; ori despre bancurile cu Nicolae Ceaușescu, devenite „răzbunarea” cotidiană a românilor pentru ce suportau; și nici despre planurile multora de a lua calea exilului. Însă temele continuității, ale prezenței daco-romane în Banat, ale locului maghiarilor în Transilvania etc. reprezentau pentru organele regimului național-comunist, în aceeași măsură, subiecte de ordin politic. Erau la fel de „inviolabile” precum rolul conducător al P.C.R. ori întâietatea ideologiei comuniste. Fără o motivație politică, oarecarele detalii istorice nu aveau de ce să atragă interesul Securității. Fără luarea în considerare a rolului ofițerilor de securitate, de a controla ideile, nu avea sens să li se comunice atitudinea lui Kosuth Layos din perspectivă naționalistă. Victor Neumann conștientiza răul făcut științei și oamenilor de poncifele ceaușismului pe care, iată, le-a servit. El și-a făcut o carieră academică, după Revoluție, din promovarea multiculturalității și din critica național-comunismului românesc.

Observații asupra acțiunii de constatare elaborate de Colegiul CNSAS

Victor Neumann a contestat decizia Colegiului CNSAS, reclamând tardivitatea cererii de chemare în judecată în fața Curții de Apel București. A contestat și fondul acesteia. Istoricul a adăugat o serie de materiale („înscrisuri”): Cartea de muncă, liste privitoare la rezultatele profesionale ș.a., gândite să dea măsura condițiilor ingrate în care a semnat angajamentul de colaborare.

Răspunsul Colegiului CNSAS adresat Curții de Apel București, amplu (22 de pagini), structurat, argumentează în detaliu cele trei criterii cumulative ale colaborării: „Să se fi furnizat informații”; „Informațiile furnizate Securității să se refere la activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist”; „Aceste informații să vizeze îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului”. Colegiul a apreciat „înscrisurile depuse de pârât”, neconcludente soluționării procesului.

Am dat câteva exemple de note care comunicau Securității, susțineri și acțiuni ostile liniei oficiale. În anul 1989, Securitatea a plănuit să-l folosească pe istoric în străinătate. Victor Neumann a fost preluat de Grupa Operativă Teritorială 0544, urmând să rămână ilegal în afară pentru a fi dirijat cu sarcini operative. Călătoria lui Neumann în Israel și R.F. Germania probează că lucrurile evoluau fără obstacole în această direcție. Revoluția a oprit totul. În 1990, Neumann a fost abandonat, căci „după reîntoarcerea în țară, a evitat în mod sistematic contactul cu ofițerul de legătură”.[iii]

În materialele sale, Colegiul CNSAS nu face referire la ruperea, de către Neumann, a legăturilor cu Securitatea în varianta SIE, nici la susținerile sale, că recrutarea a fost făcută în condiții de șantaj[iv], nici la faptul că multe din informările lui erau neutre iar câteva, pozitive. Apreciez că rămânând la acțiunea de constatare a Colegiului, care solicită recunoașterea colaborării lui Neumann cu Securitatea, sărăcim dezbaterea publică asupra situației; punem în umbră complexitatea condiției unui cercetător precum el, pasionat de istorie, visând la o carieră științifică împlinită, obligat să trăiască într-un sistem gândit să toace aripile.

Spunând cele de mai sus, adaug că materialele puse la dispoziție de Departamentul de Investigații al CNSAS probează natura de poliție politică a activităților lui Neumann. Concluzia Colegiului este pe măsura faptelor: istoricul „a sprijinit în mod activ și direct controlul exercitat de Securitate asupra vieții intelectuale și profesionale a colegilor și specialiștilor cu care a intrat în contact”. Informațiile predate de Neumann au afectat persoanele urmărite. Consecințele au fost probate și erau previzibile pentru istoric.

Responsabilitatea securiștilor

Am amintit că dosarul de rețea deshis de către Direcția I-a a fost preluat integral de Grupa Operativă Teritorială 0544 Timiș în anul 1990. Din acest dosar aflăm că ofițerii de la 0554 se așteptau ca Victor Neumann să continue relația cu ei ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat. O făcuseră deja, mai mult ca sigur, alți foști colaboratori. SIE își continua activitatea cu aproximativ aceeași oameni, pe aproximativ același calapod.

Noi știm, în principiu, că după Revoluție, fostele structuri represive s-au reinstalat, Securitatea Municipiului București devenind în luna februarie 1990, U.M. 0215, Centrul de Informații Externe transformându-se, la 18 ianuarie 1990, în SIE, sub conducerea spionului român Mihai Caraman, iar restul s-a vărsat în SRI în același an. Dar ne raportăm la continuitatea dintr-o epocă istorică în alta prin cunoaștere, abstract. O alta este trăirea când vezi concret cât de multe au rămas, din ce a fost. Ca și cum era necesar și un simbol al continuității, chitanța semnată de Victor Neumann, de confirmare a 100 de dolari primiți de la ofițerul de legătură înaintea plecării în Israel, poartă antetul Servicului Român de Informații! SRI este o instituție post-revoluționară, înființată în luna martie 1990. Dar data de pe document este: „6.VIII.`89”. Nu găsesc o explicație pentru această ciudățenie.

Lui Neumann i se reproșează transmiterea, către o instituție de represiune, a unor informații care se refereau la activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, vizând îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și sprijinind, în mod activ și direct, controlul asupra vieții intelectuale și profesionale a unor colegi. Dacă aceste susțineri sunt valide, atunci ele caracterizează cu atât mai mult activitatea ofițerilor de securitate care i-au cerut lui Neumann informațiile și le-au folosit împotriva celor denunțați. Prin acești ofițeri s-a exercitat controlul asupra vieții intelectuale și profesionale a cercetătorilor. M-am uitat pe site-ul CNSAS, la rubrica „Hotărâri rămase definitive și irevocabile”. Acolo nu se află numele ofițerilor cheie din dosarul lui Victor Neumann, fostul maior Marin Andrei și fostul lt.col. Cârstea Adrian.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro