"Ce s‑a întâmplat cu noi?“ Fragmente din cartea "Valul negru. Arabia Saudită, Iran și rivalitatea de patruzeci de ani care a destrămat cultura, religia și memoria colectivă în Orientul Mijlociu" de Kim Ghattas

Fragment din carte: „Ce s‑a întâmplat cu noi?“ Întrebarea ne bântuie și acum în lumea arabă și musulmană. O repetăm ca pe o mantră. O veți auzi din Iran până în Siria, din Arabia Saudită până în Pakistan, precum și în țara mea, Liban. Pentru noi, trecutul e o țară diferită, care nu e împotmolită în ororile omorurilor sectare; un loc mult mai liniștit, fără intoleranța îngrozitoare a zeloților religioși și a războaielor fără sens și aparent fără sfârșit. Deși trecutul a cunoscut și el lovituri de stat și războaie, acestea erau limitate în timp și spațiu, iar viitorul încă arăta promițător. „Ce s‑a întâmplat cu noi?“ Întrebarea s‑ar putea să nu îi frământe pe cei mai tineri, care nu‑și amintesc o altă lume, sau pe cei ai căror părinți nu le‑au povestit despre cum în tinerețe recitau poezii la Peshawar, dezbăteau idei marxiste până târziu în noapte în barurile din Beirut sau mergeau pe bicicletă la picnicuri pe malul fluviului Tigru în Bagdad. Întrebarea ar putea să‑i surprindă și pe cei din Vest, care presupun că extremismul și vărsarea de sânge de azi au fost întotdeauna regula.

(…)

Nimic nu a schimbat lumea arabă și musulmană atât de profund ca evenimentele din 1979. Alte evenimente la fel de importante au desfăcut alianțe, au pornit sau au încheiat războaie ori au fost martorele nașterii unor noi mișcări politice. Dar moștenirea radicală a lui 1979 a făcut toate acestea și ceva în plus: a început un proces care a transformat societățile și a modificat standardele culturale și religioase. Mișcările dezlănțuite în 1979 ne‑au schimbat și ne‑au răpit memoria colectivă.

(…)

Istoria de față începe cu doar câțiva ani înainte de 1979, pe țărmurile Mediteranei, în Liban, cu un episod mai puțin cunoscut, dar care a jucat un rol crucial în pregătirea Revoluției Islamice.

(…)

În 1989, la vârsta de doisprezece ani, Masih a crezut că această lume se va sfârși atunci când Khomeini a murit. Și totuși, sub voalul ei nu era doar un păr rebel, ci și o minte rebelă. Cea mai tânără dintre cei șase frați, era băiețoasă și și-a întrebat mama de ce ea nu putea merge pe bicicletă la fel ca fratele ei. În liceu, și-a întrebat profesorul de ce băieții nu poartă voal. Apoi au urmat acte mărunte de rebeliune, precum renunțarea la chador-ul complet negru cu care se înfășura ca să meargă la școală. Deși încă purta voalul, tatăl ei i-a spus că dezonorase familia și a refuzat să vorbească cu ea două luni. În curând ea a început să țintească mai sus, cerând mai multe libertăți în ceea ce era începutul unei misiuni de o viață în care va provoca autoritățile care pozau drept apărători ai legii lui Dumnezeu. Alături de un grup de prieteni, a început să scrie și să distribuie un pamflet clandestin; au scris cu spray cuvintele „Libertate de exprimare pentru toți“ pe zidurile unui oraș din apropiere.

În Iran, multe familii trăiseră vieți duble încă din 1979 – una publică, în care ascultau de reguli, și una privată, unde le încălcau pe toate. În mod public, alcoolul era interzis, după cum era și muzica. Dar mai erau încă petreceri private unde bărbații și femeile dansau împreună, toată lumea bea și asculta muzică. Concertele oficiale erau interzise, dar existau reprezentații private și trupe care repetau în garaje. Antenele prin satelit erau interzise, dar fiecare deținea una și spera ca vecinii să nu îi dea de gol. Poliția de moravuri patrula străzile, dar băieții și fetele găseau căi prin care să meargă undeva împreună la sfârșitul săptămânii. Secretomania era traumatizantă. Drept rezultat, copiii, incapabili de a discerne această barieră intangibilă, își dădeau în vileag părinții fără să-și dea seama.

