Cine sunt “țiganii” Ţiganiadei?
“Ţiganiada” este prima capodoperă clasificabilă a literaturii române (pentru că “Istoria ieroglifică” este una neclasificabilă, care nu va întruni, probabil, niciodată, preferințele marelui public). Destinul operei a fost la fel de amar ca destinul enigmaticului său autor. Cel mai sclipitor reprezentant al “Şcolii ardelene”, cu studii temeinice de filozofie, teologie și drept la facultăți vieneze, a fost silit să se auto-exileze, din cauza incompatibilității sale cu episcopul Ioan Bob, sinistrul ierarh al bisericii unite din Ardeal, timp de aproape jumătate de secol. Opera lui Budai-Deleanu, lăsată în manuscris familiei sale din Lvov, necunoscătoare a limbii române, a ajuns aproape miraculos, prin efortul lui Asachi, în posesia Academiei Române, dar primele ediții ale “Ţiganiadei” accesibile marelui public au apărut după mai bine de un secol de la moartea autorului. Între timp, literatura română se maturizase, iar marele efort terminologic și estetic al lui von Buday a rămas nevalorificat.
Subiectul “Ţiganiadei” intrigă la fel de mult ca destinul autorului și al operei. Ţiganii răspund chemării lui Vlad Ţepeș, de ridicare a poporului la lupta anti-otomană, și se înrolează într-o oaste proprie, care se pune la dispoziția domnitorului. Evenimentul, în principiu militar, înglobează povești de dragoste, scene hazlii, discuții docte sau amuzante. Atunci când oastea părea gata pentru luptă și pentru victorie, un sentiment de deznădejde adâncă se înstăpânește atât în domnitor, cât și în țigani, și, în locul confruntării cu turcii, asistăm la un măcel fratricid, și la abandonul aspirației de libertate.
De ce țiganii sunt aleși pentru a întrupa eroismul întregului popor? Şi de ce totul eșuează atât de amar?
Epistola închinătoare
“Epistola închinătoare cătră Mitru Perea, vestit cîntăreț” [1] oferă primele indicii. Autorul, Leon Dianeu (Ion Deleanu, anagramat) îi scrie lui Mitru Perea (Petru Maier, pentru Petru Maior, anagramat), o dedicație (epistola închinătoare), din care, într-un context fabulatoriu, rezultă că “țiganii” sunt eminenții cărturari persecutați de episcopul Bob. Iată câteva fragmente:
“Am înțăles eu aici, că și tu ai scris ceva foarte bun pentru țigani și, scriind adevărul, ai atins pe voivodul cum să cade; care de cîndu-i, n’au suferit neamul său și n-au făcut nice un bine, ci numai au strîns părale ca să îmbuibeze pe boieri. Doamne, cînd va fi să mai ajungă alt voivod, care iubește pe ai săi? Eu socoteam că voi auzi cît de curînd că pe tine au rădicat ceata voivod, dar bag de samă, nătărăul acela tot trăiește și împute lumea!
… să știi că fiind eu țigan ca și tine, am socotit cuvios lucru de a scrie pentru țiganii noștri, ca să preceapă ce feliu de strămoși au avut și să să învețe a nu face și ei doară nebunii asemene, cînd s’ar tîmpla să vie cîndva la o tîmplare ca aceasta. Adevărat că aș fi putut să bag multe minciuni lăudînd pe țigani și scornind fapte care ei n’au făcut […] Dar’ eu iubesc adevărul.”
Așadar, în fragmentele de mai sus, țiganii sunt Budai-Deleanu și Petre Maior; voivodul este episcopul Bob, persecutorul oamenilor de valoare și proteguitorul celor sus-puși, “boierii”. Autorul se referă aluziv la afacerile pe care le face episcopul cu puternicii Ardealului, în special cu ungurii influenți, în detrimentul turmei pe care trebuia să o păstorească. Speranța lui Budai-Deleanu, ca merituosul Petru Maior să ajungă episcop, nu se realizează.
Autorul a scris jucăreaua pe care i-o închină lui Petru Maior pentru țiganii noștri, adică pentru tot poporul, un fel de ridendo castigat mores, de care să-și amintească în ceasuri de cumpănă, grav și amar, eroi-comico-satiric.
