Cine este, cu adevărat, prințul din Arabia Saudită care a declanșat războiul petrolului în plină criză de coronavirus

​Căderea burselor, una dintre cele mai semnificative din ultimul secol, e cauzată doar parțial de coronavirus. O contribuție importantă o are și războiul petrolului declanșat de Arabia Saudită, care a dus la o prăbușire a prețului la baril.

Info pe scurt

• Este pentru a doua oară când Arabia Saudită folosește la așa o scară arma petrolului după embargoul impus de OPEC în 1973 pe fondul războiului arabo-israelian. Războiul petrolului îi afectează, atât pe ruși, cât și pe americani.
• Omul din spatele actualului război al petrolului este prințul moștenitor al Arabiei Saudite, Muhammad bin Salman (MbS). La 35 de ani, acesta a acumulat o putere fără precedent într-o monarhie unde puterea este de obicei exercitată de persoane cu experiență vastă.
• Chiar dacă nu deține, încă, puterea absolută în regatul saudit, Muhammad bin Salman nu a ezitat să atace și adversari bogați și puternici: în 2017, sute de persoane de rang înalt, inclusiv prinți, au fost reținute la hotelul Ritz-Carlton din Riad și eliberate după ce au renunțat la o sumă totală de peste 100 de miliarde de dolari din averile lor. Pretextul: o campanie anti-corupție.
• Jurnalistul Khashoggi a fost omorât de oamenii prințului, dar Riadul a pretins că toată operațiunea s-a desfășurat fără știrea acestuia – ceea ce e implauzibil dată fiind natura autoritară a regimului. A fost o anchetă, urmată de un proces în care cinci țapi ispășitori au fost condamnați la moarte.
• Tot sub MbS au fost arestați o serie de activiști saudiți și s-a declanșat o campanie împotriva feministelor care militau pentru dreptul de a conduce și de a fi independente, nu în grija unui tutore din cadrul familiei.

Pretextul acestui război al petrolului a fost refuzul Federației Ruse de a accepta un nou acord cu OPEC-ul privind reducerea producției globale de țiței. Scopul era menținerea barilului la peste 55 de dolari, în condițiile în care piața se resimțea atât din cauza creșterii ofertei cât și pe fondul scăderii cererii, generată de impactul epidemiei asupra economiei și, mai ales, asupra companiilor aeriene, care reprezintă mari consumatori.

Strategia saudită este să arunce mai mult petrol pe piață, în condițiile în care Riadul are unul din cele mai mici costuri de producție din lume, de aproximativ 9 dolari pe baril; la ruși, care au un petrol mai slab calitativ, prețul de producție este peste 19 dolari pe baril. Asta înseamnă că saudiții au un avantaj notabil și își pot permite să reziste mult mai mult timp: calculele lor spun că cel puțin cinci ani-la 30 de dolari pe baril și zece ani dacă prețul e ceva mai mare; în plus, regatul dispune și de active externe de sute de miliarde de dolari la care poate apela pentru a face față crizei.

La ruși, al căror buget se bazează în mare măsură pe exporturile de hidrocarburi, situația este mult mai complicată mai ales că, pentru ca industria lor extractoare să fie rentabilă, este nevoie de un preț al barilului mai mare decât costul propriu-zis de producție.

Războiul prețului declanșat de saudiți îi poate afecta, mai mult decât pe ruși, pe americani, care în ultimii ani au devenit cei mari producători globali de țiței și au început și să exporte – ceea ce, de altfel, a dus la un prim surplus pe piață. Problema americanilor e că extragerea petrolului lor costă, mai ales în cazul zăcămintelor de șist, unde prețul de producție pentru baril este de aproape 24 de dolari.

Companiile americane din domeniu, mai ales cele mici, riscă pierderi semnificative și chiar și falimentul. De altfel, s-a și spus că adevărata țintă a războiului petrolului ar fi Statele Unite, mai ales că Washingtonul a profitat de independența sa energetică din ultimii ani pentru a juca tare în anumite dosare și a mai tăia din avântul producătorilor globali, care puteau să se joace cu producția pentru a atinge anumite obiective politice.

