Ce lecție au învățat realizatorii „Photophobia”, filmul despre doi copii care trăiesc în metroul din Harkov în timpul bombardamentelor rusești: „Timp de 3 luni, ne-am culcat pe peron, în sacii de dormit, și nu ne-am pus întrebări”

„Photophobia”, regizat de slovacii Ivan Ostrochovský și Pavol Pekarčík, prezintă realitățile de la începutul războiului din Ucraina, prin ochii a doi copii, de 11 și 12 ani, care se adăpostesc la metroul din Harkov. „Ne lipsea imaginea copiilor care, pur și simplu, rămân copii în ciuda situației oribile în care se află”, explică demersul, într-un interviu pentru publicul HotNews.ro, regizorul Ivan Ostrochovský.

• „Photophobia” a câștigat anul acesta trofeul Festivalului de Film „Anonimul”, care a avut loc la Sfântu Gheorghe, în Delta Dunării, în perioada 12-18 august.

„Photophobia” este un film hibrid unde ficțiunea se întâlnește cu documentarul. Este filmat în întregime la o stație de metroul din orașul ucrainean Harkov, unde mai multe familii se adăposteau din calea bombardamentelor rusești. 

Cei doi regizori au petrecut trei luni de zile alături de oamenii de acolo, dar au ales să prezinte publicului și o altă față a războiului, cea a unei familii obișnuite, în astfel de timpuri. Perspectiva aleasă, prin ochii protagoniștilor, doi copii de 11 și 12 ani, a fost una luminoasă, prin propria lor realitate, de unde nu lipsește nici jocul, nici curiozitatea. 

„Chiar și în acel context, erau încă copii care voiau să se joace, care râdeau, care erau la începutul adolescenței și nici măcar războiul nu putea distruge asta”, povestește Ostrochovský, pe care HotNews.ro l-a intervievat cu ocazia festivalului „Anonimul”.

„În stația de metrou, oamenii înțelegeau că, în situații extreme, trebuie să fie unul pentru celălalt”

-HotNews:Cum a apărut ideea acestui film?

-Ivan Ostrochovský: După ce am filmat anterior în Ucraina și am urmărit conflictul îndeaproape în ultimii ani, am simțit că este de o importanță maximă să fim alături de această țară. Am ajuns în martie 2022 cu ajutoare umanitare dar și ca realizatori de documentare, pentru a prezenta realitatea războiului. Am decis că ar avea un impact mai mare să prezentăm imagini pe care publicul nu le recunoaște din buletinele de știri: cele ale unei vieți simple a unor familii obișnuite.

-Când și unde au avut loc filmările? Cum a fost întreaga experiență pentru voi?

-Majoritatea materialelor noastre provin din stația de metrou Heroiv Pratsi (Eroii Muncii) din Harkov, unde mii de ucraineni se adăposteau de bombardamente. Stația este situată chiar la linia frontului, deoarece Harkovul se află la doar 30 de kilometri de granița cu Rusia.

Imaginile noastre pe film de 8mm au fost realizate pe teren, în împrejurimile Harkovului. De obicei, când filmezi, există mult stres și isterie la mijloc, dar această experiență a fost destul de diferită: când știi că viețile oamenilor sunt în joc, brusc ai alte priorități – să mă gândesc dacă cadrele mele sau filmarea sunt îndeajuns de estetice a părut, dintr-o dată, trivial.

-Cum au reacționat oamenii din jur la camere în acele situații? Cum era atmosfera?

-A fost diferit în cazul adulților și copiilor: filmarea cu copii, de fapt, a fost destul de similară cu orice altă filmare cu copii – într-o clipă erau interesați, în alta erau plictisiți. Desigur, are mult de-a face și cu faptul că războiul este un concept destul de abstract pentru ei și nu întotdeauna înțelegeau gravitatea situației în care se aflau. 

Atmosfera din metrou era destul de pozitivă și plină de speranță în primele zile și săptămâni, când toată lumea credea că războiul va fi rezolvat rapid și că se vor întoarce acasă curând. Dar pe măsură ce săptămânile treceau, iar familiile se aflau blocate în subteran, sub lumina neoanelor, au înțeles că va dura – și, în mod firesc, adulții începeau să-și piardă speranța. 

Cu toate astea, a fost uimitor cum toți oamenii s-au unit. Când conducerea metroului avea nevoie de voluntari, se ofereau întotdeauna mai mulți decât era nevoie. Oamenii înțelegeau că în astfel de situații extreme, trebuie să fie acolo unul pentru celălalt.

„Povestea a fost bazată pe situații reale pe care le-am observat”

-Ce este ficțiune și ce este realitate în film?

-Realitatea pe care o prezentăm este practic aproape strict legată de situație – familii și oameni blocați în metrou, în timp ce se ascundeau de atacuri. Cele două personaje principale – Niki și Vika – cât și familiile lor, le-am ales, iar povestea lor a fost bazată pe un scenariu. Cei doi copii nu se cunoșteau înainte. Însă, povestea ficționalizată a fost bazată pe situații reale pe care le-am observat. 

Inițial, am venit la metrou pentru a încerca să filmăm un documentar pur observațional, dar am înțeles rapid riscul unui astfel de demers: totul ar fi putut fi distrus cu ușurință, dacă rușii ar fi atacat zona subterană sau dacă metroul ar fi fost evacuat din orice motiv. De aceea am optat pentru un film hibrid.

