Cronică teatrală: Când argumentele sunt fapta, talentul și măiestria

Karen și Beth s-au cunoscut încă de pe vremea studenției sau, cel mai târziu, în vremea începuturilor fiecăruia în profesii cu caracter mai mult sau mai puțin artistic. S-au plăcut, au realizat că au foarte multe lucruri în comun, că se completează cum nu se poate mai fericit unul pe celălalt și, firesc, și-au oficializat relația. Lucrurile dintre ei merg cum nu se poate mai bine, viața le e perfect metronomizată, muncesc, pot să își achite fără mari probleme noianul de facturi și taxe din care e alcătuită viața cotidiană a americanilor de condiție medie. Pentru care o zi e egală cu alta, iar vacanțele petrecute pe alte meleaguri de domeniul și al normalului, dar și al obligtoriului. Nu sunt ceea ce se cheamă oameni bogați, poate că nu fac parte din ceea ce sociologii de peste Ocean definesc ceva mai riguros decât în Europa middle class, însă nici nu au în nici un caz grija zilei de mâine. Își pot permite, cum spuneam, riguros planificate vacanțe în străinătate ori mese în restaurante de bună condiție. Sunt și unul, și altul pasionați de arta culinară așa că nu le este nicidecum greu să-și invite regulat prietenii la cină. Se entuziasmează povestind despre ce au făcut în week end ori în vilegiatură.

De ani buni de zile oaspeți le sunt Beth și Tom. O pictoriță cu talent și reușite rămase pentru moment incerte și un avocat nicidecum fără procese. Gabe și Tom se cunosc și ei încă din studenție, au fost și sunt demult cei mai buni prieteni, iar Tom, în mod evident băiat simpatic și cum nu se poate mai sigur conștient de asta, a ajuns să fie încă de pe vremea când era celibatar și încă zbura din floare în floare pe placul lui Kate. Iar cum Kate crede nedezmințit în instituția căsătoriei a pus la cale aducerea pe calea cea bună a prietenului lui Gabe în care a văzut șansa unei partide reușite pentru cea mai bună prietenă a ei. Nimeni alta decât Beth.

Iată însă că la una dintre cinele demult planificate Tom strălucește prin absență. Obligații profesionale neprevăzute ce nu suferă nici cea mai mică amânare. Astfel îi motivează Beth absența. Așa că Gabe și Kate trebuie să se mulțumească doar cu prezența lui Beth care numai se face că ascultă cum și-au petrecut cei doi cea mai recentă vacanță în Italia.

Iată însă că, de la un moment dat încolo, convenția se rupe, Beth nu își mai poate stăpâni nervii și le dezvăluie vechilor ei prieteni că Tom a decis să o părăsească. Încălcând astfel înțelegerea cu soțul adulterin, înțelegere în conformitate cu care anunțul despărțirii trebuie făcut de ambii componenți ai cuplului aflat pe calea destrămării.

Din acest moment-cheie, lucrurile se precipită, apar la iveală o suită întreagă de lucruri neprevăzute printre care anularea din motive meteorologice a zborului lui Tom, revenirea acestuia pe neașteptate la domiciliu, discuții,controverse, o partidă de sex și descinderea bărbatului în casa vechilor lui prieteni care trebuie să știe și varianta lui. Cutia Pandorei fiind astfel deschisă, alte și alte întîmplări se adaugă poveștii. Aceasta devenind una despre cum reușesc sau nu cuplurile să traverseze proba timpului, despre relația dintre iubire și conveniență socială în rezistența căsătoriilor, despre cât de real dezinteresate sunt sau nu sunt prieteniile, despre cât altruism și cât egoism se amestecă în ele. Netinsă nu poate să rămână nici relația dintre cele două cupluri și nici prietenia dintre Tom și Gabe, respectiv dintre Kate și Beth.

O succesiune aparent banală de mici istorii conjugale constituie așadar substanța piesei Cină cu prieteni pe care am încercat să o rezum în prima parte a acestei cronici. Numai că piesa respectivă nu este nicidecum una oarecare. Poartă semnătura lui Donald Margulies, un rafinat observator al relațiilor inter-umane și un desăvârșit expert al replicii. E clar, nu degeaba a primit el în anul 2000, tocmai pentru Cină cu prieteni, premiul Pullitzer. Cină cu prieteni e din categoria acelor texte scrise pentru distribuții alcătuite obligatoriu din mari actori. Îndeosebi pentru vedete americane ale filmului care între două mari producții revin pe scenele de pe Broadway.

Încrezător în scrierea lui Margulies căruia i-a mai montat, de altfel, pe scenele din București și alte texte, având la îndemână o foarte bună traducere datorată Irinei Velcescu, regizorul Cristi Juncu a dat la Teatrul L.S.Bulandra ceea ce aș numi un spectacol de nota 10. Nu, directorul de scenă nu a fost defel preocupat să emită tot felul de semne ale prezenței sale. Nici vorbă, nici cea mai mică urmă de egolatrie. Asta neînsemnând că Cristi Juncu nu și-ar fi pus pe montare amprenta. Aceea a unui profesionist de bună calitate. Prezența lui, cum nu se poate mai elegantă și mai discretă, se face așadar simțită în organicitatea distribuției, în relația fără cusur dintre actori și în felul în care aceștia dozează energiile personajelor, între actori și un decor învestit și el nu doar cu misiunea de a delimita spații. Decor care se schimbă aproape la fiecare scenă. Și îl mai înrewzărim pe Cristi Juncu și în calitatea ilustrației muzicale, una, cum se spune în limbaj curent, de acolo.

Ana Ioana Macaria și Șerban Pavlu sunt interpreții fără cusur ai cuplului care trece relativ fără probleme proba timpului. Existența lui perfect reglată resimte cele câteva seisme- anunțul despărțirii lui Tom și Beth. Percepuți dar și voiți până atunci asemenea unui cuplu-oglindă. Cei doi privesc și comentează sincer uimiți repeziciunea cu care vechii lor prieteni ajung să își refacă viețile. La un moment dat înțleg că sunt cumva de modă veche. Sunt de relevat momentele de clarificare scrise de Donald Margulies cu mână de maestru, impecabil aduse pe scenă, ca și acelea în care este vorba despre iminența și conștientizarea uzurii și a îmbătrânirii.

Andreea Bibiri și Vlad Zamfirescu îi joacă și ei la nivelul excelenței pe Beth și Tom. Cei doi trec cu ușurință peste o schimbare care, la urma urmei, era în firea lucrurilor. L’ordre desc choses, cum spun francezii. Sigur, Beth plânge nițeluș pentru că așa se cuvine, Tom se întrece în a găsi explicații, scuze, motivații. Totul rămâne însă la nivelul epidermic, iar cei doi actori au și știința, și simțul măsurii pentru a transmite asta. Pentru personajele lor totul trece.Citeste articolul intreg si comenteaza pe Contributors.ro