Rușii, care văd în americani un adversar inclusiv în domeniul energetic, ar fi clar bucuroși ca aceștia să aibă probleme. Nici saudiților nu le-ar părea prea rău ca americanii – care sunt cei mai importanți aliați ai lor și le garantează securitatea – să producă mai puțin: bătălia nu e doar una pentru prețuri, ci și pentru cota de piață.

Este pentru a doua oară când Arabia Saudită folosește la așa o scară arma petrolului după embargoul impus de OPEC în 1973 pe fondul războiului arabo-israelian. Omul din spatele actualului război al petrolului nici nu se născuse în 1973: este prințul moștenitor al Arabiei Saudite, Muhammad bin Salman.

Prințul care a bulversat Arabia Saudită

Prințul Muhammad Bin Salman într-o discuție cu președintele Senegalului Macky Sall la o întâlnire a Fondului Public de Investiții Saudit. FOTO via Profimedia Images

Muhammad bin Salman, cunoscut ca MbS, prinț moștenitor, ministru al apărării, coordonator al consiliilor însărcinate cu dezvoltarea și afacerile economice și securitatea, este considerat a fi conducătorul de facto al Arabiei Saudite. Instanța supremă în țară rămâne tatăl său, regele Salman (84 de ani), care ia deciziile finale atunci când este cazul și care i-a permis tânărului său fiu (MbS are 35 de ani) să acumuleze atâta putere.

Ascensiunea sa a fost fulminantă: la numai doi ani după ce tatăl său devenise rege, în 2015, MbS era numit oficial prinț moștenitor, se ocupa deja, într-o manieră agresivă, de politicile externe și de apărare și avea un ambițios plan de reformă economică și socială.

Faptul că în Arabia Saudită puterea e de obicei exercitată de persoane cu experiență vastă (și o vârstă pe măsura experienței) face și mai remarcabil parcursul lui MbS. Încălcarea cutumei cu privire la vârstă a reprezentat doar un prim pas: Muhammad bin Salman a mers mult mai departe decât atât și a agitat apele în regiune într-un mod în care au mai făcut-o – însă în alt registru și cu alte instrumente – doar trei alți lideri arabi: Gamal Abdul Nasser (Egipt), Muammar Gaddafi (Libia) și Saddam Hussein (Irak).

De la venirea lui MbS la putere, Arabia Saudită a abandonat obișnuita sa politică prudentă, prin care căuta să își atingă obiectivele cât mai discret, de obicei prin terți și cu ajutorul banilor sau al petrolului.

MbS a pus umărul la răsturnarea primului președinte ales în mod democratic al Egiptului, Muhammad Morsi (un reprezentant al Fraților Musulmani, islamiști care nu sunt bine-văzuți de majoritatea monarhiilor sunnite din Golf), a căutat să aducă Libanul ferm sub control și a dispus arestarea premierului acestei țări, Saad Hariri, care a fost eliberat doar după intervenția lui Emanuel Macron, a târât Arabia Saudită și aliații regionali ai acesteia în războiul din Yemen, contribuind la declanșarea celei mai mari crize umanitare cu care se confruntă planeta în prezent, și a intrat în conflict și cu Qatarul, care a scăpat de o invazie (probabil grație americanilor) dar a devenit ținta unei blocade.

Conflictul cu Qatarul este cauzat de susținerea acordată de această țară Fraților Musulmani și altor islamiști în locuri precum Egipt, Libia și Gaza, dar și de refuzul autorităților de la Doha de a pune pumnul în gura televiziunii Al Jazeera.

Acțiunile din Yemen și Liban, pe de altă parte, sunt legate de eforturile Riadului de a împinge înapoi Iranul, principalul competitor al Arabiei Saudite în Golf și Levant dar și ca republică islamistă șiită care se revendică de la o revoluție, principalul adversar ideologic al monarhiei fundamentaliste sunnite a saudiților.