În Epistolia închinătoare găsim câteva indicii ale asemănării lui Budai și Maior cu țiganii: înclinația pentru muzică, veselie, optimism, un anumit hedonism (“mă îndeletnicesc mai mult cu cetera și cu cântări”), care rimează cu înclinațiile goliarde din Occisio Gregori, “jucăreauă” studențească la care, probabil, Budai a colaborat; Maior este “măestru cîntăreț și viersuitoriu”; totodată, în cheie gravă, un indiciu este disperarea de a fi persecutați în propria țara (“țara în care m-am născut … noao ne este mașteră”).
Să ne amintim că, în a doua jumătate a sec. XVIII, mediile românești cele mai educate din Ardeal, anume cele greco-catolice, trăiau o decepție profundă, produsă de îndepărtarea episcopului Ioan Inochentie Micu Klein. Marele apostol al emanciparii românilor ardeleni, prin unirea cu Roma, sfârșise prin a fi perceput ca un pericol al stabilității Marelui Principat, atât de stările recepte (unguri, secui și sași), cât și de Curtea de la Viena, astfel că fusese obligat să aleagă calea exilului. Cauza occidentalizării și “integrării europene” a românilor ardeleni (pentru a folosi o sintagmă la modă) părea compromisă, cu atât mai mult cu cât în scaunul episcopal fusese instalat nevrednicul Ioan Bob. Acesta se făcea vinovat, indirect, de auto-exilul lui Budai Deleanu, și direct, de marginalizarea lui Petru Maior, de calomnierea și persecutarea brutală a lui Gheorghe Şincai, sfârșită cu întemnițarea marelui cărturar.
Ne putem aștepta ca lipsa de speranță în viața generației Budai-Deleanu să producă sentimentul de deznădejde adânca și, în consecință, să se reflecte, în plan artistic, prin abandonarea luptei din “Ţiganiada”, de către Vlad Ţepeș și oastea sa.
Țiganii și românii în secolul XVIII
Trecând de la elite la oamenii sărmani ai Transilvaniei, trebuie să observăm că nivelele cele mai joase ale societății erau populate de șerbi, în majoritate români, și țigani, în majoritate oameni liberi. De asemenea, religia ortodoxă, a majorității românilor și a țiganilor românofoni, era doar tolerată, nu “receptă”.
Pericolul ca românii să treacă la greco-catolicism și sa devină o “stare”, egală în drepturi cu ungurii, secuii și sașii, oripilează Guberniul Transilvaniei. Într-unul din rapoarte, elaborat în 1735, citim:
“[românii] umblă de colo-colo pe ascuns și atât cât pot, tulbură pacea și liniștea, și pe cea publică, și pe cea particulară; … se așează la drumul mare, într-o regiune sau alta, se dedau la tâlhării grozave, având drept ascunzători pădurile și munții, îi jefuiesc, îi rănesc, îi ucid pe cetățenii onești, pe soldați, pe negustori, pe săraci și pe bogați deopotrivă, și sunt aproape cei mai mari dușmani ai societății omenești; pe lângă aceasta, fură, se sustrag datoriilor și evită îndeplinirea obligațiilor, stăpânilor de pământuri adeseori le iau viața și bunurile, năvălind asupra lor fie în faptul zilei, fie în tăcerea nopții, le incendiază casele și gospodăriile … și nu au nici o teamă să făptuiască și să săvârșească și foarte multe alte ticăloșii (pe care niciodată oamenii celorlalte națiuni nu au obiceiul să le facă).” [2]
Acest text, puțin flatant pentru noi, este un document intern al Guberniului, un text pragmatic, scris în scopul de a defini politica cea mai adecvată a “stărilor”, și, cu toate că poate fi acuzat de partizanat, conține, probabil, un grad înalt de veridicitate. Atunci când aprecieri vexante la adresa românilor se fac în documente publice – ca în cazul criticii formulate de Eder asupra Supplex-ului – Budai-Deleanu reacționează vehement, la ceea ce numește “libertatea de a insulta una dintre cele mai numeroase națiuni [transilvane] de azi”, dar nu în sensul negării situației de fapt, ci în sensul explicării ei, ca o consecință a lipsei de drepturi [3]:
“Dar împotriva cărei națiuni de pe suprafața pământului nu s-ar putea invoca astfel de mărturii? Și admițând că moravurile românilor ar fi fost în trecut – și ar fi și acum – corupte, a cui e vina? Tot ceea ce devine omul care trăiește în societate se datorește formei de guvernământ sub care trăiește. Asuprirea naște suflete de sclavi. Când asuprirea își exercită acțiunea timp de secole, caracterul tuturor popoarelor oprimate devine același, indiferent cum s-ar numi ele: români, sârbi, croați, polonezi sau ruși. Să se înlăture asuprirea, să se întemeieze școli pentru români, să li se dea preoți luminați, să li se asigure accesul la funcții înalte și se va vedea că puține națiuni sunt atât de receptive la cultură ca cea română.”