Am încercat să păstrăm background-ul cât mai real posibil, dar pentru a ne asigura că vom putea termina filmarea poveștii principale, am ales să o scenarizăm pe baza a ceea ce am observat trăind alături de familii în subteran, în săptămânile precedente. În total, am trăit la metrou peste 3 luni de zile și ne-am întors de câteva ori.

-Ce ne puteți spune despre „actorii principali”, cei doi copii. Cum i-ați găsit? 

-Știam că ne dorim ca protagoniștii noștri să fie copii, pentru că ar fi adus o perspectivă diferită asupra poveștii, față de adulți. În materialele pe care le cunoșteam din reportaje sau filme documentare lansate anterior, vedeam adulți care știau împotriva a ce luptă, de multe ori chiar pe linia frontului.

Copiii aduceau o energie foarte diferită. Chiar și în acel context, erau încă copii care voiau să se joace, care râdeau, care erau la începutul adolescenței și nici măcar războiul nu putea distruge asta. 

A fost un contrast interesant față de părinții lor și am vrut cu adevărat să îl aducem în prim-plan. L-am ales pe Niki pentru că era unul dintre puținii copii cu o familie completă – mamă, tată, soră. Avea o energie timidă, dar totuși o anumită curiozitate de a descoperi lumea ciudată în care se afla.

Vika, pe de altă parte, era destul de obișnuită cu camerele și atenția mass-media – era preferata jurnaliștilor care filmau interviuri din metrou. Energia ei a creat un contrast plăcut cu Niki, îl provoca, era jucăușă, foarte sociabilă.

„Ne lipsea imaginea copiilor care, pur și simplu, rămân copii în ciuda situației oribile în care se află” 

-Efectele războiului sunt devastatoare, dar totuși ați ales un ton optimist în film – De ce a fost important acest lucru?

-Așa cum am menționat mai devreme, cu toții am văzut deja imaginile devastatoare din această țară sfâșiată de război, în toate media de informare. Sunt imagini foarte importante, dar ne lipsea un alt tip de realitate: cea a vieții de zi cu zi a unei familii, cea a copiilor care pur și simplu rămân copii, în ciuda situației oribile în care se află. Ne-am dorit să redăm această lumină, o lumină care prevalează.

–Ce ați dori ca oamenii să înțeleagă după ce vizionează acest film?

-Cred că mesajul principal este că, în ciuda unora dintre cele mai groaznice experiențe de viață și a celor mai rele situații în care se pot afla oamenii, există o lumină umană care se manifestă. Cu alte cuvinte, chiar și în mijlocul celor mai groaznice situații, pot apărea lucruri frumoase.

-Ce lecții ați învățat din experiența realizării acestui film?

-În primul rând, am învățat că suntem mult mai flexibili decât credem. Disconfortul la care nu credeam vreodată că ne vom adapta l-am depășit, de fapt, destul de repede, mai ales în fața unor probleme mult mai mari. Am dormit în sacii noștri de dormit pe peronul metroului timp de trei luni și nici măcar nu ne-am pus întrebări.

-Dacă vorbim despre realitatea copiilor în vremuri de război, ce crezi că oamenii pot învăța de la ei?

-Protagoniștii copii te pot ajuta să te identifici mai ușor cu personajele, dar și să empatizezi cu adevărat cu situația lor, să te conectezi la realitatea pe care o trăiesc, indiferent unde te afli în lume.

„Este important să aducem constant noi declarații și mărturii diverse despre război”

-Ce s-a întâmplat cu oamenii din Harkov după ce s-au încheiat filmările?

-Stația de metrou a început să funcționeze din nou spre sfârșitul anului 2022, iar familiile s-au întors acasă. Niki și familia lui locuiesc acum din nou în apartamentul lor, la doar 500 de metri de linia frontului și de stație. Harkovul este încă bombardat. Școala surorii mai mici a lui Niki s-a mutat în metrou, așa că acum merge să învețe în subteran. Vika și familia ei au fugit în nordul Finlandei, ca refugiați, și locuiesc acolo de aproape doi ani.

-Ai menționat la un moment dat că, pe măsură ce războiul se prelungește, oamenii își pierd legătura cu acel eveniment nefericit – cum poate un film ca acesta să ne readucă atenția asupra Ucrainei?

-Este important să aducem constant noi declarații și mărturii diverse despre război. Cu cât continuăm să vorbim despre el, cu atât vedem mai complex evenimentul, cu toate variațiile și nuanțele sale.

-Ce putem face ca societate pentru a ajuta oamenii de acolo?

-Să vorbim despre acest subiect din perspective diferite. Asta aduce complexitate în înțelegerea problemei, dar o și menține relevantă. Totuși, cred că, la nivel individual, este mai bine să ne concentrăm pe acțiuni individuale: să ne bazăm pe responsabilitatea generală a societății are de obicei un impact mai mic decât acțiunile pe care le putem face personal.

Ele pot varia de la un zâmbet pentru familia ucraineană care a fugit din calea războiului și s-a mutat în casa vecină, la acțiuni caritabile, la colectarea de ajutoare și orice altceva între aceste extreme.