Disputa cu Iranul a dus și la o apropiere – de neconceput într-o vreme – cu Israelul, stat pe care Arabia Saudită nici măcar nu îl recunoaște oficial.

În plan intern, MbS a contestat autoritatea clericilor și a inițiat o serie de reforme menite să relaxeze ultra-conservatoarea societate saudită, bazându-se pe faptul că majoritatea populației e formată din tineri sub 30 de ani.

Femeile au căpătat dreptul de a conduce și de a participa cu familia la unele activități publice (concerte, meciuri de fotbal), țara a fost deschisă pentru turismul non-religios, există planuri pentru diversificarea economiei, finanțată parțial de listarea la bursă a celei mai valoroase companii din lume, Aramco, se are în vedere construirea unui oraș al viitorului, Neom, cu 500 de miliarde de dolari.

Este o adevărată revoluție și doar întâmplarea i-a propulsat la putere pe cei care se află în spatele ei.

Improbabila ascensiune a fiului unui rege

Compania petrolieră saudită. FOTO via Profimedia Images

Povestea lui MbS este cu atât mai spectaculoasă cu cât șansele sale de a urca atât de sus în ierarhia saudită au fost extrem de mici. Arabia Saudită a fost condusă, până la Salman, de șase regi: Abdulaziz Ibn Saud, cel care a cucerit cea mai mare parte a Peninsulei Arabice înainte de a proclama, în 1932, regatul care poartă numele familiei sale, și cinci dintre fiii săi, în ordinea vârstei, începând cu 1953.

După cum notează șeful biroului New York Times în Beirut, Ben Hubbard, în cartea sa ”MBS: The Rise to Power of Mohammed bin Salman”, Salman a fost cel de-al 25-lea dintre cei 36 de fii ai lui Abdulaziz, astfel încât posibilitatea de a ajunge rege era minimă.

MbS stătea mult mai prost decât tatăl său. Este cel de-al șaselea fiu al lui Salman, astfel încât e puțin probabil ca, atunci când s-a născut, cineva să-și fi închipuit că într-o zi ar putea ajunge rege: înaintea lui și mai bine plasați erau unchi, o armată de veri și cinci frați.

Mai mult, fostul rege, Abdullah, s-a opus în mai multe rânduri promovării tânărului său nepot, inclusiv după ce îl numise pe tatăl acestuia, Salman, prinț moștenitor.

Salman a ajuns în acea poziție după ce, în decurs de un an (2011-2012) doi dintre frații săi, Sultan și Nayef, ambii prinți moștenitori, au murit; de-a lungul anilor, alți câțiva fii ai lui Abdulaziz, fie fuseseră considerați nepotriviți pentru a fi numiți prinți moștenitori, fie nu s-au arătat interesați de tron, fie au murit.

Cu câțiva ani mai devreme încetaseră din viață, oficial din cauza unor afecțiuni cardiace, și cei mai mari doi fii ai lui Salman, ceea ce a dus la o apropiere de MbS, care a preferat să stea în preajma tatălui său pentru a-l consola și pentru a învăța de la el.

Salman a fost timp de 50 de ani guvernator al Riadului și al regiunii din jurul acesteia și a fost însărcinat și cu menținerea ordinii în tot mai numeroasa familie regală. Și, atunci când a fost cazul, nu a ezitat să aresteze prinți pentru a-i disciplina.

Ca și cei doi prinți moștenitori a căror moarte i-a deschis drumul spre tron, Salman face parte din așa-numitul clan al celor șapte Sudairi – toți fii ai aceleiași soții ai lui Abdulaziz, Hussa Sudairi, formând împreună cel mai mare și mai puternic grup de frați dintr-o singură mamă. Aliați naturali, cei din grupul Sudairi s-au sprijinit reciproc și au obținut, pentru ei și pentru fiii lor, unele dintre cele mai puternice poziții din statul saudit.

Unul dintre Sudairi, Fahd, a fost cel de-al cincilea rege al țării, din 1982 până în 2005, dar conducerea efectivă a trecut la prințul moștenitor Abdullah în 1995, când suveranul a suferit un atac cerebral.

