Colaborarea dintre Securitate şi K.G.B. pe teme de spionaj şi contraspionaj (septembrie 1962)

Subiectul de faţă nu constituie o noutate în analiza istorică, însă un document păstrat în arhivele de la Bucureşti poate să ajute la prezentarea unor idei şi puncte de vedere privind schimburile de informaţii efectuate între autorităţile de la Bucureşti şi cele de la Moscova la sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60. Totodată, documentul pe care îl publicăm în anexă dezvăluie mai multe probleme pe care, în mod repetat, Alexandru Drăghici le-a semnalat unor lideri ai K.G.B. Acestea erau cunoscute şi de Gheorghe Gheorghiu-Dej – care a adnotat raportul ministrului român al Afacerilor Interne cu un creion roşu-albastru, ascuţit la ambele capete – şi puteau să provoace tensiuni grave în relaţiile dintre politicienii României comuniste şi cei ai Uniunii Sovietice, în cazul în care conducerea K.G.B. neglija sau chiar ignora interesele naţionale ale părţii române, prezentate cu diferite prilejuri.

Contextul în care Alexandru Drăghici a întocmit raportul său este simplu. La invitaţia autorităţilor de la Bucureşti, generalul-colonel Piotr Ivanovici Ivaşutin a sosit în concediu de odihnă în România în septembrie 1962. Cariera sa profesională era deja impresionantă în acel moment:

– absolvent al Şcolii a VII-a de aviaţie militară (Stalingrad, 1933);

– pilot instructor la şcoala militară absolvită (1933-1935);

– comandant de echipaj al unui avion de bombardament greu TB-3 din Brigada 45 Aeriană a Districtului Militar Moscova (1935-1937);

– ofiţer-elev la Academia Tehnică „Prof. N.E. Jukovski” a Forţelor Aeriene ale Armatei Roşii (1937-1939);

– ofiţer de contrainformaţii în Departamentul Special al N.K.V.D. din Districtul Militar de Vest (1939-1940);

– şeful Departamentului Special al N.K.V.D. al Diviziei 23 Puşcaşi din Districtul Militar Leningrad (1940-1941). Marea unitate respectivă a participat la războiul de agresiune declanşat de Uniunea Sovietică, la 30 noiembrie 1939, împotriva Finlandei;

– şef adjunct în diferite departamente din Frontul Transcaucazian, Frontul Crimeea, Frontul Caucazian de Nord şi Grupul de Forţe al Mării Negre din cadrul Frontului Caucazian de Nord (1941-1943);

– şef al departamentului de contrainformaţii SMERŞ al Armatei 47, şef al departamentului de contrainformaţii SMERŞ al Frontului de Sud-Vest; apoi, a îndeplinit diferite funcţii de conducere la cele trei Fronturi Ucrainiene alcătuite de autorităţile sovietice (1943-1945);

– şeful departamentului de contrainformaţii SMERŞ din Grupul de Forţe Sovietice de Sud, care staţiona pe teritoriul Ungariei (1945-1947);

– şeful Direcţiei de contrainformaţii a Ministerului Securităţii Statului (M.G.B.) din Grupul de Forţe de Ocupaţie Sovietice în Germania (1947-1949);

– şeful Direcţiei de contrainformaţii a M.G.B. din Districtul Militar Leningrad (1949-1952);

– şef adjunct al Direcţiei 3 Principale (contrainformaţii militare) a M.G.B. al U.R.S.S. (1952);

– ministru al M.G.B. al Republicii Socialiste Sovietice Ucrainiene (septembrie 1952 – martie 1953);

– după decesul lui Iosif V. Stalin, ministru adjunct al Afacerilor Interne al Republicii Socialiste Sovietice Ucrainiene (martie-iulie 1953);

– după arestarea lui Lavrenti P. Beria, şef adjunct al Direcţiei 3 Principale (contrainformaţii militare) a Ministerului Afacerilor Interne al U.R.S.S. (iulie 1953 – 1954);

– şef al departamentului de contrainformaţii din cadrul industriei Ministerului Afacerilor de Interne (1954);

– şef al Departamentului 5 (contrainformaţii economice) din cadrul Comitetului Securităţii Statului de pe lângă Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. (K.G.B.), instituţie creată la 13 martie 1954 (martie-iunie 1954);

– adjunct al preşedintelui K.G.B. (iunie 1954 – ianuarie 1956);

– prim-adjunct al preşedintelui K.G.B. (ianuarie 1956 – 14 martie 1963);

– preşedinte ad interim al K.G.B. (5-13 noiembrie 1961).