După ce trăise în Occident câțiva ani, Masih era în sfârșit în stare să-și accepte părul ei sălbatic și creț, și chiar a postat o fotografie pe pagina ei de Facebook care o arăta alergând pe o stradă din Londra, printre cireși în floare. Vântul sufla prin părul ei și își ținea brațele desfăcute. Masih scria cum părul ei era acum liber după ce fusese ținut ostatic treizeci de ani de cei aflați la putere în Republica Islamică. Fără să știe, începuse o adevărată campanie. În curând a fost inundată cu răspunsuri de la femeile din Iran care se plângeau că nu aveau libertatea ei. Dar Masih își amintea clipele de libertate clandestină pe care ea și prietenii ei le trăiau pe când ea încă se mai afla acolo. Așa că a postat poze de când era mai tânără, cu părul tăiat scurt, arătând ca un băiat și umblând fără voal, dar și o poză a ei conducând mașina din satul natal către Teheran, fără voal. Iranienii găseau constant breșe în fortificațiile pe care Republica Islamică le construise. Astfel că Masih le-a cerut femeilor din Iran să îi trimită fotografii din clipele lor libertate secretă, azadi yavashaki.

Femeile erau creative: își făceau poze din spate, cu ochelari, cu fețele întoarse pe jumătate, în umbră, sau cu fața spre cameră cu capetele întoarse înapoi, astfel încât se vedeau doar bărbiile, dar și părul, atârnând liber. Deși fețele nu le erau vizibile, riscurile existau. Dar gustaseră deja din libertate și era greu să renunțe. Fotografiile continuau să vină. Până la sfârșitul lui mai 2014, pagina de Facebook pe care o crease Masih, „My Stealthy Freedom“ („Libertatea mea nevăzută“), avea mai mult de 500.000 de fani. Ea începuse o adevărată mișcare. În mod clar, voalul nu era o chestiune minoră – fără voal femeile nu puteau să iasă afară, să meargă la școală sau să obțină un loc de muncă. Explicând campania ei presei occidentale și presei de limbă persană, ea sublinia că nu obiecta față de o bucată de pânză, ci față de voalul obligatoriu și față de lipsa alegerii. Protesta împotriva bărbaților de la putere care își imprimau ideologia pe trupurile femeilor, pe părul lor. Îi disprețuia pe cei care îi vorbeau despre progresul de care se bucurau femeile de acum față de cele din perioada șahului, mulțumită Republicii Islamice. Când venea vorba de rata alfabetizării femeilor și înscrierea la universitate, Iranul se mișcase în același ritm ca majoritatea țărilor din regiune. Dar noi limitări fuseseră impuse începând cu 1979: femeile judecător fuseseră date afară la câteva săptămâni după revoluție, inclusiv Shirin Ebadi, prima femeie judecător din istoria Iranului, care va primi un Premiu Nobel pentru Pace grație pledoariilor sale pentru drepturile omului. În anii ’60, Iran a avut primele femei ministru din regiune; acest lucru nu s-a mai întâmplat după revoluție, până când Khatami a venit la putere în 1997. Deși au fost alese femei în primul parlament sub Khomeini, segregarea limita oferta locurilor de muncă pentru femei. Și, bineînțeles, interzicerea muzicii lovise sever în lumea artistică, ținând dive ca Googoosh acasă, așteptând la nesfârșit permisiunea de a se întoarce pe scenă. În cele din urmă a plecat în exil în anul 2000.

___________

Colecția Istorie

Humanitas 2022

„Kim Ghattas ne înfățișează ultimele patru decenii de istorie a Orientului Mijlociu ca pe un fel de Epocă Întunecată a islamului, o lume obscură, învăluită într-o cortină de violență, misoginism și extremism religios. Dorind să înțeleagă cum a fost cu putință așa ceva, ne amintește nu doar de un trecut mai luminos, ci și de un posibil viitor plin de speranță.“ — ANNE-MARIE SLAUGHTER, CEO al think-tank-ului New America

„Tumultuoasa istorie a mistuitoarei și necontenitei ostilități dintre Arabia Saudită și Iran se citește pe nerăsuflate, ca un roman.“ — The Sunday Times

–––––––––––

KIM GHATTAS (născută în 1977 în Liban) a studiat la Universitatea Americană din Beirut. Și‑a început cariera jurnalistică la ziarul de limbă engleză The Daily Star din Beirut. A lucrat timp de 20 de ani pentru BBC și Financial Times, fiind distinsă cu Emmy Awards în 2006 pentru un reportaj despre conflictul israeliano–palestinian. În 2008 s‑a mutat la Washington, DC, în calitate de corespondent BBC pe lângă Departamentul de Stat al SUA. În prezent scrie pentru The Atlantic, publicând articole și în Foreign Policy și The Washington Post. Este autoarea cărții The Secretary: A Journey with Hillary Clinton from Beirut to the Heart of American Power (2013), bestseller New York Times. Kim Ghattas face parte din think‑tank‑ul Carnegie Endowment for International Peace din Washington, DC, precum și din conducerea Universității Americane din Beirut și a organizației Arab Reporters for Investigative Journalism. Domeniile sale de interes sunt complexa situație a Orientului Mijlociu și politica internațională a SUA.