Odată ajuns rege, Salman a dat practic peste cap sistemul saudit de succesiune. Spre sfârșitul domniei lui Abdullah, cel mai tânăr dintre fiii lui Abdulaziz, Muqrin, fusese numit, din dorința regelui, al doilea prinț-moștenitor și devenise automat prinț-moștenitor atunci când Salman a fost încoronat.

După doar trei luni, însă, noul rege l-a îndepărtat pe Muqrin numindu-l în locul său pe Muhammad bin Nayef, nepotul său bun și, așadar, membru al clanului Sudairi. Fiul lui Salman, MbS, a fost desemnat al doilea prinț moștenitor, ceea ce însemna că viitorul coroanei saudite – ca, de altfel, și schimbul de generații, întrucât niciunul dintre cei doi prinți moștenitori nu mai era fiu al lui Abdulaziz – se afla, ferm, în mâinile clanului Sudairi.

După numai doi ani, Salman a concentrat puterea în mâinile familiei sale: MbS i-a luat locul lui Muhammad bin Nayef, care a fost pus în arest la domiciliu. Conflictele din cadrul cândva-solidului clan Sudairi au devenit și mai clare la începutul lui martie, 2020, când Muhammad bin Nayef, care între timp fusese eliberat, și Ahmed, cel mai tânăr dintre cei șapte frați și singurul, în afară de Salman, aflat în viață, au fost arestați.

Cei doi, alături de alte câteva zeci de persoane, inclusiv membri ai familiei regale, care de asemenea au fost arestate, ar fi complotat să îi înlăture pe Salman și pe MbS. O altă variantă ar fi aceea că noul val de arestări face parte din campania lui MbS de consolidare a puterii.

MbS: un tiran în devenire?

O femeie din Arabia Saudită la un meci de fotbal din AFC Champions League, după ce prințul MbS a permis accesul femeilor pe stadioane. FOTO din 2019 via Profimedia Images

O anecdotă din tinerețea lui MbS, când nici nu se punea problema ca tatăl său să devină rege, spune că tânărul prinț, pentru a convinge pe cineva să facă ceea ce dorește, i-ar fi trimis, pentru a-l convinge, un mesaj care pare desprins din filmele cu mafioți: un plic în care se afla un glonț.

Întâmplarea – negată de autoritățile saudite – i-a atras lui MbS porecla Abu Rasasa, care literal înseamnă „tatăl glonțului” dar se traduce aici prin sintagma „omul cu glonțul”.

Probabil că nimeni nu îi spune în față Abu Rasasa, cum nimeni nu îi spune Abu Munshar, „omul cu fierăstrăul”, poreclă care i s-a dat după uciderea și tranșarea jurnalistului Jamal Khashoggi la Istanbul, în 2018. Khashoggi a fost omorât de oamenii lui MbS, dar Riadul a pretins că toată operațiunea s-a desfășurat fără știrea prințului – ceea ce e implauzibil dată fiind natura autoritară a regimului – și a demarat o anchetă urmată de un proces în care cinci țapi ispășitori au fost condamnați la moarte.

Chiar dacă nu deține, încă, puterea absolută în regatul saudit, MbS nu a ezitat să atace și adversari mult mai bogați și mai puternici decât Khashoggi. În 2017, sute de persoane de rang înalt, inclusiv prinți, au fost reținute la hotelul Ritz-Carlton din Riad – iar luxul închisorii nu le-a scutit, pe multe, de brutalitatea temnicerilor – și eliberate după ce au renunțat la o sumă totală de peste 100 de miliarde de dolari din averile lor. Pretextul: o campanie anticorupție.

Aceasta a continuat și în anii următori, inclusiv în 2020 când, la câteva zile după reținerea prinților acuzați de complot, au fost operate alte câteva sute de arestări.

Tot sub MbS au fost arestați o serie de activiști saudiți și s-a declanșat o campanie împotriva feministelor care militau pentru dreptul de a conduce și de a fi independente, nu în grija unui tutore din cadrul familiei.