Entuziasmul ușor narcisist al afirmației finale poate fi lesne explicat prin dezvoltarea culturală și educațională spectaculoasă a românilor ardeleni, facilitate de aderarea la greco-catolicism. În perioada în care Budai scria aceste rânduri, Gheorghe Șincai înființase circa 300 de școli românești.
Revenind la fondul problemei discutate, sa observăm că și în celelalte provincii, treptele cele mai defavorizate ale scării sociale erau împărțite între români și țigani. De altfel, etnonimul care va constitui o mândrie în generația pașoptistă, desemna, cu un secol și ceva în urmă, într-o variantă ușor alterată fonetic, starea de robie; “rumân” era, practic, sinonim cu “rob”. Situația este cel mai bine documentată în Oltenia, aflată circa două decenii (1718 – 1739) sub ocupație austriacă, altfel spus, integrată în Imperiul Habsburgic. Lămuritor pentru discuția noastră este următorul fragment, preluat din monografia lui Şerban Papacostea [4]:
“Caracteristica fundamentală a situației rumânilor era dependența personală, care îi situa în afara categoriei oamenilor liberi. Cât de mult se apropiase rumânia de robie în realitatea socială și în însăși mentalitatea contemporanilor, o lasă să se întrevadă jalba unui țăran din satul Seaca al Mânăstirii Dintr-un Lemn, care caută sprijin la Administrație [Administrația austriacă din Craiova, n.m.] împotriva încercării stareței de a-l rumâni, în pofida faptului că neamul său se răscumparase de rumânie; pledându-și cauza, el își încheia plângerea arătând că nu iaste cu dreptate să fiu și prădat cu bani și să rămâi și robu (deci rumân = rob).”
Plângerea rumânului este grăitoare pentru rapacitatea clerului – aici, fiind vorba de o mânăstire de maici, în mod special respectată pentru sfințenia și milostenia (!) sa.
Nomadismul imputat românilor în raportul Guberniului, citat mai sus, se manifestă într-o formă aparte, dar foarte extinsă, și în cele două principate extracarpatice, prin fuga în masă a țăranilor, aduși la disperare de impozitarea nemiloasă. “A da bir cu fugiții” a rămas până astăzi un sinonim al sustragerii de la o obligație neplăcută. Atât călătorii străini, cât și oficialii austrieci care vizitează sau inspectează Oltenia, sunt uimiți să constate că satele sunt aproape pustii. Cei care văd satul românesc al sec. XVIII format din case asemănătoare celor din Muzeul Satului, vor fi surprinși să afle că “țăranul nu este așezat aici în sate asemănătoare celor din Germania sau de aiurea – după cum constată cu stupefacție un funcționar austriac – ci în grupuri risipite cate trei, patru sau cinci case, mai mult sau mai puțin bine construite din împletituri lipite cu lut”; esențial era nu să locuiești confortabil, ci să poți fugi în caz de primejdie. Însuși Eugeniu de Savoia raportează că țăranii ascunși în păduri formează “cea mai mare parte a locuitorilor aflați încă în provincie”.