La 24 septembrie 1962, generalul-colonel Piotr Ivanovici Ivaşutin a fost primit într-o vizită de curtoazie de către Alexandru Drăghici. Atunci, politicianul comunist îndeplinea funcţiile de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Interne, însă biografia sa nu era deloc impresionantă în domeniul informaţiilor. Concret, înaltul demnitar român putea să afirme despre cariera sa profesională următoarele:

– deţinut în diferite penitenciare din România, apoi în lagărul de la Târgu-Jiu, în cursul celui de-al doilea război mondial (1936 – 24 august 1944);

– acuzator public pe lângă Tribunalul Poporului (2 mai 1945 – 28 iunie 1946). A fost înlocuit din acea funcţie după condamnarea la moarte (pentru crime de război) şi executarea prin împuşcare, la 1 iunie 1946, a mareşalului Ion Antonescu şi a principalilor colaboratori ai săi: Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu şi generalul Constantin Z. Vasiliu;

– adjunct al şefului Secţiei Politice şi Administrative a C.C. al P.M.R. (1946 – august 1948);

– şeful Secţiei Politice şi Administrative a C.C. al P.M.R. (august 1948 – 1949);

– prim-secretar al Comitetului orăşenesc P.M.R. Bucureşti (1949 – 30 decembrie 1950);

– prin Decretul nr. 1394 din 30 decembrie 1950 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, Alexandru Drăghici a fost „chemat din câmpul muncii în cadrele active ale armatei, în Trupele Ministerului Afacerilor Interne, pentru Direcţia Generală Politică, pe data şi cu vechimea în grad de la 30 decembrie 1950”. Alexandru Drăghici a devenit direct general-maior, fără a avea studiile şi pregătirea profesională care să-i confere dreptul de a purta acel grad militar şi de a ocupa o funcţie de general.

Tot la 30 decembrie 1950, proaspătul general Alexandru Drăghici a preluat comanda Direcţiei Generale Politice din Ministerul Afacerilor Interne, iar generalul-maior Mihail Burcă (titularul funcţiei respective) a fost transferat în funcţia de comandant al Trupelor M.A.I.;

– şef al Direcţiei Generale Politice din Ministerul Afacerilor Interne (30 decembrie 1950 – 28 mai 1952) şi, de la 11 ianuarie 1951, ministru adjunct al Afacerilor Interne (până la 28 mai 1952);

– ministru al Afacerilor Interne (28 mai – 18 septembrie 1952);

– ministrul Securităţii Statului (18 septembrie 1952 – 7 septembrie 1953);

– ministru al Afacerilor Interne (1953 – 24 iulie 1965);

– la 19 aprilie 1954, după două zile de la executarea în închisoarea Jilava a foştilor lideri comunişti Lucreţiu Pătrăşcanu şi Remus Koffler, Alexandru Drăghici şi Nicolae Ceauşescu au fost aleşi membri supleanţi ai Biroului Politic al Comitetului Central al P.M.R. Gheorghe Gheorghiu-Dej a avut astfel grijă să îi promoveze pe cei doi lideri după dispariţia fizică a marelui său rival politic, Lucreţiu Pătrăşcanu. Alexandru Drăghici a jucat un rol esenţial în definitivarea anchetei, trimiterea în judecată şi condamnarea membrilor grupului în fruntea căruia au fost puşi Lucreţiu Pătrăşcanu şi Remus Koffler. De ce a fost promovat şi Nicolae Ceauşescu în aceeaşi zi? La această întrebare nu am găsit încă nici un răspuns.

Discuţia desfăşurată în prima parte a zilei de 24 septembrie 1962 între Alexandru Drăghici şi generalul-colonel Piotr Ivanovici Ivaşutin, în cabinetul ministrului român al Afacerilor Interne, este intersantă din mai multe puncte de vedere. De exemplu, în documentul pe care Alexandru Drăghici l-a redactat nu se precizează destinatarul notei respective, dacă la acea întâlnire a existat un translator sau dacă discuţia s-a purtat direct în limba rusă. Politicienii comunişti români nu au prezentat niciodată în public abilităţile lor lingvistice, am putea spune chiar faptul că s-au ferit să dezvăluie opiniei publice româneşti cum anume vorbeau în limba rusă cu interlocutorii şi protectorii lor de la Moscova – în special în perioada naţional-comunistă. Dacă un asemenea eveniment a avut totuşi loc, acesta nu a fost consemnat în presa vremii şi în documentele existente în arhiva P.C.R. pe care le-am consultat până în prezent.

Chestiunea existenţei unui translator la întâlnirea respectivă poate să elucideze şi problema unui nume menţionat de către oaspetele sovietic: „Vedeţi, tovarăşe Drăghici, de atâta timp i-am spus lui Zaharovschi: ce-ţi trebuie ţie numele conspirative ale agenţilor ţărilor prietene? Ce importanţă are dacă informaţia vine de la Popescu sau alt nume conspirativ al agenţilor Dv.? Nu este oare suficient că vine de la ministerul de Interne al R.P.R.? Nu a vrut să mă asculte. Asta nu înseamnă că noi avem evidenţa agenţilor Dv. Noi nu avem aşa ceva şi aş propune ca o delegaţie a Dv. să vină la noi şi să verifice fiecare caz în parte”. Sublinieri în textul original, făcute de Gheorghe Gheorghiu-Dej cu creionul de culoare roşie, au fost însoţite de adnotarea „fi” – „Foarte important” – pe marginea documentului, în dreptul lui „Zaharovschi” şi al numelor conspirative cunoscute de acesta ale spionilor din ţările aliate cu U.R.S.S.Citeste continuarea pe Contributors.ro