Campania împotriva feministelor pare paradoxală, dat fiind că MbS s-a aflat în spatele deciziei de a ridica, în 2018, interdicția cu șofatul. MbS nu pare, însă, interesat de parteneri în demersul său de schimbare a societății: saudiții trebuie să accepte ce li se oferă, când li se oferă. Și să facă – fără să comenteze – ce li se spune.

Nici măcar clericii sunniți nu au fost scutiți de furia regimului, care chiar a căutat să obțină condamnarea la moarte (procesul continuă, deocamdată) pentru câțiva care au pledat pentru împăcarea cu Qatarul.

Iar alianța cu clericii a reprezentat, de la bun început, cheia puterii dinastiei saudite. E drept, însă, că aceeași alianță a fost cu regularitate, în ultimul secol, și sursa bătăilor de cap pentru diferiții regi, începând chiar cu fondatorul regatului modern, Abdulaziz bin Saud.

Clanul saudit și fundamentaliștii musulmani

Începutul puterii saudiților coincide cu apariția fundamentalismului musulman așa cum a fost gândit de un cleric din secolul al XVIII-lea, Muhammad ibn Abd-al-Wahhab, fondator al mișcării religioase care îi poartă numele: wahhabismul. Abd-al-Wahhab a pledat pentru o formă ultra-conservatoare a Islamului, o întoarcere la religia practicată de primele trei generații de musulmani (salafi, denumire pe care, de altfel, o preferă și wahhabiții), în care se pune accentul pe unicitatea lui Dumnezeu și este combătută ferm orice formă de politeism sau idolatrie, iar aici intră și cultul sfinților și chiar și onorarea morților, indiferent cine au fost în cursul vieții, cu altare și monumente funerare; acesta e motivul pentru care primii wahhabiții, dar și fundamentaliștii moderni, au distrus cimitire, moschei șiite, temple, altare sau statui.

Abd-al-Wahhab era influențat și de Ibn Taymiyyah, un important gânditor musulman din secolele XIII – XIV, celebru pentru rolul central pe care l-a acordat, în scrierile sale, războiului sfânt, jihadul.

Ibn al-Wahhab s-a aliat cu o căpetenie minoră din centrul Peninsulei Arabice, Muhammad bin Saud, care a fondat primul din cele trei state saudite; armatele sale, purtate de fervoarea religioasă, i-au extins mult teritoriul și au răspândit, totodată, wahhabismul.

La mai bine de două secole și jumătate după Muhammad bin Saud, tot fervoarea religioasă l-a ajutat să cucerească Peninsula Arabică și pe Abdulaziz bin Saud. Fondatorul statului saudit modern s-a folosit, în expansiunea sa, de al-Ikhwan, „frații”, o armată de beduini fanatizați de clerici. Bin Saud a intrat în conflict cu al-Ikwan odată ce etapa de cucerire s-a încheiat și a trecut la consolidarea noului stat: „frații” nu înțelegeau considerentele de natură politică și doreau să-și ducă lupta către alte teritorii musulmane.

Abdulaziz bin Saud se îndepărtase, în ochii lor, de la adevărata cale. A fost prima oară când dinastia și statul saudit s-au văzut amenințate de un fundamentalism mai intransigent chiar și decât cel al mainstreamului wahhabist.

Revolta ikhwanilor ar fi trebuit, poate, să reprezinte și un semnal de alarmă cu privire la wahhabism, însă alianța dintre dinastie și clerici a rămas una strânsă; sub influența acestora din urmă, societatea saudită a devenit una dintre cele mai retrograde din lume.

Un artist yemenit din Taez cântă printre dărmături după un bombardament din 2019. Arabia Saudită duce un război în Yemen pentru a limita influența Iranului. FOTO via Profimedia Images

Greșeala lui Abdulaziz a fost repetată și la o jumătate de secol după conflictul său cu ikhwanii. Sute de fanatici înarmați, care doreau răsturnarea dinastiei saudite, au ocupat în 1979 moscheea din Mecca, cel mai sfânt loc al Islamului. După înfrângerea brutală a revoltei – cei care au supraviețuit au fost condamnați la moarte și executați – regele Khaled a considerat că soluția este un sistem și mai conservator, dar și găsirea unor supape externe pentru cei cu prea multă energie și prea multă pioșenie.