Rumânii și țiganii sunt deopotrivă victime ale “justiției” stăpânilor de moșii; uciderea lor este nesancționată; austriecii încearcă să normalizeze situația, adică să-i facă subiecți ai justiției de stat. Habsburgii considera rumânia “neomenească și în afara pietății creștine”. Au însă de luptat cu biserica strămoșească și cu boierii dreptcinstitori, care își apără privilegiile, printre care și privilegiul de a-și înrobi sau ucide aproapele.
Rămânând la cazul Olteniei habsburgice, să amintim că documentele austriece consemnează că “țiganii … furnizează întregii provincii munca de fierari și lăcătuși” [4], așadar practică un meșteșug care le oferă un anumit prestigiu, le atestă o anumită pricepere, transmisă în cadrul comunității, și le asigură o anumită sursă de venit.
În Bucovina, condiția românilor era uneori mai proastă decât a țiganilor, aceștia din urmă fiind liberi, nu iobagi, după cum rezultă din interesantul raport al lui Budai [5].
Îngemănarea românilor și țiganilor este prezentă și într-un alt text de epocă, al unui alt exilat ardelean, de astă dată la București. Gh. Lazăr constată (în chemarea către tinerime) că în toată Europa există universități în toate limbile naționale, cu doua excepții: română și țigănească.
Identificări anterioare
Dacă identificarea țiganilor cu românii în epopeea lui Budai-Deleanu nu este un loc comun, ea a fost, totuși, comentată și până acum. Iata ce observa Romul Munteanu, în studiul său introductiv la una dintre edițiile Florea Fugariu ale “Ţiganiadei”:
“Viziunea lumii ca totalitate se cristalizează de la început. Narațiunea despre țigani, prin care adeseori și aici se înțeleg alții [referire aluzivă la români, n.m.], pendulează în permanență între universul real și cel imaginar. Deasupra țiganilor, puși pe gâlceavă amară, fiindca nu ajungeau la un consens, cum să-și aleagă / Un vodă-în țară și’o stăpînie, ca și dedesuptul domnului Vlad Ţepeș, cel amenințat de turci, se găseau forțele răului, reprezentate de Urgie, Zavistie și Satana. Convertite în personaje mitologice, scriitorul demonstrează cum acestea întrețin spiritul de dezagregare a unui popor și avertismentul lui Drăghici este un fel de lecție parabolică dintr-o alegorie, prin care Ion Budai-Deleanu îl viza pe propriul popor [deci pe români, n.m.],
“Că, dacă nu vă veți prinde de mînă,
Părtășind iubiri și-mpărăchiare,
Asupri-vă-va limbă straină
Şi veți hi periți fără scăpare;
Nice veți mai face-un neam pă lume,
Ci veți fi fără țară și nume.”
Intervenția lui Draghici este astfel o lecție gravă, introdusă în fluxul unei narațiuni comice.”
Budai-Deleanu arată în mai multe locuri că eșecul încercării țiganilor de a se organiza nu se datorează defectelor lor, ci intervenției Urgiei, care vede în posibila înfrângere a lui Mahomed un posibil eșec al Satanei:
“Iar’ de-astă dată-l întărîtase
Urgia (precum spun) blăstămată
Ce văzînd cu săcuri și baroase
Pe țigănimea noastră-înarmată,
În tot chipul hotarî s-o strice,
Vrajba-întru dînsa-aruncând și price.”
Foarte interesante sunt și comentariile Ioanei Em. Petrescu [7]:
“… structura tuturor personajelor lui Budai-Deleanu este … cea a aspirației. Eroii săi sunt însuflețiți, toți, de o febră a căutării: Becicherec o “caută” pe Anghelina depărtatei sale tinereți; chir Calos “caută” un certificat de bravură care să-i garanteze admirația și mîna prințesei Smaranda; Născocor o “caută” pe Chireana; [Parpanghel o caută pe Romica, am putea adăuga: Mai netedă și dă cît oglindă, / Mai lină dă cît umbra de vară etc.] Argineanul caută aventura; Florescul și ceilalți cavaleri eșuați în castelul nălucit au pornit, inițial, “în căutarea” lui Vlad [Ţepeș], adică a perfecțiunii; și dacă țiganii, umanitate … prerațională, nu par atrași de mirajul unei fericiri ideale, ei sunt împinși totuși pe calea “căutării” propriei lor demnitați umane de o voință superioară, adică de porunca lui Vlad.”
