Cronica de teatru: Hedda, o sinucidere insuficient argumentată

Sinuciderea Heddei este insuficient argumentată. De autor, sau de regizor, habar n-am, dar este insuficient argumentată.

Cu gândul acesta am ieșit recent de la spectacolul cu piesa Hedda Gabler, de Henrik Ibsen în regia germanului Thomas Ostermeier de la Teatrul Național din București, o punere în scenă cu totul ieșită din comun, fascinantă, seducătoare, dezarmantă…

În așa măsură încât, pe când mă apropiam de casă, începusem să-l fredonez în gând (pe el, gândul) pe melodia cântecului Trandafir de la Moldova…

Personajul totuși are profunzime. Nu-mi dau seama prea bine prin ce, dar în orice caz nu prin argumentația sinuciderii. Poate numele ei, care te duce cu gândul ba la Hades, ba la hedonism, și apoi iar în Hades? (Haida de!)

Sau mai degrabă prin surprinzătoarea carismă a nemaiauzitei și nemaivăzutei (de mine cel puțin până acum) și foarte talentatei Raluca Aprodu, a modului ei de a păși pe scenă, a modului de a-și pleca capul, uneori pe piept, alteori în lateral – ca în poza de pe coperta programului care ne-o arată căzută, rezemată de perete, imediat după ce s-a împușcat în cap –

… a modului ei de a păși pe scenă, de a se cuibări pe canapea în poziția fătului – emite incontinuu tristețe, o tristețe elegantă, ușor neasumată parcă – a ținutei picioarelor, în mod inspirat predominant goale, când nu încălțate în niște sandale, bej, corecte… a modului de a-și duce, atunci când e nevoie, mâinile la spate…

… a rochiei ei albastre. Ca de liceană…

”Ce mă interesează pe mine ca regizor este că mă aflu în fața unui autor care arată cum încearcă o ființă umană, cu emoțiile și sentimentele ei, să supraviețuiască, păstrându-și sufletul intact, într-o lume total raționalizată și materialistă… Ibsen își confruntă personajele cu niște fantome, cu strigoi întorși din propriul lor trecut… confruntate cu strigoii întorși din trecut, personajele sunt cuprinse de angoasă (…) Ele sunt confruntate cu idealurile lor trecute: ”Când eram tânăr, nu voiam deloc să devin la fel cu adulții mincinoși și ipocriți” – acestea sunt cuvintele regizorului german Thomas Ostermeier pe care le-am citit cu câteva minute înainte de începerea piesei în programul spectacolului.

Și care m-au cucerit. Am deschis ochii cu lăcomie din prima clipă a spectacolului, așteptând să văd punerea în scenă a acestui conflict, a acestei teme a inadaptabilității sufletului ”intact” la lumea strâmbă a adulților.

Dar nu am văzut aproape nimic din toate astea. Din profunzimea asta. Din tragedia acestei teme care este imposibilitatea adaptării sufletului de copil / tânăr la lumea adulților, la găsirea unei portițe prin care acel suflet, îmbătrânind, să poată continua să respire în mijlocul haznalei pe care adulții o creează în jurul lor trăind ca adulți, după reguli adulte, după ”principii” adulte, după minciunile lor nerușinate și înghițite pe nemestecate de adulți.

Intact? Unde este sufletul ”intact” al Heddei acestui domn regizor german?

Pe scenă vedem, eu am văzut, o tânără frumoasă, ursuză, plictisită, mofturoasă, răsfățată, divinizată de un soț tâmpițel – pe care îl disprețuiește – vânată de alți doi – prieteni ai soțului – dintre care unul este Marius Manole iar celălalt pare să fie un fost iubit (nu e deloc clar dacă a fost sau nu ”iubire” și cât de intensă sau frumoasă) – pe care îi tratează cam în același fel (celui din urmă îi dă chiar un pistol încurajându-l să se sinucidă, iar el chiar se sinucide), dar asta nu pentru că l-ar fi iubit pe vremuri cu disperare astfel încât să credem că ar fi vorba de o răzbunare, ci mai degrabă tot din plictiseală și râzgâială – care afirmă la un moment dat că s-a măritat doar pentru că ”trecuse vremea petrecerilor” (sau cam așa ceva) și… cam atât. La sfârșit, pac, se sinucide. Bun, și?

Unde e trecutul? Unde sunt fantomele? Neantul, tenebrele, demonii?