Războiul din Afganistan a fost o adevărată mană cerească întrucât i-a atras și pe saudiții care doreau să lupte pentru Islam. Riadul a făcut, însă, și mai mult: s-a folosit de banii obținuți din vânzarea petrolului pentru a exporta wahhabismul, construind moschei și școli religioase, trimițând clerici și făcând donații (inclusiv, bineînțeles, Coranul).

Procesul a continuat și în anii ’90 în Asia Centrală și în Balcani, regiuni care înainte de comunism cunoscuseră o formă moderată de islam, în care sufismul juca un rol important.

Unul dintre produsele războiului din Afganistan a fost rețeaua Al Qaida, condusă de sauditul Osama bin Laden, care a reorientat jihadul către alte ținte: Occidentul (în special Statele Unite) și regimurile aliate cu acesta, inclusiv cel de la Riad. Saudiții au jucat un rol important în cadrul rețelei, iar 16 dintre cei 19 atentatori de la 11 septembrie 2001 erau cetățeni saudiți.

În anii 2000, rețeaua Al Qaida a fost extrem de activă în Arabia Saudită, fiind înfrântă în urma unei campanii conduse de Muhammad bin Nayef, prințul îndepărtat de MbS. Cetățenii saudiți au continuat să caute jihadul și în afara țării și mii dintre ei au murit, de cele mai multe ori în atentate sinucigașe, sub stindardul Al Qaida din Irak și, ulterior, sub cel al Statului Islamic.

De altfel, forma de islam pentru care luptă ambele organizații teroriste este extrem de apropiată de wahhabism și mulți dintre luptătorii străini care li s-au alăturat au fost influențați de moscheile și școlile wahhabite din întreaga lume, inclusiv din Occident.

Muhammad bin Salman a spus că intenționează să readucă islamul moderat în Arabia Saudită– o afirmație care pare un pic hazardată, dat fiind că wahhabismul nu a fost niciodată moderat. E greu de crezut, însă, că populația se va converti în bloc la hanefism sau o altă formă mai moderată de islam.

E de văzut și dacă enormul clan saudit – sunt mii de prinți în prezent – este dispus să renunțe la alianța cu clericii, care i-a adus succesul, sau dacă poate supraviețui unui astfel de divorț.

Pentru ca planurile să-i reușească, MbS depinde de sprijinul tatălui său și de funcționarea sistemului de securitate și de relații pe care îl controlează. Prințul contează, totodată, pe susținerea saudiților tineri – 70% din populație – și a aliaților externi, în principal cei occidentali.

Problema e că și adversarii lui MbS sunt mulți. Comportamentul prințului amintește, pe undeva, de fanatismul Statului Islamic: pare să fie dispus să meargă la război cu întreaga lume, convins că va câștiga chiar dacă logica spune că, pe termen mediu și lung, șansele de succes sunt extrem de mici.

În plan intern, a intrat în conflict cu conservatorii, cu reformiștii, cu o parte din clanul saudit, cu gruparea Sudairi. În plan extern, o parte dintre decizii s-au întors deja împotriva sa (vezi războiul din Yemen sau asasinarea lui Khashoggi, care i-a afectat serios imaginea de reformist pe care s-a străduit să și-o formeze în Occident).

Războiul petrolului ilustrează perfect comportamentul lui Muhammad bin Salman: nu doar că a intrat în conflict cu Rusia, dar îi afectează și pe americani, care sunt cei mai apropiați parteneri occidentali ai săi grație vechii alianțe dintre Riad și Washington dar și a relației bune pe care prințul o are cu ginerele lui Donald Trump, Jared Kushner.

Iar dincolo de toate acestea, și dacă Muhammad bin Salman va avea succes, saudiții s-ar putea să descopere că au înlocuit o tiranie cu alta.