Foarte interesante (p. 186-7) sunt considerentele referitoare la șansa fericirii, pe care omul o valorizează sau nu; cauza eșecului personajelor “Ţiganiadei” e nebunia, crede Ioana Em. Petrescu. “Produs al libertății umane, nebunia se manifestă în alegerea unei căi greșite, care te îndepărtează de propriul tău destin. Deși e în ultimă instanță o eroare, nebunia are caracter de generalitate, ea fiind – în doze mai mari sau mai mici – nelipsită în cuprinsul speciei umane.” Nebunia provine, conform autoarei, “din lipsa autocunoașterii”.
Ioan Chindriș și Niculina Iacob [6] văd în personajele Ţiganiadei “o entitate cu multiple identități posibile”. Şi românii, și țiganii sunt “un diamant neșlefuit”.
Observații interesante face Mihai Zamfir [8], în excelenta sa “panoramă alternativă” [8], creditand integral cuvintele Epistoliei închinătoare.
Așadar – creditând interpretările expuse mai sus – după Budai-Deleanu, atât românii, cât și țiganii, își caută propria identitate, iar epopeea transpune artistic o încearcare de autocunoaștere a poporului, în ansamblul său. “Ţiganii” lui Budai-Deleanu sunt purtătorii eroismului, candorii, nesiguranței, veseliei, disperării tuturor defavorizaților principatelor. Nu există nici o calitate sau un defect caracteristic, care să definească o etnie sau alta. Discriminarea este total absentă. Prima capodoperă a literaturii române este o îmbrățișare fraternă adresată etniei romilor.
Gâlceava boemiană si gâlceava aristocratică
“Ţiganiada”, care descrie o gâlceavă boemiană, poate fi comparată cu altă capodoperă, stranie și cvasi-contemporană, “Istoria ieroglifică” (amintită în primele rânduri ale eseului nostru) – descrierea unei gâlceve aristocratice, care implică pe marii boieri și pe domnitori ai principatelor, la început de secol XVIII. Vom comenta câteva versuri, ghidați de ediția Verdeș – Panaitescu [9], referitoare la un mariaj aristocratic, al domnului Moldovei, Mihai Racoviță, “Struțocămila”, cu Ana, fiica boierului Dediu Codreanu, frumoasa “Helge”:
“O, Helge ficioară, frumoasă nevastă,
Nevastă ficioară, ficioară nevastă
[Cantemir insinuează că Helge s-a purtat imoral înaintea căsătoriei, dar n-a mai avut parte de amor ca nevastă, din partea soțului, presupus neputincios]
Cămila [Mihai Racoviță] să ragă, tîlcul nu-țăleagă.
Meargă la Athina ce ieste s-aleagă.
[Helge merge la Atena, și de-abia aici întâlnește bărbatul.]
Ficioară nevastă, nevastă ficioară,
Peste șese vremi roada să-i coboară,
[Doar la Atena, unde ajunge după șase ani, Helge rămîne însărcinată cu un oarecare, așadar viitorul domn, Constantin Racoviță, este un bastard.]
Fulgerul, fierul, focul mistuiască
Patul nevăpsit nu să mai slăvască.”
[Patul nupțial nu a fost pătat de pierderea virginitații.]
Nimic similar, ca vulgaritate, nu se găsește în “Ţiganiada”, și nimic similar din candoarea “Ţiganiadei” nu se găsește în “Istoria ieroglifică”. Gâlceava aristocratică pare boemiană, gâlceava boemiană pare aristocratică. “Ţiganii” lui Budai-Deleanu, sărmanii acestui pământ, indiferent de etnia lor, sunt adevărații aristocrați. În apărarea lor se dezlănțuie explicit von Buday, atunci când Eder îi numește “trântori”, și tot în apărarea lor pledează subtil, în poemul eroi-comico-satiric. Enigmaticul Leon Dianeu oferă, la două veacuri de la trecerea la cele veșnice, o îmbrățișare tandră, consolatoare ș i reparatorie, celor pe care i-a identificat cu propriul popor.
INTERVIURILE HotNews.ro