E adevărat că toate astea, neantul și toate celelalte, se presimt cumva, în fundal sau în aer, într-un mod difuz, poate aici e mâna, geniul autorului piesei, dar… în fine. Nu de critică literară îmi arde mie acum. Mie îmi arde să înțeleg de ce, dacă tot ai adus acțiunea gândită pentru secolul XIX, în lumea asta de acum cu case ultramoderne, laptopuri și toate celelalte – ratezi, ca regizor, o asemenea ocazie de a pune pe masă condiția sufletului care dorește să se salveze de la condiția asta de mort-vivant pe care imensa majoritate a adulților o acceptă din principiu, cu surâsul pe buze, cu ură (adesea maternă) în ochi, cu dinții strânși, cu buzele încleștate, cu copii și cu femei în brațe, rânjind și bând bere… casă – masă – mașină – mama – apa – papa.

De a scoate în evidență, dacă nu curățenia și profunzimea sufletească și sensibilitatea și inocența rănită a Heddei, atunci măcar modul în care un suflet, să zicem intact, percepe lumea hâdă a adulților – nici vorbă de așa ceva – toate personajele care reprezintă în piesă lumea adulților sunt perfect decente – sigur, unul e prostănac, altul bețiv, altul și mai bețiv etc – dar nu e nimic revoltător, sufocant la ei, nimic din moartea aceea interioară pe care o vedem zi de zi pe chipurile de la metrou, pe stradă, în gâfâiala omului de pe stradă care merge instinctiv aproape cu nasul în ceafa ta doar pentru a nu fi nevoit să gândească, să vadă pe unde merge, exact ca o oaie, pe ecranele televizoarelor, alienarea, agitația asta idioată și de nestăvilit, automatizarea asta extremă a vieții care ne cuprinde fără voia noastră, vorba unui clasic probabil încă în viață…

Să zicem că fusese sufocată de un soț prea materialist. Ok, sigur, el e preocupat de carieră, să-i asigure niște condiții de trai excepționale, într-o casă de vis (à propos, casa e pusă / sugerată în scenă printr-un sistem extrem de ingenios – pe o platformă care se rotește avem geamurile glisante imense de la intrarea clădirii, și un colț din ceea ce pare o imensă sufragerie, cu canapea și niște fotolii, în care are loc cea mai mare parte a spectacolului – toate astea se rotesc la momentul potrivit și privești ca și cum ai fi când în casă, când în grădină – și la un moment dat plouă, iar ploaia este redată printr-un sistem la fel de ingenios – firicelele de apă care se scurg sunt cumva injectate prin interiorul sticlei). Și muzica, extrem de compatibilă cu toată atmosfera…

Dar nici pe departe nu poți spune că ai de-a face cu un tip ”materialist” irespirabil. Omul e un fel de cercetător literar care speră să obțină o catedră de profesor respectabil, e adevărat, ca să achite notele de plată la casă și tot restul, dar… Tocmai a creat o lucrare intitulată ”Artizanatul nu știu de care din provincia Brabant” și îl invidiază pe prietenul Løvborg pentru o carte excepțională pe care o scrisese și pe care apoi a pierdut-o. Și e atât de ”materialist” încât aproape cade pe jos de fericire când sunt regăsite notițele după care prietenul sinucis își scrisese cartea, care fusese de fapt distrusă, și se apucă cu frenezie, împreună cu partenera acelui prieten, să lipească pe pereți notițele pentru a le studia mai bine în vederea reconstituirii cărții – activitate în timpul căreia se petrece de altfel și sinuciderea Heddei.

Insuficient argumentată, cum ziceam.

Unde e materialismul din jur care o sufocă? Care a sufocat-o de a dus-o la sinucidere? Nu știm. Nu reiese.

Sau trebuie doar să intuim, să presupunem motivul sinuciderii? Așa a gândit oare Ibsen? Atât de subtil să fi fost? E posibil. Nu e exclus.

Dacă facem un exercițiu de gimnastică mentală, închidem ochii și ne gândim că tocmai am luat loc pe un fotoliu al unui teatru din Oslo la sfârșitul secolului XIX, probabil că atunci când îi deschidem și vedem pe scenă o fată frumoasă și plictisită, ne gândim automat la suferința ei și, în cele din urmă, la posibilitatea sinuciderii. Pentru că noi înșine suntem probabil niște aristocrați care mor de plictiseală, cu adevărat, în așa măsură încât ne vine să ne luăm zilele. La propriu. Cine știe?

Dar în cazul nostru, regizorul acesta german de acum, din zilele noastre, ar fi trebuit să se gândească la o modalitate de compensare a efectului. Cum e posibil să fii artist și să nu fii disperat de alienarea lumii de azi în asemenea măsură încât să nici nu simți nevoia să o sugerezi măcar? – Citeste restul articolului si comenteaza pe Contributors.ro